Decizia nr. 698 din 7 noiembrie 2017

1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250^1 alin. (1) și alin. (2) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de societățile comerciale Git Land - S.R.L. din Timișoara, Econsa Grup - S.A. din București și Ilsa Land - S.R.L. din Timișoara, în dosarele nr. 3.003/1/2016, nr. 2.493/1/2016 și nr. 2.384/1/2016 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală, care formează obiectul dosarelor Curții Constituționale nr. 1.877D/2016, nr. 1.878D/2016 și nr. 139D/2017.2. Dezbaterile inițiale au avut loc în ședința publică din 17 octombrie 2017, în prezența reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când, în temeiul dispozițiilor art. 57 și art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Curtea a dispus amânarea pronunțării pentru data de 7 noiembrie 2017, dată la care a pronunțat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

3.Prin încheierile din 16 septembrie 2016 și 18 noiembrie 2016, pronunțate în dosarele nr. 3.003/1/2016, nr. 2.493/1/2016 și nr. 2.384/1/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 250^1 alin. (1) și alin. (2) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de societățile comerciale Git Land - S.R.L. din Timișoara, Econsa Grup - S.A. din București și Ilsa Land - S.R.L. din Timișoara în cauze având ca obiect soluționarea unor contestații referitoare la dispunerea unor măsuri asigurătorii în privința autoarelor excepției, printr-o decizie penală.

4.În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că prevederile art. 250^1 alin. (1) și alin. (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale, întrucât nu prevăd o cale de atac împotriva hotărârilor prin care se dispune luarea măsurilor asigurătorii. Se arată în acest sens că, prin Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, Curtea Constituțională a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală, care nu permite și contestarea luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanța de judecată, este neconstituțională. Ca urmare a pronunțării acestei decizii, legiuitorul a completat Codul de procedură penală, cu art. 250^1, prin care a reglementat calea de atac a contestației împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară, de instanța de judecată sau de instanța de apel. Se susține însă că soluția legislativă anterior menționată nu acoperă toate ipotezele juridice în care sunt luate măsurile asigurătorii, întrucât acestea pot fi dispuse atât prin încheieri, cât și prin hotărâri. Se face trimitere, în acest sens, la considerentele Deciziei nr. 24 din 20 ianuarie 2016, paragrafele 18, 19, 22, 23, 24, 25, 28 și 30. De asemenea, este invocat art. 8 din Directiva 2014/42/UE privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană, conform căreia statele membre sunt obligate să adopte măsurile necesare pentru a se asigura că persoanele afectate de măsurile reglementate prin directiva anterior menționată au dreptul la o cale de atac eficace și la un proces echitabil, în vederea exercitării drepturilor acestora. Se susține că ipoteza în care măsurile asigurătorii sunt adoptate de instanța de judecată prin decizie, concomitent soluționării apelului, produce aceleași consecințe juridice din perspectiva încălcării normelor constituționale prevăzute la art. 21 alin. (1) și alin. (3), art. 24 și art. 44. Se mai susține că prevederile art. 250 alin. (8) din Codul de procedură penală nu asigură persoanelor interesate o cale de atac efectivă împotriva dispoziției instanței de judecată prin care a fost luată o măsură asigurătorie, ci doar o cale de control a modalității de punere în executare a măsurilor asigurătorii dispuse. Se observă, totodată, că există opinii doctrinare conform cărora atacarea luării măsurilor asigurătorii dispuse printr-o decizie judecătorească definitivă este imposibilă, întrucât aceasta se bucură de autoritate de lucru judecat. Se apreciază însă că autoritatea de lucru judecat nu poate fi prejudiciată de contestarea măsurilor asigurătorii dispuse în cuprinsul deciziei, câtă vreme contestația se referă, în mod punctual, la legalitatea și temeinicia luării respectivelor măsuri față de persoane care nu sunt părți în procesul penal, fără a pune în discuție modalitatea de soluționare a fondului căii de atac. Se arată, totodată, că o hotărâre judecătorească definitivă nu are autoritate de lucru judecat față de o terță persoană din perspectiva luării măsurilor asigurătorii, caracterul său irefragabil fiind înlăturat, de plano, cel puțin pentru următoarele rațiuni:

1.autoritatea de lucru judecat operează in rem, și nu in personam;

2.efectele hotărârilor penale definitive se produc doar față de părțile procesului penal;

3.lipsesc elementele autorității de lucru judecat;

4.soluția contrară ar determina încălcarea dreptului la apărare al persoanelor care au calitatea de terți în raport cu cauza penală soluționată prin decizie penală definitivă.

5.Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală apreciază că dispozițiile art. 250^1 alin. (1) și alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituționale. Se arată că accesul liber la justiție, reglementat la art. 21 din Constituție, poate fi supus unor condiționări legale, competența de a stabili regulile de desfășurare a procesului penal revenind legiuitorului. Se susține, de asemenea, că dreptul la un recurs efectiv nu se confundă cu dreptul de a exercita o cale de atac; or, din această perspectivă, prevederile art. 250^1 din Codul de procedură penală sunt în acord cu cele ale art. 21 alin. (3) din Constituție și ale art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, contestația împotriva măsurilor asigurătorii se poate exercita, conform textelor criticate, în condițiile strict și limitativ prevăzute de legiuitor și nu împiedică părțile interesate să apeleze la instanțele judecătorești, să fie apărate și să promoveze căile de atac prevăzute de lege, bucurându-se, prin urmare, de dreptul la un proces echitabil. În fine, se arată că instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, prin urmare, și a căilor de atac, este de competența exclusivă a legiuitorului, acesta fiind sensul prevederilor art. 129 din Constituție, care face referire la „condițiile legii“ atunci când reglementează exercitarea căilor de atac.

6.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

7.Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că stabilirea competenței instanțelor judecătorești și instituirea regulilor de desfășurare a procesului, deci și reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului, aspect ce rezultă din trimiterile la „condițiile legii“ pe care le fac dispozițiile art. 126 alin. (2) și art. 129 din Legea fundamentală. Se mai susține că prevederile art. 250^1 alin. (1) și alin. (2) din Codul de procedură penală nu aduc atingere accesului liber la justiție, ci dau eficiență acestui drept fundamental prin reglementarea expresă a posibilității oricărei persoane interesate de a contesta, în fața unei instanțe judecătorești, încheierea prin care s-au dispus măsuri asigurătorii.

8.Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

9.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

10.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 250^1 alin. (1) și alin. (2) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins:

(1)Împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară, de instanța de judecată sau de instanța de apel, inculpatul, procurorul sau orice altă persoană interesată poate face contestație, în termen de 48 de ore de la pronunțare sau, după caz, de la comunicare. Contestația se depune, după caz, la judecătorul de cameră preliminară, instanța de judecată sau instanța de apel care a pronunțat încheierea atacată și se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, după caz, judecătorului de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară, respectiv instanței ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare.

(2)Contestația împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară de la Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a luat o măsură asigurătorie se soluționează de un complet format din 2 judecători de cameră preliminară, iar contestația împotriva încheierii prin care Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în primă instanță sau în apel, a luat o măsură asigurătorie se soluționează de Completul de 5 judecători.

11.Se susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 21 alin. (1) și alin. (3) privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, art. 44 cu privire la dreptul de proprietate privată și art. 129 referitoare la folosirea căilor de atac.

12.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, în cauzele în care a fost invocată prezenta excepție de neconstituționalitate, Curtea de Apel București - Secția a II-a penală, prin Decizia penală nr. 862A/8 iunie 2015, având caracter definitiv, a menținut măsura sechestrului asigurător asupra unor bunuri aparținând autoarelor excepției, măsură dispusă prin ordonanțe ale procurorului, măsură care a fost extinsă asupra tuturor bunurilor mobile și imobile aparținând autoarelor excepției. Ulterior pronunțării, de către Curtea de Apel București - Secția a II-a penală, a Deciziei penale nr. 862A/8 iunie 2015, Agenția Națională de Administrare Fiscală a procedat la punerea acesteia în executare, prin emiterea unor somații de plată, fără ca autoarele excepției de neconstituționalitate să poată formula contestații împotriva măsurilor astfel dispuse.

13.Curtea constată că dispozițiile art. 250^1 din Codul de procedură penală au fost introduse în legislația procesual penală prin prevederile art. II pct. 63 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016, în urma pronunțării de către Curtea Constituțională a Deciziei nr. 24 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 276 din 12 aprilie 2016, prin care instanța de contencios constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală, care nu permite și contestarea luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanța de judecată, este neconstituțională.

14.Prin intervenția legislativă mai sus menționată, legiuitorul a reglementat contestarea măsurilor asigurătorii dispuse în cursul judecății, prevăzând, prin art. 250^1 alin. (1) din Codul de procedură penală, dreptul inculpatului, al procurorului sau al oricărei altei persoane interesate de a formula contestație împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară, de instanța de judecată sau de instanța de apel, fără a prevedea însă posibilitatea contestării măsurilor asigurătorii dispuse în cursul judecății prin hotărâre definitivă.

15.Această manieră de reglementare este justificată, întrucât, conform prevederilor art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, măsurile asigurătorii pot fi dispuse fie în cursul urmăririi penale, de către procuror, prin ordonanță, fie în procedura de cameră preliminară sau în cursul judecății, de către judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului prin încheiere motivată. Prin urmare, de principiu, Codul de procedură penală nu prevede ipoteza dispunerii măsurilor asigurătorii nici prin rechizitoriu, nici printr-o sentință sau decizie penală. Cu titlu de excepție, art. 397 alin. (2) din Codul de procedură penală prevede dispunerea măsurilor asigurătorii prin sentință, cu prilejul soluționării laturii civile a cauzei penale, numai în vederea asigurării reparațiilor civile. Astfel, conform dispoziției legale anterior referite, când instanța admite acțiunea civilă, examinează necesitatea luării măsurilor asigurătorii privind reparațiile civile, dacă asemenea măsuri nu au fost luate anterior. Împotriva acestei sentințe poate fi însă formulat apel, conform dispozițiilor art. 408-425 din Codul de procedură penală, cale de atac integral devolutivă și deci care poate privi inclusiv contestarea măsurilor asigurătorii.

16.De asemenea, art. 250^1 alin. (1) și alin. (2) și art. 251 din Codul de procedură penală fac vorbire despre dispunerea măsurilor asigurătorii prin încheiere. Astfel, în cuprinsul dispozițiilor art. 250^1 alin. (1) din Codul de procedură penală, legiuitorul a folosit sintagmele „împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri asigurătorii“ și „judecătorul de cameră preliminară, instanța de judecată sau instanța de apel care a pronunțat încheierea atacată“, în cuprinsul prevederilor art. 250^1 alin. (2) din Codul de procedură penală, poate fi regăsită sintagma „contestația împotriva încheierii“, iar în cuprinsul alin. (3) al art. 251 din Codul de procedură penală legiuitorul a folosit expresia „ordonanța sau încheierea de luare a măsurii asigurătorii se aduce la îndeplinire“.

17.Faptul că, în concepția legiuitorului, măsurile asigurătorii se pot lua doar până la pronunțarea unei hotărâri definitive derivă și din natura și scopul dispunerii măsurilor asigurătorii, care sunt măsuri procesuale cu caracter real, al căror efect este cel de indisponibilizare a bunurilor, mobile sau imobile, ce aparțin suspectului, inculpatului sau părții responsabile civilmente, în scopul evitării ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii lor de la urmărire. Dispunerea acestor măsuri se face, potrivit art. 249 alin. (3)-(5) din Codul de procedură penală, pentru garantarea executării pedepsei amenzii, în vederea confiscării speciale sau a confiscării extinse sau în scopul reparării pagubei produse prin infracțiune și pentru garantarea plății amenzilor și a cheltuielilor judiciare, ce ar putea fi dispuse în soluționarea respectivei cauze. În realizarea acestei finalități, măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea bunurilor avute în vedere, prin instituirea unui sechestru asupra lor.

18.Așa fiind, măsurile asigurătorii au un caracter provizoriu, având rolul de a bloca orice activitate a suspectului, a inculpatului, a persoanei responsabile civilmente sau a oricărei altei persoane în posesia sau proprietatea căreia se află bunurile, activități ce pot consta, astfel cum am precizat anterior, în ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea bunurilor vizate.

19.Mai mult, pentru a fi eficientă, dispunerea măsurilor asigurătorii se face pe baza analizei valorilor implicate în cauză, respectiv a valorii prejudiciului sau a sumelor probabile ce ar trebui confiscate, a bonității suspectului sau a inculpatului și a valorii patrimoniului de care acesta dispune. În urma acestei analize, organele judiciare pot proceda la tratarea diferențiată a suspecților sau a inculpaților dintr-o cauză dată, putând să aprecieze, în mod unilateral, necesitatea instituirii sechestrului asigurător. Aceste aspecte sunt determinate de faptul că valoarea bunurilor sechestrate trebuie să fie apropiată de valoarea bunurilor care ar putea fi confiscate după soluționarea raportului penal de conflict, în cazul stabilirii vinovăției, dacă se impune dispunerea confiscării.

20.Toate aceste considerente, relevă caracterul temporar al măsurilor asigurătorii, care, pentru a-și îndeplini scopul prevăzut de legiuitor, vor fi dispuse în cauzele penale pe parcursul soluționării acestora până în momentul pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive. Acesta este motivul pentru care legiuitorul a prevăzut dispunerea măsurilor asigurătorii prin încheiere sau prin sentință, nu și prin decizie, necesitatea dispunerii lor putând interveni oricând pe parcursul procesului penal. Însă, din punctul de vedere al dreptului la un proces echitabil, se impune, ca o cerință fundamentală, asigurarea dreptului persoanei interesate de a contesta măsura asigurătorie dispusă cu privire la bunurile pe care le are în patrimoniu, aspect ce implică supunerea acestei măsuri unui control judecătoresc efectiv, prin exercitarea unei căi de atac.

21.Ulterior, prin soluționarea definitivă a cauzei, instanța de judecată va dispune fie confiscarea bunurilor sechestrate în cursul judecății, fie folosirea lor pentru repararea pagubei produse prin infracțiune, ori pentru plata amenzilor sau a cheltuielilor judiciare, fie ridicarea sechestrului asigurător, în situația în care constată că bunurile indisponibilizate nu sunt necesare pentru punerea în executare a hotărârii judecătorești pronunțate. Or, hotărârea definitivă este executorie, din momentul pronunțării, și cu privire la aceste aspecte, astfel că luarea măsurilor asigurătorii prin decizie nu are rațiune, motiv pentru care legiuitorul nu a prevăzut-o.22. Prin urmare, dispunerea măsurilor analizate printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu se justifică, prin raportare la rațiunea noțiunii de „măsuri asigurătorii“, motiv pentru care nu a fost reglementată de către legiuitor nici ipoteza contestării măsurilor asigurătorii dispuse prin astfel de hotărâri. Pe de altă parte, doar în această ipoteză, a dispunerii măsurilor asigurătorii prin încheiere, este asigurată efectivitatea căii de atac a contestației reglementate la art. 250^1 alin. (1) și alin. (2) din Codul de procedură penală. De asemenea, atunci când măsurile asigurătorii sunt luate prin sentință, apelul, fiind o cale de atac integral devolutivă, poate privi și contestarea acestora.

23.În aceste condiții, argumentele formulate de autoarele excepției de neconstituționalitate relevă o greșită înțelegere și aplicare a dispozițiilor legale ale art. 249 din Codul de procedură penală de către instanțele de judecată, cu prilejul dispunerii măsurilor asigurătorii, aspecte ce nu implică însă neconstituționalitatea prevederilor art. 250^1 alin. (1) și alin. (2) din Codul de procedură penală. Or, prin Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016, paragraful 20, Curtea Constituțională a statuat că nu poate fi efectuat controlul de constituționalitate asupra conținutului normei juridice rezultat din interpretările eronate și izolate ale unor instanțe judecătorești.

24.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de societățile comerciale Git Land - S.R.L. din Timișoara, Econsa Grup - S.A. din București și Ilsa Land - S.R.L. din Timișoara în dosarele nr. 3.003/1/2016, nr. 2.493/1/2016 și nr. 2.384/1/2016 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală și constată că dispozițiile art. 250^1 alin. (1) și alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 7 noiembrie 2017.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop