Decizie nr. 778 din 17 noiembrie 2015

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 100 alin. (2) teza finală şi art. 103 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Robert-Veaceslav Gîrleanu în Dosarul nr. 77.579/3/2011 (nr. în format vechi 3.703/2014) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 229D/2015.

2.La apelul nominal se prezintă, pentru autorul excepţiei, domnii avocaţi Dominic Pop şi Vasile Pantea din cadrul Baroului Bucureşti, cu delegaţie la dosar, şi se constată lipsa celeilalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Curtea dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 486D/2015, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 103 alin. (1) teza a doua şi alin. (2) teza a doua din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Sorin Calaigii în Dosarul nr. 4.422/2/2014 (3.130/2014) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală.

4.La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

5.Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor. Reprezentanţii autorului excepţiei Robert-Veaceslav Gîrleanu sunt de acord cu conexarea dosarelor. Reprezentantul Ministerului Public, având în vedere dispoziţiile art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, nu se opune conexării dosarelor.

6.Curtea, având în vedere identitatea parţială de obiect a cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 486D/2015 la Dosarul nr. 229D/2015, care a fost primul înregistrat.

7.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul domnului avocat Dominic Pop, care pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, deoarece o dispoziţie cu un conţinut asemănător se găsea şi în art. 63 alin. 2 din Codul de procedură penală anterior potrivit căruia judecătorul decidea asupra probelor pe baza intimei convingeri. Prin poziţia sa, legiuitorul a ales să revină la un sistem sentimental de apreciere a probelor, şi anume convingerea judecătorului. Deşi în dreptul continental convingerea înseamnă mult mai mult, o astfel de reglementare apare şi în sistemul adversarial de drept, respectiv îndoiala rezonabilă. În egală măsură se reglementează şi în art. 100 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală. Aşa fiind, dispoziţiile legale criticate afectează dreptul la un proces echitabil, deoarece instituie un criteriu vag şi subiectiv de apreciere a probelor.

8.Domnul avocat Vasile Pantea, în calitate de apărător al aceluiaşi autor, pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, deoarece menţinerea sintagmei "convingerea judecătorului" duce la aprecieri greşite, acesta putând emite presupuneri cu privire la probele administrate. Or, câtă vreme o hotărâre judecătorească este oglinda probelor, ar fi bine ca să se elimine orice echivoc cu privire la posibilitatea judecătorului de a-şi forma convingerea pe baza unor probabilităţi.

9.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, deoarece nu există nicio asemănare între textele criticate şi dispoziţiile anterioare constatate ca fiind neconstituţionale prin Decizia nr. 171 din 23 mai 2001. Sintagma criticată de autori trebuie coroborată cu toate textele referitoare la probe, sens în care, potrivit art. 97 din Codul de procedură penală, constituie probă orice element de fapt care serveşte la justa soluţionare a cauzei şi la aflarea adevărului. Or, judecătorul examinează fiecare probă şi dispune condamnarea doar dacă are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

10.Prin încheierile din 30 ianuarie 2015 şi 4 martie 2015, pronunţate în dosarele nr. 77.579/3/2011 (nr. în format vechi 3.703/2014) şi nr. 4.422/2/2014 (3.130/2014), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 100 alin. (2) teza finală şi art. 103 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură penală şi, respectiv, art. 103 alin. (1) teza a doua şi alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală.

11.Excepţia a fost ridicată de Robert-Veaceslav Gîrleanu şi Sorin Calaigii în dosarele de mai sus în care se fac cercetări pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, aflate în calea de atac a apelului, şi respectiv pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de influenţă şi şantaj.

12.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul Robert-Veaceslav Gîrleanu susţine că prevederile art. 100 alin. (2) teza finală şi art. 103 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură penală încalcă dispoziţiile constituţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil şi la înfăptuirea justiţiei, deoarece se întrebuinţează substantivul "convingerea" instanţei atât pentru determinarea limitelor rolului activ al acesteia, cât şi pentru edictarea standardului aplicabil în aprecierea probelor. Soluţionarea unei cauze penale pe baza "convingerii" magistratului judecător vulnerabilizează modalitatea obiectivă în care acesta este chemat să evalueze probele cauzei şi duce la pronunţarea unei hotărâri de condamnare care abundă în aprecieri personale şi concepţii proprii ale judecătorului de primă instanţă, realitate care aduce atingere dreptului acuzatului la un proces echitabil şi obiectiv.

13.O examinare obiectivă a probelor şi în acord cu exigenţele prezumţiei de nevinovăţie reprezintă premisa unei concordanţe între adevărul judiciar şi adevărul obiectiv şi darea unei soluţii fundamentate pe probatoriu, motiv pentru care, în respectarea principiilor Legii fundamentale, se impune renunţarea la evaluarea probatoriului pe baza unei convingeri subiective, supuse erorii.

14.Existenţa unor probe dincolo de orice îndoială rezonabilă reprezintă o componentă esenţială a unui proces echitabil şi instituie obligaţia pentru acuzare de a proba toate elementele de vinovăţie într-o manieră aptă să înlăture dubiul. De aceea, instituirea fermă a umbrelei prezumţiei de nevinovăţie, ca predicat al oricărei evaluări probatorii, şi constrângerea magistratului să aprecieze o probă pornind de la această ipoteză reprezintă modalităţi de înfăptuire a dreptăţii.

15.În sfârşit, autorul excepţiei mai face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 171 din 23 mai 2001, prin care s-a statuat că dispoziţiile art. 63 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1969, conform cărora "Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală şi de instanţa de judecată potrivit convingerii lor [...]", sunt neconstituţionale, deoarece judecătorii se supun numai legii şi nicidecum intimei lor convingeri.

16.Autorul Sorin Calaigii susţine că prevederile art. 103 alin. (1) teza a doua şi alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală încalcă dispoziţiile constituţionale referitoare la statul român, la egalitatea în drepturi şi la înfăptuirea justiţiei.

17.Astfel, sunt afectate dispoziţiile art. 16 din Constituţie, deoarece "inculpaţii faţă de care ar trebui să se manifeste convingerea judiciară a soluţiei de achitare ar trebuie să fie egali în drepturi cu cei faţă de care s-ar manifesta convingerea judiciară a dubiului, concretizată într-o soluţie de necondamnare. Altfel spus, legea procesuală penală priveşte achitarea doar din perspectiva necondamnării şi/sau imposibilităţii de condamnare (ca urmare a valorificării dubiului în favoarea inculpatului), privilegiind în mod inechitabil condamnarea, deşi scopul procesului penal este, potrivit art. 5 din Codul de procedură penală, aflarea adevărului. Or, aflarea adevărului poate să însemne inclusiv achitarea, nu neapărat condamnarea (sau imposibilitatea condamnării). Dimpotrivă, din perspectiva prezumţiei de nevinovăţie, soluţia de achitare ar trebui să fie privilegiată în raport cu soluţia de condamnare (sau de valorificare a dubiului în folosul inculpatului). Desigur că trimiterea în judecată este ea însăşi condiţionată de existenţa convingerii judiciare asupra vinovăţiei (convingerea contrară fiind o represiune nedreaptă, incriminată penal), dar tot nu este suficient pentru a reglementa convingerea judiciară din perspectiva unilaterală a condamnării."

18.De asemenea, pentru aceleaşi raţiuni ce au fost avute în vedere de Curtea Constituţională cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 171 din 23 mai 2001 sunt afectate dispoziţiile art. 124 din Constituţie.

19.În sfârşit, sunt încălcate şi prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, întrucât de vreme ce organele judiciare ar avea libertatea de a-şi legitima propriile convingeri ca fiind probe, procurorul ar putea acuza potrivit convingerii sale liber apreciate în sensul art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală, iar judecătorul şi-ar forma propria convingere pe baza aceleiaşi libere aprecieri a probelor, inclusiv asupra faptelor notorii scutite de probaţiune - art. 100 alin. (4) lit. c) din Codul de procedură penală. Aşa fiind, prin manifestarea libertăţii de a decide în privinţa zvonurilor publice ce pot intra în categoria faptelor notorii, actul de justiţie devine contrar tuturor prevederilor fundamentate amintite.

20.Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală opinează că excepţia este neîntemeiată, deoarece noţiunea de "convingere" este utilizată în textele criticate cu sensul de certitudine, opinie fermă şi are în vedere etapa finală a procesului interior de evaluare a probelor de către judecător, respectiv concluzia la care acesta ajunge după administrarea tuturor probelor în procesul penal. Utilizarea acestei noţiuni se face în opoziţie cu noţiunea de "dubiu" sau cu ceilalţi termeni folosiţi în Codul de procedură penală şi preluaţi astfel din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv "îndoială rezonabilă" sau "suspiciune rezonabilă", tocmai pentru a sublinia necesitatea certitudinii cu privire la vinovăţia unei persoane pentru a se dispune o soluţie de condamnare.

21.Dispoziţiile legale astfel contestate trebuie analizate în contextul întregii reglementări a aprecierii probelor, care oferă garanţii suficiente pentru realizarea acestei operaţiuni numai în temeiul legii, pe bază de criterii obiective, în afara arbitrariului şi cu respectarea dreptului persoanei acuzate la un proces echitabil.

22.Astfel, dispoziţia potrivit căreia probele sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare este completată, în acelaşi text de lege, de menţiunea că această apreciere se realizează în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză, ceea ce exclude posibilitatea întemeierii hotărârii numai pe anumite probe, indiferent de valoarea atribuită acestora de către instanţa care o pronunţă. De asemenea, în art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, se prevede că hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia, într-o măsură determinantă, pe declaraţiile investigatorului, colaboratorilor sau martorilor protejaţi.

23.Totodată, dispoziţia conform căreia condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă este precedată, în acelaşi text de lege, de menţiunea în luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului, iar instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate, ceea ce conduce la concluzia că o astfel de hotărâre trebuie să se întemeieze pe fapte şi împrejurări certe, lipsite de orice dubiu şi motivate în raport cu întregul probator al cauzei. În acelaşi timp, noţiunea de "convingere" utilizată în textul criticat nu are sensul unei simple opinii subiective a judecătorului, ci acela al certitudinii dobândite de acesta în mod obiectiv, pe bază de probe indubitabile, sens în care chiar textul de lege menţionează în mod expres şi explicit că, pentru a putea fi pronunţată o soluţie de condamnare, acuzaţia trebuie dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă, concepţie care se regăseşte şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

24.Aşa fiind, reglementarea în vigoare este, în mod esenţial, diferită de cea a dispoziţiilor art. 63 alin. 2 din Cod de procedură penală din 1968, constatate ca fiind neconstituţionale prin Decizia nr. 171 din 23 mai 2001 a Curţii Constituţionale, întrucât acele prevederi induceau ideea unui criteriu subiectiv de apreciere a probelor, şi anume convingerea personală a judecătorului chemat să se pronunţe asupra acuzaţiei aduse unei persoane.

25.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

26.Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate în Dosarul nr. 486D/2015 sunt constituţionale, deoarece legea nu conţine prevederi care ar da posibilitatea utilizării unor criterii subiective de apreciere a probelor. Textele contestate trebuie corelate cu principiul aplicării legii procesual penale, consacrat de art. 5 din Codul de procedură penală privind aflarea adevărului, care instituie obligaţia organelor judiciare de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului. Totodată, organele de urmărire penală sunt obligate de a strânge şi administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului.

27.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului în Dosarul nr. 486D/2015, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

28.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

29.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 100 alin. (2) teza finală cu denumirea marginală Administrarea probelor şi art. 103 alin. (1) teza a doua şi alin. (2) teza a doua cu denumirea marginală Aprecierea probelor din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut:

–Art. 100 alin. (2) teza finală: "(2) În cursul judecăţii, instanţa administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părţilor şi, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale."

–Art. 103 alin. (1) teza a doua şi alin. (2) teza a doua: "(1) Probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.

(2)În luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă."

30.Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) referitor la statul român, art. 16 referitor la Egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil şi art. 124 referitor la Înfăptuirea justiţiei.

31.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în esenţă, ceea ce se critică constă în utilizarea substantivului convingere a judecătorului. Astfel, convingerea magistratului reprezintă acea stare a unei persoane răspunzătoare de aplicarea legii, bazată pe buna-credinţă, care este împăcată cu propria conştiinţă morală care a îndrumat-o în aflarea adevărului prin utilizarea tuturor mijloacelor legale, respectiv a probelor.

32.Convingerea ce stă la baza hotărârilor pe care un judecător le pronunţă are drept fundament o conştiinţă juridică ce se formează numai după epuizarea duelului judiciar. De aceea, în măsura în care judecătorul nu poate ajunge la o concluzie fermă, legiuitorul a consacrat instituţia reluării cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor prevăzută de art. 395 din Codul de procedură penală. Pentru a ajunge însă la o anumită convingere judecătorul va face o analiză logică, ştiinţifică şi riguroasă a faptelor relevate, cu respectarea principiilor legale referitoare la loialitatea administrării probelor şi a aprecierii lor ca un tot unitar. Aşa fiind, câtă vreme convingerea magistratului respectă principiul constituţional al independenţei judecătorului care se supune numai legii, atunci ea nu poate fi privită ca un impediment în înfăptuirea actului de justiţie, ci, dimpotrivă, ca o garanţie a lui. Că aceasta a fost viziunea legiuitorului stă dovadă însăşi dreptul judecătorului dintr-un complet de judecată de a formula, potrivit propriei convingeri, o opinie separată - a se vedea în acest sens prevederile art. 394 alin. (2)-(4) din Codul de procedură penală.

33.Chiar dacă judecătorul, asemenea multor altor profesiuni, poate dezvolta în cadrul activităţii sale anumite deprinderi care alcătuiesc ceea ce se numeşte deformaţie profesională şi care îl poate face pe acesta să alunece într-o zonă de empirism profesional bazat pe o încredere disproporţionată şi neştiinţifică în propria intuiţie, acest fapt nu echivalează cu libertatea sa de a da dezlegare unei pricini bazându-se numai pe ceea ce ar putea crede, deoarece "cunoaşterea" evenimentului supus judecăţii presupune existenţa unui echilibru între acuzare şi apărare, astfel încât acuzaţia să fie dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă - a se vedea art. 103 alin. (2) din Codul de procedură penală.

34.Expunerea de motive a Codului de procedură penală subliniază că "proiectul noului Cod de procedură penală îşi păstrează caracterul predominant continental european, dar, ca noutate, introduce multe elemente de tip adversarial, adaptate corespunzător la propriul nostru sistem legislativ". Aşadar, judecătorul trebuie convins "dincolo de orice dubiu rezonabil" de către procuror sau de către partea civilă, el neavând sarcina de a administra probe pentru aflarea adevărului, aşa cum se întâmpla sub imperiul vechiului cod, decât în mod subsidiar pentru formarea convingerii sale - a se vedea art. 100 alin. (2) din Codul de procedură penală.

35.Actuala reglementare este diferită fundamental de cea veche cuprinsă în art. 63 alin. 2 cu denumirea marginală Probele şi aprecierea lor din Codul de procedură penală din 1968, potrivit căreia "Probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală şi de instanţa de judecată potrivit convingerii lor, formată în urma examinării tuturor probelor administrate şi conducându-se după conştiinţa lor". Atunci, instanţa de contencios constituţional a statuat prin Decizia nr. 171 din 23 mai 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 16 iulie 2001, că posibilitatea organului de urmărire penală ori a instanţei de judecată să aprecieze fiecare probă potrivit intimei convingeri şi conducându-se după conştiinţa lor este neconstituţională, deoarece prevederile referitoare la înfăptuirea justiţiei impun judecătorilor să se supună "numai legii". Prin urmare, reglementarea cenzurată anterior de Curtea Constituţională permitea judecătorului să se conducă după conştiinţa sa, care, spre deosebire de convingere (aceasta implicând certitudine, siguranţă), presupune un sentiment intuitiv pe care fiinţa umană îl are despre propria existenţă, deci o cunoaştere reflexivă vis-a-vis de situaţiile şi lucrurile din jurul său. Or, o astfel de convingere bazată pe o cunoaştere reflexivă se caracterizează prin variabilitate, fiind practic o determinantă personală a judecătorului, fapt incompatibil cu actul de înfăptuire a justiţiei, pentru că, din momentul în care probele administrate resping posibilitatea condamnării unei persoane, judecătorul nu poate soluţiona cauza după propria conştiinţă. Asemenea situaţii se traduc prin regula in dubio pro reo, care a apărut în sistemele adversariale.

36.În plus, dispoziţiile contestate nu contravin principiului independenţei judecătorilor, deoarece, dimpotrivă, ele fiind o reflectare a acestuia, care reprezintă garanţia constituţională a "nesupunerii" judecătorului unei alte puteri, unor altor persoane sau interese, dinăuntrul sau din afara sistemului judiciar, şi a "supunerii" sale doar legii, astfel încât orice structură de subordonare sau de comandă asupra acestuia este exclusă şi nu îi poate afecta independenţa. Noţiunea de "lege" este folosită în sensul său larg, care include, pe lângă Legea fundamentală, toate celelalte acte normative, cu forţă juridică echivalentă legii sau inferioară acesteia, care constituie ansamblul normativ pe care trebuie să se fundamenteze actul de justiţie (a se vedea Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011).

37.Aşa fiind, având în vedere cele mai sus arătate, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate nu afectează prevederile constituţionale ale art. 124.

38.În ce priveşte critica raportată la statul de drept, la principul supremaţiei legii şi la dreptul la un proces echitabil, Curtea constată că tocmai dispoziţiile legale contestate referitoare la dispunerea condamnării doar atunci când acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă conferă procedurii caracterul echitabil, deoarece, pe lângă faptul că, potrivit art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului/inculpatului, principiul liberei aprecieri a probelor nu este absolut, fiind mărginit de existenţa unor mijloace compensatorii care să asigure existenţa unui echilibru suficient între acuzare şi apărare. În acest sens prin Hotărârea din 15 decembrie 2011, pronunţată în Cauza AlKhawaja şi Tahery împotriva Regatului Unit, paragrafele 131, 134 şi 147, instanţa europeană a statuat că, în cazul în care mărturia neverificată depusă de un martor se coroborează cu alte mijloace de probă, aprecierea caracterului său determinant depinde de forţa probatorie a celorlalte mijloace de probă. În fapt, termenul "determinant(ă)" trebuie interpretat într-un sens restrâns, ca desemnând o probă de asemenea relevanţă sau importanţă încât este în măsură să determine soluţia cauzei. Aşa fiind, s-a concluzionat că, atunci când o declaraţie relatată reprezintă proba exclusivă sau determinantă împotriva acuzatului, admiterea sa ca mijloc de probă nu implică automat încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acelaşi timp, atunci când o condamnare se bazează exclusiv sau în mod determinant pe mărturiile martorilor care nu se înfăţişează în instanţă, Curtea trebuie să supună procedura celei mai riguroase examinări. Din cauza riscurilor inerente admiterii probelor de acest tip, instanţa europeană a stabilit că în fiecare dintre cauze trebuie să existe suficiente elemente de contrabalansare care să ofere posibilitatea ca o condamnare să se bazeze pe o astfel de probă numai dacă aceasta este suficient de fiabilă ţinând seama de importanţa ei în cauză.

39.Totodată, printre metodele speciale de supraveghere Curtea identifică în art. 148 din Codul de procedură penală posibilitatea utilizării investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor în vederea culegerii de date şi informaţii cu privire la săvârşirea anumitor infracţiuni ori în cazul acelora pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 7 ani ori atunci când există suspiciunea rezonabilă a implicării unei persoane în acele activităţi infracţionale. Această metodă nu poate fi dispusă după bunul plac al autorităţii, fiind impusă numai dacă măsura este necesară şi proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, dacă probele sau localizarea şi identificarea făptuitorului/suspectului/inculpatului nu se pot obţine în alt mod, şi are un caracter temporar de maximum 60 de zile, putând fi prelungită, fără ca perioada însumată, cu excepţia anumitor infracţiuni (infracţiuni contra vieţii, securităţii naţionale, infracţiuni de trafic de droguri, arme şi persoane, acte de terorism, spălare de bani ori infracţiuni contra intereselor financiare ale Uniunii Europene), să depăşească un an. Or, dispoziţiile legale criticate referitoare la libera apreciere a probelor nu permit, în acord cu prevederile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, ca declaraţiile investigatorilor, ale colaboratorilor ori martorilor protejaţi, deşi au fost menţinute în mod echitabil, să fie folosite în hotărârea instanţei dacă aceasta se întemeiază într-o măsură determinantă pe ele.

40.Legiuitorul român a ţinut seamă de aceste exigenţe atunci când a reglementat cu privire la aprecierea probelor, motiv pentru care în art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală a statuat că hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi.

41.Prin urmare, dispoziţiile legale criticate nu afectează principiile invocate, deoarece faptele notorii reprezintă acele fapte în privinţa cărora nu există îndoială şi nu pot fi asimilate zvonurilor publice care pot constitui probă numai după confirmarea lor prin verificare, cu alte cuvinte atunci când încetează a mai fi zvonuri. În plus, odată ce acuzarea a finalizat cercetarea în cauză prin emiterea rechizitoriului, legalitatea administrării probelor poate fi apreciată de judecătorul de cameră preliminară, acesta putând dispune restituirea cauzei la parchet în condiţiile art. 346 alin. (3) lit. b) şi c) din Codul de procedură penală. Mai mult, chiar şi în situaţia în care s-a dispus începerea judecăţii, probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de părţi, deşi nu se readministrează, sunt puse în dezbatere contradictorie - a se vedea art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală. Totodată, potrivit art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală, "Condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat."

42.Cât priveşte conceptul de îndoială rezonabilă, Curtea constată că acesta este tot de sorginte jurisprudenţial-europeană, înţelesul fiind regăsit, de exemplu, în Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunţată în Cauza Boicenco împotriva Republicii Moldova, paragraful 104, potrivit căreia standardul de probă "dincolo de un dubiu rezonabil" permite deducerea sa şi din coexistenţa unor concluzii suficient de întemeiate, clare şi concordate sau a unor prezumţii de fapt similare şi incontestabile.

43.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Robert-Veaceslav Gîrleanu în Dosarul nr. 77.579/3/2011 (nr. în format vechi 3.703/2014) şi de Sorin Calaigii în Dosarul nr. 4.422/2/2014 (3.130/2014) ale Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 100 alin. (2) teza finală şi art. 103 alin. (1) teza a doua şi alin. (2) teza a doua din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 17 noiembrie 2015.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru