Decizie nr. 154 din 10 mai 2001

Lucian Mihai - preşedinte

Costica Bulai - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Ioan Muraru - judecător

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Iuliana Nedelcu - procuror

Cristina Radu - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 362 alin. 1 lit. c) şi d) şi ale art. 385^2 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gheorghe Ghita în Dosarul nr. 98/2000 al Curţii Militare de Apel.

La apelul nominal răspunde autorul excepţiei, personal şi asistat de avocat Coriolan Voinea, lipsind celelalte părţi, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Apărătorul autorului excepţiei arata ca limitarea dreptului persoanei vătămate şi al părţii civile de a exercita căile de atac împotriva unei hotărâri penale, astfel cum este reglementată prin dispoziţiile art. 362 din Codul de procedură penală, încalcă atât dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (2), conform cărora nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale legitime, pe toate treptele de infaptuire a actului de justiţie, cat şi dispoziţiile art. 49, potrivit cărora exerciţiul unor asemenea drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai dacă se impune, printre altele, pentru apărarea unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, restrangerea neputând atinge existenta acestora. Se susţine ca prin recunoaşterea doar pentru inculpat şi procuror a dreptului de a exercita căile de atac în ceea ce priveşte ambele laturi ale procesului penal se omite faptul ca în cazul infracţiunilor complexe, astfel cum sunt definite la art. 42 alin. 3 din Codul penal - respectiv, în speta, infracţiunea de cercetare abuzivă, prevăzută la art. 266 alin. 2 din Codul penal -, persoanei care este victima infracţiunii nu i se poate contesta calitatea de subiect pasiv al infracţiunii complexe, alături de Ministerul Public. Se arata ca "în toate cazurile în care acţiunea penală se porneşte şi se exercită din oficiu, ori de câte ori o persoană este victima unei infracţiuni, deci este subiect pasiv principal sau secundar al infracţiunii, fiind parte vătămată, conform art. 24 din Codul penal, nu i se poate îngrădi dreptul de a declansa acţiunea penală, de a o susţine şi de a exercita căile de atac, indiferent dacă Ministerul Public realizează sau nu rolul activ potrivit principiului oficialitatii". Se mai arata ca dispoziţiile legale invocate sunt "neconstituţionale în măsura în care opresc persoana care a suferit o vătămare să se adreseze direct instanţelor judecătoreşti, în baza art. 21 din Constituţie".

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată, invocand jurisprudenta în materie a Curţii Constituţionale. De asemenea, cu referire la dreptul constituţional privind accesul liber la justiţie, se mai arata ca, în conformitate cu jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul de a dispune de un recurs în faţa unei "instanţe" naţionale poate fi supus limitarilor decurgând din context, lasandu-se statelor o larga libertate de apreciere pentru a hotărî asupra a ceea ce înseamnă "eficacitate". În acest sens, de exemplu, prin hotărârea pronunţată în cauza "Leander împotriva Suediei" (1987), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a declarat ca termenul "recurs" poate insemna în realitate un "ansamblu de recursuri". În consecinţa, nu se poate susţine inexistenta unui "recurs efectiv" în scopul de a se statua asupra unei plângeri, fără a se fi epuizat ansamblul recursurilor prevăzute prin dreptul intern.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, retine următoarele:

Prin Încheierea din 16 ianuarie 2001, pronunţată în Dosarul nr. 98/2000, Curtea Militară de Apel a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 362 alin. 1 lit. c) şi d) şi ale art. 385^2 din Codul de procedură penală), excepţie ridicată de Gheorghe Ghita.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia arata ca dispoziţiile legale invocate sunt contrare prevederilor art. 16 alin. (1), art. 21, art. 22 alin. (1) şi ale art. 49 din Constituţie, sustinandu-se ca limitarea dreptului părţilor vătămate şi părţilor civile de a promova şi de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, cele dintâi numai în ceea ce priveşte latura penală, iar celelalte numai cu privire la latura civilă, reprezintă o restrangere a dreptului constituţional al accesului liber la justiţie.

Curtea Militară de Apel, exprimandu-şi opinia, apreciază ca dispoziţiile "art. 362 alin. 1 lit. c) şi d) din Codul de procedură penală (în materia apelului) şi ale art. 385^2 din Codul de procedură penală (în materia recursului), care limitează dreptul părţii vătămate de a exercita căile ordinare de atac numai în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, şi, respectiv, dreptul părţii civile de a exercita căile ordinare de atac numai în ce priveşte latura civilă, contravin atât dispoziţiilor art. 16 alin. (1), cat şi dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Constituţie. Restrangerile procesuale amintite creează astfel discriminări între Ministerul Public şi inculpat - care pot ataca cu apel sau recurs atât latura penală, cat şi latura civilă a unei hotărâri penale - şi partea vătămată şi cea civilă".

Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Preşedintele Camerei Deputaţilor, în punctul sau de vedere, arata ca excepţia este neîntemeiată. În ceea ce priveşte drepturile procesuale ale părţii vătămate, Codul de procedură penală face distincţie între situaţiile speciale în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, când, cu rare excepţii, nu numai lipsa plângerii prealabile sau retragerea acesteia, dar şi împăcarea părţilor inlatura răspunderea penală, pe de o parte, şi situaţiile obişnuite, în care acţiunea penală se pune în mişcare şi se exercită din oficiu. În aceste condiţii dreptul părţii vătămate de a declara apel sau recurs în ceea ce priveşte latura penală a cauzei, drept prevăzut la art. 362 alin. 1 lit. c), în ceea ce priveşte apelul, şi la art. 385^2 din Codul de procedură penală, în ceea ce priveşte recursul, apare ca o completare a dreptului ei de a dispune cu privire la punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale. Spre deosebire de aceasta situaţie, în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu persoana vătămată nu are dreptul sa decidă nici declanşarea, nici încetarea procesului penal şi, în consecinţa, nici continuarea acestuia prin promovarea caii de atac a apelului - art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală - sau a recursului (art. 385^2 din Codul de procedură penală).

Guvernul, în punctul sau de vedere, considera ca excepţia de neconstituţionalitate ridicată este neîntemeiată. În ceea ce priveşte posibilitatea părţii civile de a ataca latura penală a cauzei, instanţa de control judiciară sesizată de partea civilă nu poate fi împiedicată de a constata, atunci când este cazul, ca inculpatul a fost greşit achitat pentru motivul ca fapta imputată nu exista sau aceasta nu a fost săvârşită de el. Aceasta constatare produce efecte numai asupra acţiunii civile care va fi admisă, cea penală rămânând definitivă prin achitarea inculpatului. Contrarietatea de hotărâri poate fi însă înlăturată prin exercitarea căilor extraordinare de atac. Pe de altă parte însă, având deplina capacitate procesuala în tot ceea ce priveşte acţiunea civilă, partea civilă va putea discuta în apelul sau, după caz, în recursul ei şi aspectele penale ale hotărârii atacate, dacă de modul în care au fost soluţionate de acestea depinde rezolvarea acţiunii civile. Astfel, în caz de achitare instanţa are obligaţia de a se pronunţa asupra laturii civile, deci de a soluţiona acţiunea civilă integral. Aceasta înseamnă determinarea existenţei unui fapt civil generator de prejudicii, în condiţiile art. 998 şi următoarele din Codul civil. De altfel, prin art. 346 din Codul de procedură civilă se dispune ca în caz de achitare sau încetare a procesului penal instanţa se pronunţa prin aceeaşi sentinta şi asupra acţiunii civile.

Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul sau de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:

Curtea Constituţională constata ca este competenţa, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituţie dispoziţiile art. 362 alin. 1 lit. c) şi d) şi ale art. 385^2 din Codul de procedură penală. Aceste dispoziţii au următorul conţinut:

–Art. 362: "Pot face apel: [...]

c)partea vătămată, în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, dar numai în ce priveşte latura penală;

d)partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ce priveşte latura civilă;";

–Art. 385^2: "Pot face recurs persoanele arătate în art. 362, care se aplică în mod corespunzător."

Textele constituţionale invocate de autor ca fiind incalcate sunt următoarele:

–Art. 16 alin. (1): "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.";

–Art. 21: "(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.

(2)Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.";

–Art. 22 alin. (1): "Dreptul la viaţa, precum şi dreptul la integritate fizica şi psihică ale persoanei sunt garantate.";

–Art. 49 alin. (1): "Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamitati naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav."

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională constata ca aceasta este neîntemeiată şi, în consecinţa, urmează să fie respinsă.

Art. 362 din Codul de procedură penală stabileşte persoanele care pot face apel împotriva sentinţelor penale pronunţate în prima instanţa, printre acestea, la alin. 1 lit. c), numarandu-se partea vătămată, dar numai în ceea ce priveşte latura penală în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă. Prevederile art. 362 se aplică "în mod corespunzător" şi în ceea ce priveşte recursul, asa cum se arata în art. 385^2 din Codul de procedură penală.

În aplicarea prevederilor art. 130 din Constituţie privind rolul Ministerului Public procurorul este titularul acţiunii publice în procesul penal, ca reprezentant al intereselor generale ale societăţii. În acest context interdicţia părţii vătămate de a ataca latura civilă a cauzei nu duce la o limitare a accesului acesteia la justiţie. Instanţa de control judiciar sesizată de partea vătămată nu poate fi împiedicată să constate, atunci când este cazul, ca inculpatul a fost greşit achitat pentru motivul ca fapta imputată nu exista sau ca aceasta nu a fost săvârşită de el. Aceasta constatare produce efecte numai asupra acţiunii penale, care poate fi admisă, latura civilă rămânând însă definitivă. Cu toate astea, contrarietatea de hotărâri poate fi înlăturată prin exercitarea căilor extraordinare de atac.

Curtea mai retine ca în ceea ce priveşte drepturile procesuale ale părţii vătămate Codul de procedură penală în vigoare face distincţie între situaţiile speciale în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, când, cu foarte rare excepţii, nu numai lipsa plângerii prealabile sau retragerea acesteia, dar şi împăcarea părţilor inlatura răspunderea penală, pe de o parte, şi situaţiile obişnuite, când acţiunea penală se pune în mişcare şi se exercită din oficiu, pe de altă parte. În aceste condiţii dreptul părţii vătămate de a declara apel sau recurs în ceea ce priveşte latura penală a cauzei, drept prevăzut la art. 362 alin. 1 lit. c) în ceea ce priveşte apelul şi la art. 385^2 în ceea ce priveşte recursul, apare ca o completare a dreptului ei de a dispune cu privire la punerea în mişcare şi exercitare a acţiunii penale. Spre deosebire de aceasta situaţie, în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu persoana vătămată nu are dreptul sa decidă nici declanşarea, nici încetarea procesului penal şi, în consecinţa, nici continuarea acestuia prin promovarea caii de atac a apelului [art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală] sau a recursului (art. 385^2 din Codul de procedură penală). În aceste cauze îşi găseşte aplicare principiul oficialitatii, înscris în art. 2 din Codul de procedură penală, care constituie regula în procesul penal român. Faptul ca în cazul dat partea vătămată nu poate declara apel sau recurs nu este de natura sa îi aducă prejudicii. Potrivit prevederilor art. 130 din Constituţie, referitoare la rolul Ministerului Public, prevederi care îşi găsesc exprimare în art. 2 alin. 3 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, Ministerul Public reprezintă în activitatea judiciară interesele generale ale societăţii şi apara ordinea de drept, drepturile şi libertăţile cetăţenilor. În virtutea principiilor imparţialităţii, legalităţii şi controlului ierarhic, care stau la baza organizării Ministerului Public, procurorul trebuie să manifeste în activitatea sa obiectivitate şi echidistanta. El se constituie într-un garant al aplicării corecte a legii, iar atunci când constata ca legea a fost greşit aplicată foloseşte calea de atac a apelului sau a recursului, după caz, pentru restabilirea legalităţii.

Curtea constata ca, deşi în cele doua situaţii drepturile procesuale ale părţii vătămate sunt diferite, aceasta nu constituie o încălcare a principiului egalităţii în drepturi prevăzut la art. 16 din Constituţie, deoarece acest principiu nu trebuie să atragă aplicarea aceluiaşi regim juridic unor situaţii diferite. În acest sens s-a pronunţat Curtea Constituţională în mod constant în jurisprudenţa sa. De exemplu, prin Decizia nr. 256 din 17 iunie 1997, Curtea a subliniat ca principiul egalităţii nu se opune ca o lege sa stabilească reguli diferite în raport cu persoane care se afla în situaţii diferite. Or, situaţia în care punerea în mişcare a acţiunii penale se face din oficiu, asa cum este cazul în speta, apare ca total diferita de cea în care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, fapt pentru care se impune un tratament juridic diferenţiat.

Întrucât posibilitatea legală a promovării apelului sau a recursului de către partea vătămată nu este de natura sa îi aducă acesteia prejudicii, având în vedere ca sarcina apărării intereselor sale revine Ministerului Public, ca titular al acţiunii penale, nu se poate susţine ca dispoziţiile legale criticate ar contraveni prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil.

Curtea mai constata ca în cauzele în care funcţionează principiul oficialitatii în procesul penal (art. 2 din Codul de procedură penală) Ministerul Public, în baza atribuţiilor stabilite prin art. 130 din Constituţie, este titularul acţiunii publice, fiind singurul în măsura sa dispună, în condiţiile legii şi în numele societăţii, în ceea ce priveşte folosirea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti cu privire la latura penală. Asa cum în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate procurorul nu poate dispune punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale împotriva voinţei persoanei vătămate, tot asa, în cazurile în care funcţionează principiul oficialitatii, persoana vătămată, când participa în proces în calitate de parte vătămată, deşi are anumite drepturi procesuale, nu poate dispune asupra acţiunii penale şi nici asupra continuării procesului penal prin folosirea căilor de atac împotriva hotărârii judecătoreşti pronunţate în cauza. Altfel, partea vătămată s-ar substitui Ministerului Public, singurul împuternicit prin Constituţie sa reprezinte interesele societăţii în procesul penal.

Pentru argumentele mai sus arătate nu poate fi reţinută nici critica potrivit căreia dispoziţiile art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală contravin art. 49 din Constituţie.

De altfel, asupra constituţionalităţii prevederilor art. 362 din Codul de procedură penală Curtea Constituţională s-a pronunţat, cu opinia separată a patru judecători, şi prin Decizia nr. 45 din 14 martie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 9 august 2000.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (3) şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 362 alin. 1 lit. c) şi d) şi ale art. 385^2 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gheorghe Ghita în Dosarul nr. 98/2000 al Curţii Militare de Apel.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 10 mai 2001.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

LUCIAN MIHAI

Magistrat-asistent,

Cristina Radu

───────────────