Decizie nr. 6 din 9 mai 2011

Dosar nr. 5/2011

Judecător dr. Livia Doina Stanciu - preşedintele Înaltei Curţi de

Casaţie şi Justiţie

Judecător Lavinia Curelea - preşedintele Secţiei civile

şi de proprietate intelectuală

Judecător Gabriela Victoria Bîrsan - preşedintele Secţiei de contencios

administrativ şi fiscal

Judecător Anton Pandrea - preşedintele Secţiei penale

Judecător Adrian Bordea - preşedintele Secţiei comerciale

Mirela Sorina Popescu - judecător

Georgeta Barbălată - judecător

Florentin Sorin Drăguţ - judecător

Mona Maria Pivniceru - judecător

Nina Ecaterina Grigoraş - judecător

Doina Popescu - judecător raportor

Beatrice Ioana Nestor - judecător

Dănuţ Cornoiu - judecător

Florentina Preda Popescu - judecător

Simona Marcu - judecător

Carmen Ilie - judecător

Luiza Maria Păun - judecător

Doina Duican - judecător

Emanuel Albu - judecător raportor

Carmen Trănica Teau - judecător raportor

Maura Olaru - judecător

Paulina Lucia Brehar - judecător

Adriana Chioseaua - judecător

Ileana Izabela Dolache - judecător

Mariana Cârstocea - judecător

Completul competent să judece recursurile în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 5/2011 este constituit conform dispoziţiilor art. 330^6 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă, modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor şi ale art. 27^2 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa este prezidată de doamna judecător dr. Livia Doina Stanciu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Antonia Eleonora Constantin.

Din partea Curţii de Apel Bucureşti se prezintă doamna judecător Simona Cristescu, judecător în cadrul Secţiei a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, desemnată de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti, în şedinţa din 17 februarie 2011, să susţină recursul în interesul legii, în faţa completului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent-şef al Secţiei civile şi de proprietate intelectuală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna Mihaela Calabiciov, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27^3 din Regulamentul de organizare şi funcţionare administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursurile în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind aplicabilitatea dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii în situaţia în care concedierea s-a dispus din motive care nu ţin de persoana salariatului, în temeiul dispoziţiilor art. 65 din Codul muncii.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin, reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a solicitat admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii, în sensul de a se stabili că dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii nu se aplică în situaţia în care concedierea s-a dispus pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, în temeiul art. 65 din Codul muncii.

Doamna judecător Simona Cristescu, judecător desemnat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti pentru a susţine recursul în interesul legii în faţa completului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a pus concluzii de admitere a acestuia, în sensul de a se stabili că dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii nu se aplică în situaţia în care concedierea s-a dispus pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, în temeiul art. 65 din Codul muncii, susţinând, în esenţă, că decizia de concediere trebuie să cuprindă menţiunea comunicării listei locurilor de muncă disponibile numai în cazul concedierii dispuse în situaţiile prevăzute la art. 64 din Codul muncii, astfel că, per a contrario, o asemenea omisiune în cazul concedierii pentru situaţia prevăzută la art. 65 din Codul muncii nu conduce la concluzia nelegalităţii deciziei şi deci nu atrage prin ea însăşi nulitatea acesteia.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

1.Problema de drept ce a generat practica neunitară

Prin recursurile în interesul legii formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti s-a arătat că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii în situaţia în care concedierea s-a dispus din motive care nu ţin de persoana salariatului, în temeiul dispoziţiilor art. 65 din Codul muncii.

2.Examenul jurisprudenţial

În urma verificării jurisprudenţei la nivelul întregii ţării s-a constatat că în cauzele având ca obiect contestaţii formulate împotriva deciziilor de concediere emise în temeiul prevederilor art. 65 din Codul muncii s-a solicitat instanţelor învestite cu soluţionarea pricinii examinarea deciziilor contestate, inclusiv prin prisma dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. d) din acelaşi cod, cu motivarea că angajatorul avea obligaţia legală de a comunică salariatului concediat lista locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care urma să opteze pentru un astfel de loc de muncă vacant, precum şi de a face menţiune în decizie cu privire la îndeplinirea acestei obligaţii, sub sancţiunea nulităţii.

Examenul jurisprudenţial a relevat că în practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii în cazul concedierilor din motive care nu ţin de persoana salariatului, în temeiul dispoziţiilor art. 65 din Codul muncii, identificându-se două orientări ale practicii.

3.Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti

3.1.Într-o primă orientare a practicii, instanţele au considerat că dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii se aplică în raport cu prevederile art. 64 din acelaşi cod numai în cazul concedierilor întemeiate pe dispoziţiile art. 61 lit. c) şi d) şi art. 56 lit. f), iar nu şi în situaţia în care concedierea s-a dispus în temeiul art. 65.

S-a reţinut că acea condiţie înscrisă în art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii referitoare la inserarea în cuprinsul deciziei de concediere a listei tuturor locurilor de muncă disponibile din unitate şi a termenului în care salariaţii urmează să opteze pentru un astfel de loc de muncă, în condiţiile art. 64 din cod, este valabilă numai în cazul concedierilor pentru inaptitudine fizică şi psihică a salariatului, întemeiate pe dispoziţiile art. 61 lit. c), al concedierilor pentru necorespundere profesională, dispuse în baza art. 61 lit. d), precum şi în cazul încetării de drept a contractului individual de muncă, în situaţia prevăzută la art. 56 lit. f) din Codul muncii.

Prin urmare, dispoziţiile legale care impun obligativitatea comunicării listei tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi a termenului în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant sunt aplicabile doar în situaţiile reglementate de art. 64 din Codul muncii. În cazul concedierii întemeiate pe dispoziţiile art. 65 din Codul muncii, nu este prevăzută de către legiuitor această obligaţie.

3.2.Într-o a doua orientare a practicii, instanţele au considerat că, dimpotrivă, dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii îşi găsesc aplicarea şi în situaţia în care contractul individual de muncă al salariatului a încetat din iniţiativa angajatorului şi din motive care nu ţin de persoana salariatului, întrucât dispoziţia legală mai sus evocată face trimitere la condiţiile şi nu la cazurile prevăzute de art. 64 din cod, astfel încât este incidentă, chiar dacă temeiul de drept al concedierii este reprezentat de art. 65 din Codul muncii.

În acest sens, s-a apreciat că lipsa din cuprinsul deciziei de concediere, dispusă în temeiul art. 65 din Codul muncii, a menţiunilor prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. d) atrage nulitatea absolută a deciziei, deoarece Codul muncii nu prevede că o atare menţiune este obligatorie doar în cazurile prevăzute de art. 64, ci "în condiţiile art. 64", astfel încât este o normă de trimitere nu la situaţiile de concediere prevăzute de acest articol, ci la condiţiile pe care trebuie să le respecte angajatorul atunci când are obligaţia de a propune salariatului locurile de muncă vacante.

Astfel, s-a reţinut că în alin. (1) al art. 64 din Codul muncii sunt enumerate 3 situaţii în care angajatorul are obligaţia de a propune salariatului un loc de muncă vacant în unitate, şi anume: concedierea din motive medicale, concedierea pentru necorespundere profesională şi situaţia încetării de drept a contractului individual de muncă, în temeiul prevăzut de art. 56 lit. f) din cod.

Pentru cele 3 cazuri, acelaşi articol, la alin. (2), reglementează şi condiţiile, respectiv procedura (cuprinzând termenul şi modalitatea) în care se realizează această opţiune a salariatului pentru un loc de muncă vacant în unitate şi sprijinirea activă a salariatului pentru găsirea unui alt loc de muncă prin intermediul asistenţei oferite de agenţia teritorială de ocupare a forţei de muncă.

S-a apreciat deci că norma de trimitere din cuprinsul art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii face referire la alin. (2)-(4) ale art. 64 din acelaşi cod, întrucât se referă la condiţiile şi nu la cazurile enumerate de art. 64 alin. (1) din cod.

Prin urmare, s-a concluzionat că prin art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii se instituie un al patrulea caz în care este obligatorie prezentarea către salariat a listei locurilor de muncă vacante din unitate, respectiv cel de concediere în temeiul art. 65 din acelaşi cod.

În susţinerea aceleiaşi opinii s-a reţinut că, în pofida formulării limitative a art. 64 alin. (1) şi (2) din Codul muncii, în situaţia concedierii pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, potrivit art. 65 alin. (1) din cod, angajatorul are obligaţia de a propune alte locuri de muncă vacante (dacă are), în caz contrar, de a solicita sprijinul agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă, întrucât relaţiile se bazează pe principiul bunei-credinţe şi garantării dreptului la protecţie împotriva şomajului.

S-a statuat că nu este logic ca în cazul concedierii pentru inaptitudine fizică şi/sau psihică ori necorespundere profesională să se ofere un alt loc de muncă ori, după caz, să se apeleze la serviciile agenţiei pentru ocuparea forţei de muncă, iar în ipoteza desfiinţării locului de muncă pentru motive care nu ţin de persoana salariatului să nu se procedeze la fel.

Totodată, s-a invocat ca argument şi faptul că modul de organizare a dispoziţiilor legale şi plasarea art. 74 în secţiunea a 6-a a cap. V "Încetarea contractului individual de muncă" sunt de natură a conduce la concluzia că textul legal analizat se referă la decizia de concediere în sens generic, astfel încât îşi găseşte aplicarea în toate deciziile de desfacere a contractului individual de muncă.

Prin urmare, s-a apreciat că dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii, conform cărora lista posturilor vacante din cadrul unităţii trebuie comunicată salariaţilor, sunt incidente inclusiv în cazul concedierilor dispuse în temeiul art. 65 din acelaşi cod.

4.Opinia procurorului general

Procurorul general a apreciat primul punct de vedere ca fiind în acord cu litera şi spiritul legii.

Prin argumentele expuse s-au susţinut următoarele:

Din analiza dispoziţiilor art. 65 din Codul muncii rezultă că pentru ca măsura concedierii salariatului determinată de desfiinţarea locului de muncă să fie legală, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii: desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat să decurgă din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia; cauzele care determină desfiinţarea locului de muncă să fie reale şi serioase; desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă; concedierea unui salariat să fie determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariatul respectiv.

Astfel, în doctrină s-a apreciat că nu se poate justifica desfiinţarea locului de muncă şi nu poate fi justificată concedierea salariatului în temeiul art. 65 din Codul muncii dacă angajatorul nu desfiinţează în prealabil postul/posturile vacant/vacante similar/similare. Deci, situaţia-premisă a concedierii pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, reglementată de art. 65 din Codul muncii, este dată de măsura desfiinţării tuturor posturilor vacante similare, ceea ce înseamnă inexistenţa la nivel de unitate a unor locuri de muncă vacante, compatibile cu pregătirea profesională a persoanei concediate, ceea ce atrage inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. d) din acelaşi cod.

Din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. d) şi ale art. 64 alin. (1) din Codul muncii rezultă că obligaţia de ofertă a angajatorului subzistă numai în măsura în care acesta are locuri de muncă vacante în unitate, compatibile cu pregătirea profesională sau capacitatea de muncă stabilită de medicul de medicina muncii.

În situaţia concedierii pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, în temeiul art. 65 din Codul muncii, unitatea nu deţine, la momentul emiterii deciziei de concediere, astfel de locuri vacante.

Angajatorul nu are deci obligaţia, potrivit actualului Cod al muncii, să propună salariatului supus concedierii determinate de desfiinţarea locului de muncă un alt post vacant, astfel încât dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii nu sunt aplicabile şi altor cazuri de concediere ori de încetare a contractului individual de muncă.

Judecătorul tranşează litigiile prin aplicarea normei de drept incidente, nefiindu-i permis să statueze pe cale de norme generale şi reglementare (art. 4 din Codul civil), întrucât ar însemna să ia locul puterii legiuitoare.

Totodată, nu se poate susţine că inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii la cazul de concediere prevăzut de art. 65 din acelaşi cod este de natură a încălca principiul egalităţii de tratament între toţi salariaţii.

Astfel, în jurisprudenţa sa constantă, Curtea Constituţională a constatat că art. 65 din Codul muncii se înscrie în cuprinsul art. 24 lit. a) din Carta Socială Europeană, revizuită, prin care se acceptă posibilitatea concedierii salariaţilor pentru "un motiv întemeiat, legat de aptitudinea sau conduita acestora, ori de cerinţele de funcţionare a întreprinderii, a instituţiei sau a serviciului", iar prin raportare la art. 16 şi 53 din Constituţia României, republicată, textul în cauză nu instituie discriminări de natură să încalce egalitatea în faţa legii, cei concediaţi în temeiul art. 65 din Codul muncii beneficiind de măsuri active de combatere a şomajului, precum şi de compensaţii, în condiţiile prevăzute de lege şi de contractul de muncă aplicabil.

În consecinţă, obligaţia comunicării de către angajator a listei tuturor locurilor de muncă vacante din unitate şi a termenului în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un astfel de loc, în condiţiile art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii, nu se aplică în cazul concedierii pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, prevăzut de art. 65 din acelaşi cod.

5.Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti

Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti a apreciat, de asemenea, că primul punct de vedere este în acord cu litera şi spiritul legii.

Prin argumentele expuse, s-au susţinut următoarele:

Din interpretarea dispoziţiilor art. 74 din Codul muncii şi ale art. 64 din acelaşi cod rezultă că decizia de concediere trebuie să cuprindă menţiunea comunicării listei locurilor de muncă disponibile numai în cazul concedierii dispuse în situaţiile prevăzute de art. 64, per a contrario, o asemenea omisiune în cazul concedierii pentru situaţia prevăzută de art. 65 din Codul muncii nu conduce la concluzia nelegalităţii deciziei şi deci nu atrage prin ea însăşi nulitatea acesteia.

Dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii fac trimitere la art. 64 din acelaşi cod, care, la rândul său, are în vedere situaţiile în care concedierea se dispune pentru motivele prevăzute de art. 61 lit. c) şi d), precum şi cazul în care contractul individual de muncă a încetat de drept în temeiul art. 56 lit. f).

Aşadar, textul art. 74 alin. (1) lit. d) este aplicabil doar în cazul concedierii pentru motive care ţin de persoana salariatului - inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului, constatată prin decizie a organelor competente de expertiză medicală, pe de o parte, şi necorespunderea profesională a salariatului, pe de altă parte, ori în cazul încetării de drept a contractului individual de muncă în condiţiile art. 56 lit. f) din Codul muncii, ca urmare a admiterii cererii de reintegrare în funcţia ocupată de salariat a unei persoane concediate, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de reintegrare.

A interpreta prevederile art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii în sensul că sintagma "în condiţiile art. 64" face trimitere doar la procedura reglementată de alin. (2)-(4) ale art. 64, iar nu şi la cazurile limitativ enumerate în alin. (1) al acestui text legal ar însemna a ignora voinţa legiuitorului exprimată clar în cuprinsul art. 64, care la alin. (2) şi (3) prevede expres că o atare procedură îşi găseşte aplicarea "în situaţia în care angajatorul nu dispune de locuri de muncă vacante potrivit alin. (1)", salariatul având la dispoziţie "un termen de 3 zile lucrătoare de la comunicarea angajatorului, conform prevederilor alin. (1), pentru a-şi manifesta în scris consimţământul cu privire la noul loc de muncă oferit".

6.Raportul asupra recursului în interesul legii

Prin raportul întocmit s-a propus soluţionarea recursului în interesul legii în sensul că dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii nu pot fi extinse şi la situaţiile în care concedierea s-a dispus în temeiul art. 65 din Codul muncii, pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.

Astfel, în cazul desfiinţării locului de muncă, în temeiul art. 65 din Codul muncii, angajatorului nu îi revine obligaţia de a-i oferi salariatului un alt loc de muncă - dacă există - sau să notifice agenţia teritorială de ocupare a forţei de muncă.

7.Înalta Curte

Potrivit dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. d din Codul muncii, "decizia de concediere se comunică salariatului în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu:

a)motivele care determină concedierea;

b)durata preavizului;

c)criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi, conform art. 69 alin. (2) lit. d), numai în cazul concedierilor colective;

d)lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64."

Dispoziţiile art. 64 din Codul muncii, la care fac trimitere dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii, prevăd la alin. 1 că, în cazul în care concedierea se dispune pentru motivele prevăzute la art. 61 lit. c) şi d), precum şi pentru motivul prevăzut la art. 56 lit. f), angajatorul are obligaţia de a-i propune salariatului alte locuri de muncă vacante în unitate, compatibile cu pregătirea profesională sau, după caz, cu capacitatea de muncă stabilită de medicul de medicina muncii.

Dispoziţiile art. 64 din Codul muncii au în vedere numai situaţiile în care concedierea se întemeiază pe motivele prevăzute la art. 61 lit. c) şi d) şi la art. 56 lit. f) din Codul muncii.

Din interpretarea acestor texte de lege rezultă că decizia de concediere trebuie să conţină lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant numai în situaţia în care concedierea se dispune pentru motive care ţin de persoana salariatului, pentru inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului, fapt ce nu permite acestuia să îşi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat, pentru necorespundere profesională, precum şi în cazul încetării de drept a contractului individual de muncă, ca urmare a admiterii cererii de reintegrare în muncă a persoanei care a ocupat anterior acel post.

Art. 64 alin. 1 din Codul muncii are caracter de excepţie, de strictă interpretare, astfel că orice extindere a sferei situaţiilor avute în vedere de art. 64 din Codul muncii în care dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. d) trebuie aplicate este nelegală.

Ca atare, dispoziţiile legale înscrise în art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii nu pot fi extinse şi la situaţiile în care concedierea s-a dispus în temeiul art. 65 din Codul muncii, pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.

Legiuitorul nu se referă şi la ipoteza concedierii individuale prevăzute de art. 65 din Codul muncii, astfel că, în cazul desfiinţării locului de muncă în această situaţie, angajatorului nu îi revine obligaţia de a-i oferi salariatului un alt loc de muncă.

Prin sintagma "în condiţiile art. 64" trebuie să se înţeleagă nu numai procedura reglementată de alin. (2)-(4) ale art. 64, ci şi cazurile limitativ enumerate în alin. (1) al acestui text de lege, întrucât legiuitorul, prin alin. (2) şi (3), a prevăzut expres că o atare procedură îşi găseşte aplicarea în situaţia "în care angajatorul nu dispune de locuri de muncă vacante potrivit alin. (1)", când "salariatul are la dispoziţie un termen de 3 zile lucrătoare de la comunicarea angajatorului conform prevederilor alin. (1) pentru a-şi manifesta în scris consimţământul cu privire la noul loc de muncă oferit".

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, "În procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau alineate din acelaşi act normativ ori în două sau mai multe acte normative. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere".

În raport cu dispoziţiile acestui text de lege, se constată că raţiunea trimiterii pe care art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul muncii o face la art. 64 din acelaşi cod este aceea de a evita repetarea enumerării pe care legiuitorul o face în cuprinsul dispoziţiei legale la care se face trimitere.

Prin Decizia nr. 840/2009, Curtea Constituţională a reţinut următoarele cu privire la art. 65 din Codul muncii: acest articol nu instituie discriminări de natură să încalce egalitatea în faţa legii, faţă de dispoziţiile art. 16 din Constituţie; nici art. 21 din Legea fundamentală nu este încălcat, deoarece art. 65 din Codul muncii - reglementând condiţiile de concediere ca urmare a desfiinţării locului de muncă - nu îngrădeşte accesul liber la justiţie; conform art. 65, coroborat cu art. 67 din Codul muncii, cei concediaţi beneficiază de măsuri active de combatere a şomajului şi pot beneficia de compensaţii în condiţiile prevăzute de lege şi de contractul colectiv de muncă aplicabil, nefiind încălcat nici art. 53 din Constituţie, referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

Prin Deciziile nr. 104/1995 şi, respectiv, nr. 107/1995, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa că "o măsură de protecţie nu poate avea semnificaţia nici a unui privilegiu, nici a unei discriminări, ea fiind destinată tocmai asigurării, în anumite situaţii specifice, a egalităţii cetăţenilor, care ar fi afectată în lipsa ei," iar "violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite. În alţi termeni, principiul egalităţii nu interzice reguli specifice, în cazul unei diferenţe de situaţii. Egalitatea formală ar conduce la aceeaşi regulă, în ciuda diferenţei de situaţii. De aceea inegalitatea reală, care rezultă din această diferenţă, poate justifica reguli distincte, în funcţie de scopul legii care le conţine."

Totodată, prin Decizia nr. 350 din 28 iunie 2005, Curtea Constituţională, respingând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 77 alin. (2) din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă şi ale art. 64, art. 72 alin. (2) şi (3), art. 74 alin. (1) lit. c) şi d) şi art. 288 teza a II-a din Codul muncii (Legea nr. 53/2003), a constatat că niciuna dintre dispoziţiile legale criticate nu instituie privilegii ori discriminări, acestea fiind deopotrivă aplicabile tuturor salariaţilor şi angajatorilor care se găsesc în ipoteza normelor juridice respective.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 330^7 cu referire la art. 329 din Codul de procedură civilă, aşa cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010,

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

DECIDE:

Admite recursurile în interesul legii formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi, în consecinţă:

Stabileşte că dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul Muncii nu se aplică în situaţia în care concedierea s-a dispus pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, în temeiul art. 65 din Codul muncii.

Obligatorie, potrivit art. 330^7 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 mai 2011.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

LIVIA DOINA STANCIU

Magistrat-asistent-şef,

Mihaela Calabiciov