Hotărâre din 26 ianuarie 2006

(Cererea nr. 62.710/00)

Strasbourg

Această hotărâre va rămâne definitivă în cazurile definite în art. 44 alin. 2 din Convenţie. Ea poate fi supusă unor modificări de formă.

În Cauza Lungoci împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră formată din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, L. Caflisch, C. Bîrsan, doamna M. Tsatsa-Nikolovska, domnul V. Zagrebelsky, doamnele R. Jaeger, I. Ziemele, judecători, şi domnul V. Berger, grefier de secţie,

după ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 5 ianuarie 2006,

pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:

PROCEDURA

1.La originea cauzei se află o cerere (nr. 62.710/00) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, doamna Marina Elena Lungoci (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 26 mai 2000 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2.Reclamanta, căreia i-a fost admisă cererea de acordare a asistenţei juridice, este reprezentată de către domnul I. Igreţ, avocat din Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de doamna B. Ramaşcanu, agent guvernamental.

3.Reclamanta pretinde, în temeiul art. 6 alin. 1 din Convenţie, o încălcare a dreptului său de acces la o instanţă pentru a-şi putea demonstra titlul de proprietate asupra unui imobil pe care aceasta l-a moştenit. Ea consideră că acest lucru este o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1.

4.Cererea a fost atribuită Secţiei a doua a Curţii (art. 52 alin. 1 din Regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 alin. 1 din Convenţie) a fost formată în conformitate cu art. 26 alin. 1 din Regulament.

5.Prin Decizia din 31 august 2004, Curtea a declarat cererea parţial admisibilă.

6.La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componenţa secţiilor sale (art. 25 alin. 1 din Regulament). Prezenta cauză a fost atribuită Secţiei a treia astfel remaniată (art. 52 alin. 1).

7.Atât reclamanta, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise privind fondul cauzei (art. 59 alin. 1 din Regulament).

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

8.Reclamanta s-a născut în anul 1943 şi locuieşte în Bucureşti.

9.În temeiul unei convenţii încheiate la data de 10 martie 1947 între G.I., N.I. şi M.I., în calitate de proprietari ai unui imobil, şi R.S. şi M.D. (tatăl reclamantei), în calitate de reparatori-constructori, înregistrată la Administraţia Financiară a Sectorului 1 din Bucureşti la data de 7 februarie 1947, aceştia din urmă s-au obligat să repare parterul şi subsolul imobilului mai sus amintit, urmând să obţină în schimb proprietatea mai multor apartamente pe care trebuiau să le construiască deasupra parterului, o cotă-parte din terenul aferent acestor apartamente, precum şi două garaje.

10.La data de 6 august 1947, G.I., N.I. şi M.I. au făcut un partaj voluntar, în urma căruia N.I. a devenit proprietarul exclusiv al imobilului anterior amintit.

11.În 1950, în temeiul Decretului de naţionalizare nr. 92/1950, unul dintre apartamentele imobilului a devenit proprietatea statului, restul imobilului fiind confiscat de către Partidul Comunist, prin Hotărârea Consiliului de Miniştri din 7 iulie 1950. Ulterior, prin Hotărârea din 26 martie 1955, Consiliul de Miniştri şi-a apropriat acea parte a imobilului identificată prin Hotărârea din 7 iulie, menţionată mai sus. Din probele administrate de cele două părţi rezultă că o societate de stat, denumită în prezent H., a fost însărcinată cu administrarea întregului imobil, prin Decizia Tribunalului Popular al Raionului Stalin din 3 mai 1955.

1.Prima acţiune în revendicare

12.La data de 6 aprilie 1992, reclamanta, în calitate de moştenitoare a lui M.D., a introdus împotriva societăţii H. o acţiune în revendicare în ceea ce priveşte apartamentele ce aparţinuseră tatălui său. Ea a afirmat că statul îşi apropriase această proprietate fără titlu valabil. Ulterior, reclamanta şi-a îndreptat acţiunea şi împotriva Consiliului General al Municipiului Bucureşti (Consiliul).

13.La data de 27 octombrie 1993, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti i-a admis cererea. Aceasta a statuat că acea convenţie încheiată între tatăl său şi proprietarii imobilului avea valoare de titlu de proprietate şi că, în calitate de moştenitoare, ea se putea pretinde titulara dreptului de proprietate asupra apartamentelor nr. 3, 5 şi 7. Mai mult, instanţa a constatat că statul nu şi-a putut dovedi dreptul de proprietate asupra imobilului şi a conchis că acesta fusese transferat în mod abuziv în patrimoniul statului. Instanţa a dispus ca societatea H. şi Consiliul să pună reclamanta în posesia apartamentelor sale şi să îi înscrie dreptul de proprietate în registrul de inscripţiuni imobiliare.

14.Consiliul a introdus apel împotriva acestei sentinţe, arătând că imobilul devenise proprietatea statului în baza Decretului de naţionalizare nr. 92/1950 şi că, în plus, tatăl reclamantei nu formulase nicio contestaţie împotriva acestei măsuri, conform legislaţiei în vigoare la data respectivă. De asemenea, Consiliul a afirmat că reclamanta nu solicitase recunoaşterea dreptului de proprietate asupra terenului aferent apartamentelor sale, în baza unei legi din 1991.

15.La data de 13 mai 1994, Tribunalul Municipiului Bucureşti a respins apelul introdus de Consiliu ca nefondat. Reluând argumentele judecătoriei, acesta a considerat, la rândul său, că naţionalizarea nu avusese temei juridic.

16.La data de 3 decembrie 1994, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul Consiliului împotriva acestei decizii, a casat decizia tribunalului şi, pe fondul cauzei, a considerat că acea convenţie semnată la data de 10 martie 1947 nu transferase dreptul de proprietate, în ciuda autentificării şi transcrierii sale în registrul de inscripţiuni imobiliare, şi că, în lipsa unui act de transfer al proprietăţii, convenţia respectivă nu avea valoare de titlu de proprietate. În consecinţă, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea în revendicare a reclamantei ca neîntemeiată.

2.Acţiunea în constatarea valabilităţii convenţiei din 1947

17.La data de 17 octombrie 1995, reclamanta a sesizat Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti cu o acţiune îndreptată împotriva lui I.L. (fiica lui N.I.), cu scopul de a constata valabilitatea convenţiei încheiate la data de 10 martie 1947 între tatăl său şi terţii menţionaţi mai sus (paragraful 9 de mai sus) şi de a i se recunoaşte astfel calitatea de proprietar al celor trei apartamente construite deasupra parterului imobilului în litigiu.

18.La data de 28 martie 1997, instanţa i-a admis cererea şi a constatat că ea era proprietara apartamentelor nr. 3, 5 şi 7 din imobil, precum şi a cotei-părţi din terenul aferent. Aceasta a reţinut că obiectul cererii era constatarea de către instanţe a dreptului de proprietate al reclamantei asupra părţii litigioase a imobilului. Instanţa a reţinut că, în virtutea convenţiei din 1947, părţile la convenţie ar fi trebuit să întocmească, la sfârşitul lucrărilor prevăzute de actul respectiv, un proces-verbal de livrare în baza căruia dreptul de proprietate asupra celor trei apartamente ar fi fost transferat reparatorilor-constructori ai imobilului. Apoi a mai adăugat:

(...) ceea ce reclamanta doreşte să obţină prin această acţiune este constatarea, pe calea unei hotărâri judecătoreşti, a tranzacţiei intervenite între părţi (la convenţia din 1947), care nu ar putea avea putere juridică în lipsa procesului-verbal de livrare necesar pentru transferul dreptului de proprietate asupra apartamentelor construite deasupra parterului.

19.În sfârşit, instanţa a mai adăugat că, deşi în momentul pronunţării sentinţei imobilul aparţinea statului, reclamanta avea interesul să introducă o asemenea acţiune pentru a beneficia de indemnizaţia prevăzută de Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare (Legea nr. 112).

Această sentinţă a rămas definitivă prin neapelare.

3.Cea de a doua acţiune în revendicare

20.La o dată neprecizată, reclamanta a introdus în faţa Tribunalului Municipiului Bucureşti o nouă acţiune în revendicare imobiliară împotriva Consiliului, întemeindu-şi acţiunea pe Sentinţa rămasă definitivă din 28 martie 1997. Ea a revendicat apartamentele nr. 3, 5 şi 7 din imobilul litigios.

21.La data de 30 noiembrie 1998, instanţa a respins acţiunea datorită autorităţii de lucru judecat, considerând că o altă instanţă se pronunţase deja în privinţa dreptului de proprietate al reclamantei asupra celor trei apartamente, în procedura care s-a finalizat cu Decizia definitivă a Curţii de Apel Bucureşti din 3 decembrie 1994. Instanţa a analizat dacă există o identitate de părţi şi de obiect între cele două acţiuni în revendicare:

[...] în temeiul articolului 1201 din Codul civil, instanţa consideră [...] că există o identitate de părţi, de obiect şi de cauză [a celor două acţiuni]. Identitatea părţilor presupune participarea aceloraşi persoane în aceeaşi calitate [...]. S-a constatat identitatea de obiect, adică [...] dreptul de proprietate asupra bunului revendicat. Prin urmare, instanţa [...] va respinge acţiunea reclamantei.

22.Reclamanta a introdus apel împotriva acestei hotărâri. Ea a afirmat că nu există o autoritate de lucru judecat, noua acţiune în revendicare fiind întemeiată pe o altă cauză, şi anume Sentinţa rămasă definitivă din 28 martie 1997, prin care s-a constatat dreptul său de proprietate asupra celor trei apartamente.

23.La data de 17 iunie 1999, Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul reclamantei, reluând argumentele tribunalului referitoare la autoritatea de lucru judecat.

24.Mai mult, aceasta a considerat că Sentinţa rămasă definitivă din 28 martie 1997 nu avea nicio influenţă asupra prezentei acţiuni şi că reclamanta s-ar fi putut prevala de sentinţa respectivă în cadrul unei cereri de revizuire a Deciziei din 3 decembrie 1994.

25.Reclamanta a formulat recurs împotriva acestei decizii. Ea a afirmat că, întrucât prima sa acţiune fusese respinsă pe motivul lipsei titlului şi din moment ce Sentinţa din 28 martie 1997 ţinea loc de titlu, o nouă acţiune ar trebui admisă.

26.La data de 17 decembrie 1999, Curtea Supremă de Justiţie i-a respins recursul, pe motiv că nu a prezentat nici "actul de transfer al proprietăţii apartamentelor", nici procesul-verbal de livrare prevăzut în convenţia din 1947, drept care exista autoritate de lucru judecat.

II. Dreptul şi practica internă pertinente

A. Codul civil

27.Articolul pertinent din Codul civil prevede următoarele:

Articolul 1201

Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate.

B. Codul de procedură civilă

28.Articolele pertinente din Codul de procedură civilă prevăd următoarele:

Articolul 111

Partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.

[...]

Articolul 322

Revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:

[...]

5.dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori dacă s-a desfiinţat sau s-a modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.

[...]

7.dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate.

[...]

9.dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

Conform jurisprudenţei constante a instanţelor române, la data adoptării hotărârii atacate trebuie să existe "înscrisuri decisive noi" necesare revizuirii unei hotărâri definitive, iar un act eliberat după acea dată nu este considerat astfel.

"Articolul 324

Termenul de revizuire este de o lună şi se va socoti:

[...]

4.în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 5, din ziua în care s-au descoperit înscrisurile ce se invocă ori, după caz, din ziua în care partea a luat cunoştinţă de hotărârea desfiinţată sau modificată pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere;

[...]

Articolul 327

Dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată.

[...]"

ÎN DREPT

I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie

29.Reclamanta pretinde că i s-a încălcat dreptul de acces la justiţie din cauza respingerii, de către instanţele interne, a celei de-a doua acţiuni în revendicare a sa, pe motiv că exista autoritate de lucru judecat. Ea invocă art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede următoarele, în partea sa pertinentă:

Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] de către o instanţă [...] care va hotărî [...] asupra contestaţiilor referitoare la încălcarea drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...].

30.Guvernul consideră că autoritatea de lucru judecat face parte din limitările justificate ale dreptului de acces la o instanţă, contribuind la respectarea securităţii raporturilor juridice şi a echităţii procedurii. Cu toate acestea, consideră că autoritatea de lucru judecat nu afectează, în speţă, substanţa dreptului reclamantei de a avea acces la o instanţă, în măsura în care instanţele naţionale s-au pronunţat asupra temeiniciei cererii sale în cadrul primei acţiuni în revendicare. Nu se poate lua în discuţie încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie decât în cazul în care principiul autorităţii de lucru judecat a fost aplicat în mod greşit de către instanţe. Guvernul consideră că, în speţă, instanţele interne au stabilit în mod corect că există autoritate de lucru judecat, cauza celor două acţiuni în revendicare aduse de reclamantă în faţa instanţelor naţionale fiind aceeaşi, şi anume convenţia din 1947 şi efectele sale juridice.

Acţiunea introdusă de către reclamantă, ce s-a încheiat prin Sentinţa din 28 martie 1997, nu a transferat un drept de proprietate în patrimoniul său şi, astfel, nu a creat un nou raport juridic. Prin urmare, nu era vorba decât de un nou mijloc de probă, ce nu putea constitui cauza celei de-a doua acţiuni în revendicare.

31.În observaţiile sale complementare (ulterioare datei de 31 august 2004, dată la care Camera a declarat cererea parţial admisibilă), Guvernul pune accentul pe faptul că excepţia lucrului judecat constituie o limitare a dreptului de acces la justiţie, care respectă cerinţele impuse de jurisprudenţa Curţii în materie. Mai exact, ea urmărea un scop legitim, şi anume securitatea raporturilor juridice, existând un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat (Stubbings şi alţii împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 22 octombrie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-IV, p. 1502, § 50, Ashingdane împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 28 mai 1985, seria A nr. 93, p. 24, § 57, şi Levages Prestations Services împotriva Franţei, Hotărârea din 23 octombrie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-V, p. 1543, § 40). Mai mult, Guvernul reaminteşte faptul că interpretarea şi aplicarea legislaţiei interne pertinente, printre care şi excepţia lucrului judecat, incumbă în primul rând instanţelor naţionale.

32.Reclamanta combate argumentele Guvernului, considerând că Sentinţa din 28 martie 1997, care a constatat dreptul de proprietate al acesteia, a constituit un titlu ce nu exista în momentul primei acţiuni în revendicare. Astfel, cauza celei de-a doua acţiuni în revendicare era sentinţa mai sus menţionată şi nu convenţia din 1947. Curtea Supremă de Justiţie, prin Decizia rămasă definitivă din 17 decembrie 1999, a constatat şi ea faptul că acea convenţie din 1947 nu transferase dreptul de proprietate asupra părţii litigioase a imobilului, însă ulterior a ignorat Sentinţa din 28 martie 1997.

33.Ca reacţie la observaţiile complementare ale Guvernului, reclamanta îşi reiterează argumentele pe care le-a prezentat în primele observaţii şi arată că instanţele naţionale sesizate cu cea de-a doua acţiune în revendicare nu şi-au dat osteneala să justifice identitatea de cauză dintre cele două acţiuni.

34.Curtea a statuat deja că art. 6 alin. 1 garantează tuturor persoanelor dreptul ca o instanţă să analizeze orice contestaţie legată de drepturi şi obligaţii cu caracter civil (Golder împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, p. 18, § 36). În cauză se constată că reclamanta s-a putut folosi de căile de atac pe care i le oferea sistemul judiciar intern, şi anume de o acţiune de constatare a valabilităţii unui drept cu caracter civil, urmată de o acţiune în revendicare ce a dus la Hotărârea rămasă definitivă din 17 decembrie 1999.

35.În sine, aceasta nu respecta în mod necesar imperativele art. 6 alin. 1 din Convenţie: mai trebuie constatat faptul că nivelul de acces asigurat de legislaţia naţională era suficient pentru a-i asigura persoanei "dreptul la o instanţă", ţinând cont de principiul de preeminenţă a dreptului într-o societate democratică (vezi, printre altele, F.E. împotriva Franţei, Hotărârea din 30 octombrie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VIII, p. 3349, § 44, şi Yagtzilar şi alţii împotriva Greciei, nr. 41.727/98, § 23, CEDO 2001-XII).

36.Desigur, dreptul de acces la justiţie nu este absolut; el poate permite restricţii admise implicit, întrucât, prin chiar natura sa, este reglementat de către stat. Elaborând o astfel de reglementare, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere. Totuşi, restricţiile aplicate nu pot limita accesul persoanei într-o asemenea manieră sau până într-acolo încât dreptul să fie atins în însăşi substanţa sa. În plus, aceste restricţii nu sunt conforme cu art. 6 alin. 1 din Convenţie decât dacă urmăresc un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat (vezi F.E. împotriva Franţei menţionată mai sus, p. 3350, § 46, şi Yagtzilar şi alţii menţionată mai sus, § 26).

37.Curtea observă că instanţele naţionale au respins cea de-a doua acţiune în revendicare a reclamantei, în temeiul art. 1201 din Codul civil, pe motiv că exista autoritate de lucru judecat cu prima acţiune în revendicare pe care partea interesată o formulase. Ea consideră, împreună cu Guvernul, că excepţia autorităţii de lucru judecat urmărea un scop legitim deoarece ea viza, fără nici o îndoială, să asigure securitatea raporturilor juridice în materie civilă. Dacă acest obiectiv pare legitim în sine, el merită, în speţă, o analiză dintre cele mai atente, fără a uita contextul general al cauzei. În cauza de faţă rolul Curţii nu este nicidecum să controleze art. 1201 din Codul civil ca atare, ci să verifice dacă modalitatea în care aceste instanţe naţionale au respins acţiunea în revendicare introdusă de către reclamantă, prin aplicarea dispoziţiilor legale în materie de autoritate de lucru judecat, a respectat dreptul acesteia de acces la justiţie (Yagtzilar şi alţii menţionată mai sus, § 25, şi Skondrianos împotriva Greciei, nr. 63.000/00, 74.291/01 şi 74.292/01, § 28, 18 decembrie 2003).

38.Prima acţiune în revendicare a fost respinsă de către instanţele naţionale pe motiv că reclamanta nu şi-a dovedit dreptul de proprietate asupra apartamentelor în cauză (paragraful 16 de mai sus). Deşi în urma acţiunii în constatare ea a obţinut o sentinţă rămasă definitivă prin care se constată dreptul său de proprietate asupra apartamentelor respective, şi anume Hotărârea din 28 martie 1997, ea nu şi l-a putut demonstra în cadrul celei de-a doua acţiuni în revendicare: aceasta a fost respinsă de către instanţele naţionale pe motiv de autoritate de lucru judecat în raport cu Decizia rămasă definitivă din 3 decembrie 1994, chiar dacă reclamanta a invocat un nou temei pentru acţiunea sa (paragraful 20 de mai sus).

39.Deşi din art. 1201 din Codul civil rezultă foarte clar că, pentru a reţine existenţa autorităţii de lucru judecat, este nevoie de o triplă identitate - de părţi, de obiect şi de cauză a celor două acţiuni (paragraful 27 de mai sus), Tribunalul Municipiului Bucureşti a respins cea de-a doua acţiune în revendicare, fără a da explicaţii asupra pretinsei identităţi de cauză a celor două acţiuni (paragraful 21 de mai sus).

40.Curtea mai constată că, atunci când a statuat asupra recursului, Curtea Supremă de Justiţie a respins afirmaţiile reclamantei referitoare la lipsa de identitate de cauză, pe motiv că nu prezentase nici actul de transfer de proprietate, nici procesul-verbal impus de convenţia din 1947 pentru transferul dreptului de proprietate. Or, din Sentinţa rămasă definitivă din 28 martie 1997 reiese că reclamanta nu avea cum să prezinte procesul-verbal, în măsura în care instanţa constatase că semnatarii convenţiei din 1947 au omis să îl redacteze (paragraful 18 de mai sus).

41.În plus, Curtea observă că nici o instanţă nu a explicat motivele pentru care Sentinţa rămasă definitivă din 28 martie 1997 nu a constituit un act care constată dreptul de proprietate, aşa cum susţinea reclamanta, şi nici nu a indicat care act ar fi putut beneficia de o asemenea calificare. În această situaţie, nu este exagerat să considerăm că Sentinţa definitivă din 28 martie 1997, care a dat câştig de cauză reclamantei, este lipsită de orice interes juridic, în măsura în care persoana interesată nu se mai bucură de posibilitatea clară şi concretă de a-şi dovedi în justiţie dreptul pe care aceasta i l-a recunoscut.

42.În această privinţă, Curtea observă că Curtea de Apel Bucureşti a indicat faptul că reclamanta s-ar fi putut prevala de această sentinţă printr-o cerere de revizuire a Deciziei din 3 decembrie 1994. Art. 322 din Codul de procedură civilă, aşa cum este el interpretat de către instanţele interne (paragraful 28 de mai sus), prevede, ca o condiţie de admisibilitate a cererii, în special existenţa unei "probe decisive noi" în momentul pronunţării deciziei a cărei revizuiri se solicită. Or, Curtea relevă faptul că Sentinţa din 28 martie 1997 era ulterioară hotărârii rămase definitivă atacate, şi anume Decizia din 3 decembrie 1994. Pe cale de consecinţă, această cale nu oferea reclamantei o posibilitate clară şi concretă de a contesta un act ce constituie o ingerinţă în drepturile sale.

43.În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că accesul la justiţie, dar numai pentru a i se declara acţiunea inadmisibilă prin efectul legii, nu respectă imperativele art. 6 alin. 1 din Convenţie şi că reclamanta a fost astfel lipsită de posibilitatea clară şi concretă de a avea acces la o instanţă care să statueze asupra contestaţiei sale referitoare la drepturi şi obligaţii cu caracter civil.

44.În concluzie, a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie.

II. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1

45.Reclamanta consideră că apartamentele în cauză nu au devenit niciodată proprietatea statului. Mai mult, ea se plânge că nu se poate bucura de dreptul său de proprietate asupra acestor apartamente. Ea se consideră victima unei încălcări a dreptului său de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:

Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.

46.Guvernul consideră că reclamanta nu are nici un "bun" şi nici o "speranţă legitimă" de a obţine recunoaşterea dreptului său de proprietate asupra părţii litigioase a imobilului, în sensul jurisprudenţei organelor Convenţiei referitoare la art. 1 citat mai sus [Kopecky împotriva Slovaciei (GC), nr. 44.912/98, § 51-54]. El consideră că acţiunea ce s-a încheiat prin Sentinţa rămasă definitivă din 28 martie 1997 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti nu i-a recunoscut reclamantei decât calitatea de "fost proprietar" în sensul Legii nr. 112/1995 şi nu i-a transferat un drept de proprietate asupra părţii litigioase a imobilului, intrată în patrimoniul statului în 1950, aşadar, înainte de ratificarea Convenţiei de către România la data de 20 iunie 1994.

47.Reclamanta consideră că apartamentele pe care le-a revendicat nu au intrat niciodată în patrimoniul statului, hotărârile Consiliului de Miniştri din 1950 şi 1955 nefiind legi, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Ea consideră că are un "bun" recunoscut prin Sentinţa din 28 martie 1997, a cărui posesie a pierdut-o temporar şi abuziv în favoarea statului. Ea arată şi că art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10 din 8 februarie 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prevede că persoanele ale căror imobile au fost naţionalizate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar pe care o aveau la data naţionalizării.

48.Curtea consideră că acest capăt de cerere este direct legat de cel analizat din perspectiva art. 6 alin. 1 din Convenţie. ţinând cont de concluziile sale din paragrafele 40 şi 41 de mai sus, aceasta consideră că nu există motive să se statueze asupra temeiniciei sale (vezi, mutatis mutandis, printre altele, Glod împotriva României, nr. 41.134/98, § 46, 16 septembrie 2003, şi Albina împotriva României, nr. 57.808/00, § 42, 28 aprilie 2005).

III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie

49.Conform prevederilor art. 41 din Convenţie,

În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.

A. Prejudiciu

50.Reclamanta solicită, pe baza unui raport de expertiză, 361.343 euro, reprezentând valoarea celor trei apartamente în cauză şi a terenurilor aferente. De asemenea, ea solicită o sumă de 368.483 euro corespunzătoare chiriilor pe care le-ar fi putut încasa pentru apartamente între luna ianuarie 1997 şi data realizării raportului de expertiză, şi anume luna septembrie 2004.

Mai mult, ea solicită 20.000 euro cu titlu de daune morale pentru neplăcerile şi frustrările pe care i le-au produs instanţele naţionale prin respingerea celei de-a doua acţiuni în revendicare pe motiv de autoritate de lucru judecat.

51.Guvernul consideră că sumele solicitate cu titlu de prejudiciu material nu reprezintă valoarea reală a apartamentelor revendicate. Conform raportului de expertiză prezentat, valoarea celor trei apartamente şi a terenurilor aferente a fost estimată la 107.393 euro. În ceea ce priveşte lipsa de folosinţă, Guvernul subliniază că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii în materie, nicio reparaţie nu trebuie acordată reclamantei (Popa şi alţii împotriva României, nr. 31.172/96, § 55, 29 aprilie 2003). În orice caz, Guvernul subliniază că în această privinţă expertiza ar fi trebuit să ţină cont de valoarea chiriei stabilite de prevederile legale în vigoare la data respectivă.

În ceea ce priveşte daunele morale, Guvernul consideră că suma solicitată este exagerată şi că nu s-a stabilit nicio legătură de cauzalitate între pretinsul prejudiciu şi o eventuală încălcare a dreptului reclamantei de a avea acces la justiţie. În opinia sa, o eventuală constatare a încălcării art. 6 alin. 1 din Convenţie ar constitui în sine o reparaţie echitabilă satisfăcătoare.

52.Curtea observă că, în speţă, singurul temei ce trebuie reţinut pentru acordarea satisfacţiei echitabile constă în faptul că reclamanta nu a beneficiat de un drept de acces la justiţie pentru a-şi revendica bunurile imobiliare, încălcându-se art. 6 din Convenţie.

53.În ceea ce priveşte pretinsul prejudiciu material, Curtea nu poate specula la ce rezultat ar fi putut duce cea de-a doua acţiune în revendicare dacă încălcarea Convenţiei nu ar fi avut loc. Aşadar, nu are motive pentru care să îi acorde reclamantei despăgubiri cu acest titlu (vezi, mutatis mutandis, Findlay împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 25 februarie 1997, Culegere 1997-I, p. 284, § 85).

54.În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Curtea consideră că reclamanta a suferit o frustrare din cauza respingerii celei de-a doua acţiuni în revendicare. Statuând în echitate, Curtea îi acordă 5.000 euro cu titlu de prejudiciu moral.

55.Curtea reaminteşte şi jurisprudenţa sa bine stabilită, conform căreia în caz de încălcare a art. 6 din Convenţie trebuie ca reclamantul să fie repus, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă n-ar fi existat încălcarea cerinţelor acestui articol [Piersack împotriva Belgiei (art. 50), Hotărârea din 26 octombrie 1984, seria A nr. 85, p. 16, § 12]. O hotărâre prin care se constată o încălcare determină pentru statul pârât obligaţia juridică nu numai de a plăti persoanei interesate sumele alocate cu titlu de satisfacţie echitabilă, dar şi de a alege, sub controlul Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei, măsurile generale şi/sau, dacă este cazul, individuale ce trebuie adoptate în ordinea sa juridică internă pentru a pune capăt încălcării constatate de către Curte şi pentru a-i şterge pe cât posibil consecinţele, astfel încât să restabilească, în măsura posibilităţilor, situaţia anterioară acesteia [Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei (GC), nr. 48.787/99, § 487, CEDO 2004-VII].

56.Art. 322 alin. 9 din Codul de procedură civilă permite revizuirea unui proces pe plan intern în cazul în care Curtea a constatat încălcarea drepturilor unui reclamant. Mai mult, Curtea consideră că atunci când conchide că un reclamant nu a avut acces la o instanţă stabilită prin lege, reparaţia cea mai potrivită ar fi, în principiu, rejudecarea sau redeschiderea procedurii în timp util şi cu respectarea cerinţelor art. 6 din Convenţie (vezi, mutatis mutandis, Somogy împotriva Italiei, nr. 67.972/01, § 86, 18 mai 2004, Gencel împotriva Turciei, nr. 53.431/99, § 27, 23 octombrie 2003, Tahir Duran împotriva Turciei, nr. 40.997/98, § 23, 29 ianuarie 2004, şi Caloglu împotriva Turciei, nr. 55.812/00, § 30, 29 iulie 2004).

B. Cheltuieli de judecată

57.Reclamanta solicită rambursarea cheltuielilor de judecată, însă nu îşi detaliază şi nici nu îşi justifică cererea, făcând referire numai la raportul de expertiză realizat pentru stabilirea prejudiciului material.

58.Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor de judecată, cu condiţia ca ele să fie justificate, necesare şi rezonabile.

59.Totuşi, în speţă, deoarece reclamanta nu a precizat valoarea acestor cheltuieli şi nu a depus niciun document justificativ în acest sens, Curtea decide să nu îi acorde nicio sumă cu acest titlu.

C. Dobânzi

60.Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de preţ marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

CURTEA,

ÎN UNANIMITATE:

1.hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie;

2.hotărăşte că nu se impune analiza pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1;

3.hotărăşte:

a)ca statul pârât să asigure, în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, şi dacă reclamanta doreşte acest lucru, redeschiderea procedurii şi să îi plătească 5.000 (cinci mii) euro cu titlu de daune morale, precum şi orice altă sumă datorată cu titlu de impozit, convertită în lei româneşti, la cursul de schimb aplicabil la data plăţii;

b)ca, începând de la expirarea termenului respectiv şi până la plata efectivă, această sumă să fie majorată cu o dobândă simplă de întârziere egală cu dobânda minimă pentru împrumut practicată de Banca Centrală Europeană, valabilă în această perioadă, la aceasta adăugându-se o majorare cu 3 puncte procentuale;

4.respinge cererea de despăgubire echitabilă pentru rest.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 26 ianuarie 2006, în temeiul art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.

Bostjan M. Zupancic,

preşedinte

Vincent Berger,

grefier