Hotărâre din 15 septembrie 2015

(Cererea nr. 16.903/12)

Definitivă la 15 decembrie 2015

Hotărârea a rămas definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În Cauza Moinescu împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Luis Lopez Guerra, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, Iulia Antoanella Motoc, Branko Lubarda, judecători, şi Marialena Tsirli, grefier adjunct de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 25 august 2015,

pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1.La originea cauzei se află Cererea nr. 16.903/12 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Dumitru Moinescu (reclamantul), a sesizat Curtea la 15 martie 2012 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2.Reclamantul a fost reprezentat de domnul L. Constantin, avocat în Constanţa. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3.În prezenta cauză reclamantul pretinde că nu a beneficiat de un proces echitabil, având în vedere că a fost condamnat penal de instanţa de recurs fără administrarea nemijlocită de probe, deşi fusese achitat de instanţele de grad inferior pe baza aceloraşi elemente.

4.La 11 martie 2013, cererea a fost comunicată Guvernului.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

5.Reclamantul s-a născut în 1952 şi locuieşte în Medgidia.

A. Evenimentele din 9 aprilie 2006

6.La 9 aprilie 2006, în jurul orei 7 dimineaţa, a avut loc o încăierare între două grupuri de persoane într-un local de noapte din Medgidia. Imobilul respectiv şi două vehicule parcate în apropiere au suferit pagube importante. A fost necesară intervenţia poliţiei pentru a restabili ordinea.

În timp ce agenţii de poliţie se aflau la faţa locului şi obţineau declaraţiile victimelor şi ale martorilor oculari, reclamantul, care la momentul respectiv era primarul oraşului, şi L.B., şeful poliţiei locale, au pătruns în imobilul respectiv. Reclamantul a discutat cu câteva dintre persoanele prezente şi cu administratorul imobilului.

7.La cererea reclamantului, personalul serviciului municipal de salubritate s-a deplasat la faţa locului pentru a elibera şi curăţa trotuarele din vecinătate.

8.Apoi, reclamantul s-a deplasat la sediul primăriei, care se afla în apropiere. Acolo, a avut o întâlnire cu I.N., consilierul său privind problematica minorităţii rome, şi cu I.A., fratele acestuia din urmă, care fusese implicat în altercaţie. Iniţial, li s-au alăturat administratorul clubului şi alte două persoane care asistaseră la încăierare. Ulterior, s-a prezentat şi L.B., şeful poliţiei locale, care i-a înmânat reclamantului înregistrarea video a încăierării, realizată de un agent de la poliţia rutieră, care se afla la faţa locului. S-au purtat discuţii despre modalităţile de reparare a pagubelor.

9.Poliţia judiciară, care s-a sesizat din oficiu în cauză, a decis să efectueze o percheziţie la domiciliul familiei N., din care făceau parte I.N. şi I.A., emiţând mandate de aducere pe numele mai multor membri din familia respectivă.

10.În jurul orei 15,00, mai mulţi agenţi de poliţie s-au deplasat la domiciliul familiei N. şi au reţinut mai multe persoane, în temeiul mandatelor de aducere menţionate anterior. În timp ce percheziţia era în desfăşurare, reclamantul şi-a făcut apariţia în curtea imobilului. Apariţia sa a coincis cu adunarea mai multor persoane în faţa imobilului, care vociferau şi denunţau un comportament abuziv din partea poliţiei, pe care o acuzau că îi anchetează doar pe membrii familiei N., şi nu şi pe membrii grupului rival. Reclamantul i-a cerut agentului de poliţie care conducea operaţiunea să îi prezinte mandatul care autoriza percheziţia. După citirea mandatului, reclamantul s-a adresat mulţimii adunate, declarând: "Totul este în regulă!".

11.În jurul orei 19,30, în timp ce audierea persoanelor reţinute era în curs, reclamantul s-a deplasat la sediul parchetului şi a solicitat să se întâlnească cu procurorul care supraveghea ancheta. După ce, iniţial, cererea sa a fost refuzată, procuroarea Z.P. a acceptat, în urma insistenţelor, să îl întâlnească într-un birou.

B. Procedura penală declanşată împotriva reclamantului

12.La o dată neprecizată s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva a opt persoane pentru infracţiunea de "ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice", faptă sancţionată de art. 321 din Codul penal, şi pentru infracţiunea de "distrugere (de bunuri)", faptă sancţionată de art. 217 din Codul penal. În ceea ce îi priveşte pe reclamant şi pe L.B., aceştia au fost urmăriţi penal pentru infracţiunea de "favorizare a infractorului", faptă sancţionată de art. 264 alin. (1) din Codul penal. Reclamantul a fost reprezentat pe tot parcursul procedurii de un avocat ales.

13.Prin rechizitoriul din 3 mai 2006, parchetul a trimis în judecată cele opt persoane acuzate de ultraj şi distrugere şi a disjuns urmărirea penală împotriva reclamantului şi a lui L.B.

14.Prin Hotărârea definitivă din 12 iunie 2007, Curtea de Apel Constanţa le-a declarat vinovate pe cele opt persoane în cauză de săvârşirea infracţiunilor de care erau acuzate, condamnându-le, după caz, la pedepse de un an, respectiv de un an şi patru luni închisoare.

15.Prin Ordonanţa din 13 iulie 2006, parchetul a pronunţat o soluţie de netrimitere în judecată pentru faptele de care era suspectat L.B.

16.Pe parcursul urmăririi penale iniţiate împotriva reclamantului, parchetul a audiat 25 de martori.

17.Prin rechizitoriul din 11 martie 2008, parchetul, reprezentat de procuroarea Z.P., l-a trimis în judecată pe reclamant pentru favorizarea infractorului, acuzându-l că a îngreunat şi a zădărnicit urmărirea penală iniţiată cu privire la încăierarea din 9 aprilie 2006.

18.Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Medgidia. Instanţa a audiat 21 de martori, precum şi pe reclamant, care şi-a susţinut nevinovăţia.

19.Prin Sentinţa din 18 mai 2010, Judecătoria Medgidia a pronunţat achitarea reclamantului. În motivele sale, instanţa a reţinut:

–că din declaraţiile martorilor nu reieşea că reclamantul îngreunase sau încercase să îngreuneze ancheta demarată cu privire la încăierarea din 9 aprilie 2006;

–că prezenţa sa la locul încăierării, imediat după evenimente, sau întâlnirea de la sediul primăriei ori prezenţa sa la momentul percheziţiei efectuate la domiciliul familiei N. au avut ca scop medierea conflictului şi s-au raportat la repararea pagubelor produse în urma încăierării şi la curăţenia realizată de serviciile primăriei;

–că din niciun element de probă nu reieşea că reclamantul încercase să îl intimideze pe procuror sau să îl determine să îndeplinească sau nu anumite acte, la momentul întâlnirii acestora la sediul parchetului, şi că, prin urmare, această întâlnire nu pusese în pericol ancheta penală în curs;

–că, în orice caz, era necesar să se elimine din probele acuzării declaraţiile procurorului, care nu puteau fi utilizate în speţă, având în vedere calitatea sa de procuror însărcinat cu efectuarea anchetei penale.

20.Sentinţa respectivă a fost confirmată, în urma apelului declarat de parchet, prin Decizia Tribunalului Constanţa din 11 mai 2011.

21.Parchetul a formulat recurs împotriva acestei decizii.

22.Dezbaterile au avut loc la 4 octombrie 2011 în faţa Curţii de Apel Constanţa. Avocatul reclamantului a solicitat respingerea recursului şi a depus concluzii scrise. Reclamantul a refuzat invitaţia curţii de apel de a face o declaraţie. Reclamantul a avut ocazia să îşi exprime ultimul cuvânt şi şi-a susţinut, din nou, nevinovăţia. În timpul judecării recursului respectiv nu a fost administrată nicio altă probă.

23.Prin Decizia definitivă din 7 octombrie 2011, Curtea de Apel Constanţa l-a condamnat pe reclamant la şase luni închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei pentru infracţiunea de favorizare a infractorului. Pentru aceasta, curtea de apel a considerat:

–că instanţele inferioare comiseseră "o gravă eroare de fapt", ca urmare a unei examinări trunchiate a probelor din dosar;

–că probele depuse la dosar arătau că reclamantul ajutase persoanele implicate în încăierarea din 9 aprilie 2006, solicitând personalului serviciului municipal de salubritate să cureţe locul faptei, deşi acesta nu fusese încă cercetat de poliţia judiciară;

–că reclamantul a intervenit în anchetă printr-un comportament intimidant faţă de agentul de poliţie care conducea percheziţia, căruia i-a cerut să îi prezinte mandatul care autoriza percheziţia respectivă, şi prin întâlnirea sa cu procurorul însărcinat cu efectuarea anchetei penale;

–că, prin acţiunile sale, reclamantul "încercase să obţină informaţii referitoare la desfăşurarea anchetei, ocolind calea legală care îi permitea să obţină informaţii de interes public şi fără să justifice un interes concret, şi că acţionase astfel cu scopul de a intimida autorităţile judiciare şi pentru a îngreuna ancheta".

II. Dreptul intern relevant

24.Dispoziţiile din Codul de procedură penală care defineau la momentul faptelor domeniul de aplicare a competenţei şi atribuţiilor instanţei sesizate cu calea de atac a "recursului" sunt descrise în Cauza Găitănaru împotriva României (nr. 26.082/05, pct. 17-18, 26 iunie 2012).

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie

25.Reclamantul pretinde că, în cadrul procedurii penale declanşate împotriva sa, i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, având în vedere că a fost condamnat penal de instanţa de recurs fără administrarea nemijlocită de probe, deşi fusese achitat de instanţele de grad inferior pe baza aceloraşi probe. Acesta invocă art. 6 § 1 din Convenţie, ale cărui dispoziţii relevante sunt redactate după cum urmează:

Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.

A. Cu privire la admisibilitate

26.Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne. Acesta susţine că reclamantul nu a solicitat instanţei de recurs sesizate în prezenta cauză să examineze elemente de probă noi şi, în special, să procedeze la o nouă audiere a martorilor. În opinia sa, reclamantul ar fi putut să folosească această posibilitate în mod util, fie prin intermediul avocatului său, fie în mod direct, având în vedere că fusese ascultat în persoană de instanţa respectivă.

27.Reclamantul consideră că a epuizat căile de atac interne şi că excepţia Guvernului trebuie respinsă. Acesta susţine că nu avea niciun interes să propună o nouă administrare a probelor în faţa instanţei care examina recursul declarat de parchet, având în vedere că fusese achitat de instanţele inferioare.

28.În această privinţă, Curtea reaminteşte că s-a pronunţat deja în cauze similare cu privire la argumentul invocat de Guvern, conform căruia reclamantul nu a solicitat niciodată instanţei de recurs ascultarea martorilor. În aceste cauze, Curtea a considerat că instanţa de recurs era obligată să ia din oficiu măsuri în acest sens, în ciuda faptului că nu exista o solicitare expresă din partea reclamantului (Găitănaru, citată anterior, pct. 34, Manolachi împotriva României, nr. 36.605/04, pct. 50, 5 martie 2013 şi Hanu împotriva României, nr. 10.890/04, pct. 38, 4 iunie 2013). În plus, în speţă, Curtea observă că reclamantului nu i se poate reproşa că a fost lipsit de interes faţă de proces (a contrario, Bragadireanu împotriva României, nr. 22.088/04, pct. 110, 6 decembrie 2007). În consecinţă, este necesar ca excepţia invocată de Guvern să fie respinsă.

29.Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie şi nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil.

B. Cu privire la fond

1.Argumentele părţilor

30.Reclamantul susţine că instanţa de recurs s-a pronunţat întemeindu-se exclusiv pe dosarul din primă instanţă, care conţinea depoziţiile martorilor, acelaşi dosar în baza căruia fusese achitat în primă instanţă şi în apel.

31.Guvernul nu observă nimic contrar cerinţelor unui proces echitabil în condamnarea reclamantului. Acesta subliniază:

–că reclamantul a fost reprezentat pe tot parcursul procedurii, că a putut să adreseze întrebări martorilor acuzării şi să prezinte martori ai apărării, în aceleaşi condiţii ca şi acuzarea, şi că, în consecinţă, principiul egalităţii armelor a fost respectat;

–că reclamantul a putut să prezinte concluziile sale pe fondul cauzei şi că nu a fost constrâns să îşi limiteze comentariile cu privire la admisibilitatea recursului parchetului (Guvernul citează a contrario Cauza Popa şi Tănăsescu împotriva României, nr. 19.946/04, pct. 51, 10 aprilie 2012).

32.În plus, Guvernul pretinde că problema principală pe care instanţa de recurs trebuia să o soluţioneze se referea la încadrarea juridică a faptelor care fuseseră deja stabilite în primă instanţă, în special în temeiul mărturiilor. În opinia sa, instanţa de recurs avea dreptul de a aprecia dacă acţiunile reclamantului puteau fi calificate drept ajutor acordat mai multor persoane, în vederea îngreunării anchetei penale care tocmai se declanşase împotriva acestora, fără a fi obligată să redeschidă din oficiu administrarea probelor. De altfel, proba principală a apărării reclamantului în faţa instanţelor inferioare se referea deja la încadrarea juridică respectivă. În cele din urmă, Guvernul consideră că, spre deosebire de Cauza Găitănaru (citată anterior, pct. 31), în prezenta cauză, achitarea reclamantului de către instanţele inferioare nu s-a întemeiat pe insuficienţa probelor, ci pe o interpretare juridică diferită.

2.Motivarea Curţii

33.Curtea reaminteşte că modalităţile de aplicare a art. 6 din Convenţie în cadrul procedurilor dintr-o cale de atac depind de caracteristicile procedurii despre care este vorba: este necesar să se ţină cont de ansamblul procedurii interne şi de rolul atribuit instanţei care soluţionează calea de atac în cadrul ordinii juridice naţionale. Atunci când o şedinţă publică a avut loc în primă instanţă, absenţa dezbaterilor publice în calea de atac se poate justifica prin particularităţile procedurii în cauză, ţinând seama de natura sistemului căii de atac interne, de întinderea competenţelor instanţei care soluţionează calea de atac, de modul în care au fost realmente prezentate şi protejate interesele reclamantului în faţa acesteia şi, mai ales, de natura chestiunilor pe care trebuia să le soluţioneze (Botten împotriva Norvegiei, 19 februarie 1996, pct. 39, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-I).

34.În plus, Curtea a declarat că, atunci când o instanţă dintr-o cale de atac este sesizată cu o cauză în fapt şi în drept şi examinează în ansamblu problema vinovăţiei sau a nevinovăţiei, aceasta nu poate, din motive de echitate a procesului, să se pronunţe asupra acestor chestiuni fără aprecierea directă a mărturiilor prezentate personal, fie de inculpatul care susţine că nu a săvârşit fapta considerată ca infracţiune (a se vedea, printre altele, Ekbatani împotriva Suediei, 26 mai 1988, pct. 32, seria A nr. 134, Constantinescu împotriva României, nr. 28.871/95, pct. 55, CEDO 2000-VIII, Dondarini împotriva San Marino, nr. 50.545/99, pct. 27, 6 iulie 2004, şi Igual Coll împotriva Spaniei, nr. 37.496/04, pct. 27, 10 martie 2009), fie de martorii ascultaţi pe parcursul procedurii (Găitănaru, citată anterior, pct. 35, şi Hogea împotriva României, nr. 31.912/04, pct. 54, 29 octombrie 2013).

35.Curtea reaminteşte în plus că admisibilitatea probelor intră, în primul rând, sub incidenţa normelor de drept intern: în principiu, instanţele naţionale sunt cele care trebuie să evalueze probele administrate în faţa acestora. Sarcina încredinţată Curţii prin Convenţie constă exclusiv în a cerceta dacă procedura considerată în ansamblul său, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil [a se vedea Garcia Ruiz împotriva Spaniei, (MC), nr. 30.544/96, pct. 28, CEDO 1999-I]. Astfel, Curtea a menţionat că, deşi este de competenţa instanţei naţionale, în principiu, să se pronunţe cu privire la necesitatea sau la oportunitatea de a cita un martor, circumstanţe excepţionale ar putea determina Curtea să concluzioneze că neascultarea unei persoane ca martor nu este compatibilă cu art. 6 (Bricmont împotriva Belgiei, 7 iulie 1989, pct. 89, seria A nr. 158).

36.Cu privire la faptele speţei, Curtea constată, în primul rând, că şi Curtea de Apel Constanţa a întreprins demersuri pentru ca reclamantul să poată fi ascultat în persoană, însă l-a condamnat pe acesta fără a audia din nou martorii ascultaţi în primă instanţă, ale căror depoziţii au determinat prima instanţă şi, ulterior, instanţa de apel să îl achite (supra, pct. 19-20).

În această privinţă, Curtea subliniază că a stabilit deja în cauze similare că, în sistemul judiciar din România, competenţele instanţelor sesizate cu calea de atac a recursului nu se limitau doar la chestiuni de drept. Într-adevăr, Curtea a constatat că procedura în faţa instanţei de recurs era o procedură completă, care urma aceleaşi reguli ca o procedură pe fond, şi că instanţa de recurs putea să dispună fie confirmarea achitării reclamantului ordonate de către instanţa inferioară, fie să îl declare vinovat, după o apreciere completă a chestiunii vinovăţiei sau nevinovăţiei persoanei în cauză, administrând, după caz, noi mijloace de probă (Dănilă împotriva României, nr. 53.897/00, pct. 38, 8 martie 2007, Găitănaru, citată anterior, pct. 30, Manolachi, citată anterior, pct. 46, şi Văduva împotriva României, nr. 27.781/06, pct. 43, 25 februarie 2014).

37.În speţă, Curtea de Apel Constanţa s-a prevalat de această ultimă posibilitate, dar fără a examina noi elemente de probă. Or, Curtea subliniază că prima instanţă şi instanţa de apel au considerat că din declaraţiile martorilor nu reieşea că reclamantul îngreunase sau încercase să îngreuneze urmărirea penală demarată cu privire la încăierarea din 9 aprilie 2006, în anumite momente identificate pe parcursul urmăririi penale (supra, pct. 19-20). În schimb, curtea de apel a considerat, în temeiul aceloraşi elemente de probă, că, prin acţiunile sale, reclamantul "încercase să obţină informaţii referitoare la desfăşurarea anchetei, ocolind calea legală care îi permitea să obţină informaţii de interes public, fără să justifice un interes concret, şi că acţionase astfel cu scopul de a intimida autorităţile judiciare şi pentru a îngreuna ancheta" (supra, pct. 23).

38.În opinia Curţii, efectuând o astfel de analiză, curtea de apel nu s-a limitat la simpla apreciere a unei chestiuni de drept - sau mai exact, a unei încadrări juridice a faptelor, astfel cum susţine Guvernul - ci, pur şi simplu, a realizat o nouă interpretare a faptelor, acordând o nouă conotaţie acţiunilor reclamantului. În consecinţă, situaţia acestuia s-a înrăutăţit, fiind la baza condamnării sale la o pedeapsă cu închisoarea.

39.În plus, pentru a se pronunţa astfel, curtea de apel a procedat la o nouă interpretare a mărturiilor depuse la dosar, fără a asculta ea însăşi martorii. Astfel, curtea de apel a adoptat o poziţie opusă celei din hotărârile instanţelor inferioare, care îl achitaseră pe reclamant, în special pe baza depoziţiilor martorilor respectivi, făcute în cursul şedinţelor de judecată desfăşurate în faţa lor. Deşi era de competenţa instanţei de recurs să aprecieze diferitele elemente de probă, este la fel de adevărat că reclamantul a fost stabilit vinovat pe baza aceloraşi mărturii care fuseseră suficiente pentru a-i determina pe judecătorii din primele instanţe să se îndoiască de temeinicia acuzaţiei şi să motiveze achitarea acestuia. În aceste condiţii, omisiunea curţii de apel de a audia martorii în cauză, înainte de a-l declara vinovat pe reclamant, a limitat semnificativ caracterul efectiv al dreptului la apărare (Găitănaru, citată anterior, pct. 32, Văduva, citată anterior, pct. 50 şi, mutatis mutandis, Lacadena Calero împotriva Spaniei, nr. 23.002/07, pct. 49, 22 noiembrie 2011).

40.Aceste elemente îi permit Curţii să concluzioneze că respectiva condamnare a reclamantului pentru favorizarea infractorului, pronunţată fără ascultarea directă a martorilor, deşi acesta fusese achitat de două instanţe inferioare, este contrară cerinţelor unui proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenţie.

41.Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.

II. Cu privire la celelalte pretinse încălcări

42.Invocând art. 6 § 1 din Convenţie, reclamantul se plânge în plus că nu a beneficiat de un proces echitabil. Acesta susţine că motivarea instanţei de recurs a fost lapidară, că urmărirea penală a fost condusă de procuroarea Z.P., pe care el ar fi încercat să o intimideze, aşa cum rezulta din hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, şi că, având în vedere mediatizarea procesului său şi interesele politice locale legate de calitatea sa de primar, Curtea de Apel Constanţa nu a dat dovadă de imparţialitate. În cele din urmă, acesta se plânge de pretinsa durată nerezonabilă a procedurii penale declanşate împotriva sa.

43.Ţinând cont de ansamblul elementelor de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la pretenţiile formulate, Curtea nu identifică nicio încălcare aparentă a drepturilor şi a libertăţilor garantate de Convenţie. Prin urmare, Curtea consideră că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din Convenţie.

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

44.În conformitate cu art. 41 din Convenţie:

În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.

A. Prejudiciu

45.Reclamantul solicită 50.000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit ca urmare a condamnării sale penale contrare art. 6 § 1 din Convenţie.

46.Guvernul susţine că cererea reclamantului nu este întemeiată. În plus, acesta consideră că suma solicitată este excesivă. În schimb, consideră că o constatare a încălcării constituie în sine o reparaţie echitabilă. În fine, Guvernul consideră că redeschiderea procesului penal în temeiul dispoziţiilor din Codul de procedură penală reprezintă un mod adecvat de a repara eventuala încălcare constatată.

47.Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral, având în vedere încălcarea constatată a art. 6 § 1 din Convenţie, şi că este necesar să îi acorde 3.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

48.De asemenea, Curtea reaminteşte că, atunci când o persoană particulară, precum în speţă, a fost condamnată în urma unei proceduri viciate de încălcări ale cerinţelor art. 6 din Convenţie, un nou proces sau o redeschidere a procedurii, la cererea persoanei în cauză, reprezintă, în principiu, un mijloc adecvat de reparare a încălcării constatate (Genăel împotriva Turciei, nr. 53.431/99, pct. 27, 23 octombrie 2003, şi Tahir Duran împotriva Turciei, nr. 40.997/98, pct. 23, 29 ianuarie 2004). În această privinţă, aceasta constată că art. 465 din noul Cod de procedură penală, intrat în vigoare la 1 februarie 2014, permite revizuirea unui proces pe plan intern în cazul în care Curtea a constatat încălcarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale unui reclamant (Mischie, citată anterior, pct. 50).

B. Cheltuieli de judecată

49.Reclamantul nu a formulat nicio cerere de rambursare a cheltuielilor de judecată, suportate pe parcursul procedurii.

C. Interese moratorii

50.Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicate de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

CURTEA:

1.declară cererea admisibilă pentru capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie, în măsura în care se referă la condamnarea reclamantului în temeiul aceloraşi probe care fuseseră considerate insuficiente de către instanţele inferioare, şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;

2.hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie;

3.hotărăşte:

a)că statul pârât trebuie să îi plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitivă a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 3.000 EUR (trei mii de euro), care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, pentru prejudiciul moral;

b)că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;

4.respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 15 septembrie 2015, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulamentul Curţii.

PREŞEDINTE

JOSEP CASADEVALL

Grefier adjunct,

Marialena Tsirli