Hotărâre din 6 iunie 2005

În Cauza Androne împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnul B.M. Zupancic, preşedinte, domnii J. Hedigan, L. Caflisch, C. Bîrsan, doamnele A. Gyulumyan, R. Jaeger şi domnul E. Myjer, judecători, şi domnul V. Berger, grefier de secţie,

după ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 2 decembrie 2004,

pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1.La originea cauzei se află Cererea nr. 54.062/00 introdusă împotriva României, prin care doi cetăţeni ai acestui stat, domnul Iulian Androne şi doamna Gheorghiţa Androne (reclamanţi), au sesizat Curtea la 19 iulie 1999, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (denumită în continuare Convenţia).

2.Reclamanţii sunt reprezentaţi de doamna D.F. Bogdan, avocat în Bucureşti. Guvernul român (denumit în continuare Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental, doamna Roxana Rizoiu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3.Reclamanţii invocă, în special, faptul că anularea de către Tribunalul Braşov, la 22 noiembrie 2001, a unei sentinţe definitive pronunţate în favoarea lor, dispunând restituirea bunului lor, în urma unei cereri de revizuire depuse de procurorul general, este contrară art. 6 din Convenţie. În plus, ei susţin că sentinţa aduce atingere dreptului la respectarea bunurilor, astfel cum este garantat în art. 1 din Primul Protocol.

4.Cererea a fost repartizată Secţiei I a Curţii [art. 52 alin. (1) din Regulament].

La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat structura secţiilor [art. 52 alin. (1) din Regulament]. Prezenta cerere a fost repartizată Secţiei a II-a astfel remaniată [art. 52 alin. (1) din Regulament].

La 23 martie 2004, în baza dispoziţiilor art. 29 alin. 3 din Convenţie, Curtea (Secţia a II-a) a decis ca admisibilitatea şi fondul cauzei să fie examinate în acelaşi timp.

5.La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat structura secţiilor [art. 28 alin. (1) din Regulament]. Prezenta cerere a fost atribuită Secţiei a III-a astfel remaniată [art. 52 alin. (1) din Regulament].

6.Atât reclamanţii, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise privind admisibilitatea şi fondul cauzei [art. 59 alin. (1) din Regulament].

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

7.Reclamanţii, fiu şi mamă, s-au născut în 1951, respectiv în 1929, şi au domiciliul în Statele Unite ale Americii.

8.În 1971, reclamanta şi soţul său (Gh. A.) cumpără o casă în Bucureşti.

9.La 15 octombrie 1985, ca urmare a plecării lor din ţară, statul, invocând Decretul nr. 223/1974, le confiscă imobilul.

A. Prima acţiune în revendicare

10.La 31 mai 1994, reclamanta şi soţul său intentează împotriva Primăriei Municipiului Bucureşti şi societăţii "R", administrator al statului, o acţiune în revendicare a bunului confiscat.

11.La 29 mai 1995, Tribunalul Municipiului Bucureşti decide declinarea competenţei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

12.Prin Sentinţa din 30 noiembrie 1995 judecătoria respinge acţiunea reclamanţilor ca neîntemeiată. Reclamanţii atacă sentinţa cu apel.

13.La 9 iulie 1996, soţul reclamantei, Gh. A., decedează. Reclamantul A. I. hotărăşte să continue procesul în numele tatălui său.

14.Prin Hotărârea din 19 noiembrie 1996 Tribunalul Municipiului Bucureşti admite apelul reclamanţilor şi dispune retrimiterea cauzei la judecătorie.

15.Prin Sentinţa din 29 mai 1997 judecătoria respinge din nou acţiunea ca neîntemeiată. Aceasta precizează că reclamanţii refuzaseră să fie despăgubiţi în momentul confiscării bunului şi că, oricum, statul deţinea bunul în litigiu în temeiul unui titlu valabil. În sfârşit, reţine că reclamanţii ar fi putut beneficia de dispoziţiile prevăzute de Legea nr. 112/1995 (pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului).

16.Reclamanţii formulează apel. Conform Guvernului, la 2 noiembrie 1998, Tribunalul Municipiului Bucureşti a retrimis cauza la judecătorie.

Guvernul afirmă că reclamanţii au renunţat la acţiune întrucât, în paralel, aceştia introduseseră o altă acţiune în revendicare, de data aceasta împotriva Consiliului General al Municipiului Bucureşti (denumit în continuare Consiliul General).

B. A doua acţiune în revendicare

17.La 25 septembrie 1997, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, sesizată de reclamanţi într-o a doua acţiune în revendicare a bunului în litigiu, le recunoaşte dreptul de proprietate asupra bunului şi dispune restituirea lui de către autorităţile administrative. Partea pârâtă, Consiliul General, nu formulează apel. Conform reclamanţilor, sentinţa a rămas definitivă la 13 noiembrie 1997.

C. Restituirea bunului pe cale administrativă

18.La 10 decembrie 1997, primarul municipiului Bucureşti, în temeiul Sentinţei definitive din 25 septembrie 1997, dispune restituirea administrativă a bunului în litigiu. Prin Procesul-verbal din 25 iunie 1998 Primăria Municipiului Bucureşti restituie bunul reclamanţilor, deşi numai formal.

La o dată neprecizată, reclamanţii notifică chiriaşilor casei decizia administrativă de restituire. Aceştia refuză totuşi să încheie contract de închiriere cu reclamanţii.

D. Cererea de revizuire formulată de procurorul general

19.La 27 martie 2000, procurorul general depune la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti o cerere de revizuire a Sentinţei definitive din 25 septembrie 1997. Acesta precizează că partea pârâtă, Consiliul General, nu a fost reprezentată la şedinţa din 25 septembrie 1997.

20.La o dată neprecizată, ca urmare a unei cereri a reclamanţilor, Curtea Supremă de Justiţie hotărăşte strămutarea cauzei la Judecătoria Braşov.

21.Prin Sentinţa din 28 martie 2001 judecătoria admite cererea de revizuire a procurorului şi, statuând din nou pe fond, admite acţiunea reclamanţilor şi confirmă sentinţa definitivă. Judecătorii au remarcat lipsa de reprezentare şi de apărare a statului şi au aplicat dispoziţiile prevăzute la pct. 6 al art. 322 din Codul de procedură civilă.

Judecătoria a constatat, între altele, că hotărârea administrativă de naţionalizare a bunului nu fusese comunicată reclamanţilor şi că, în consecinţă, naţionalizarea bunului fusese ilegală.

Consiliul General, Primăria Municipiului Bucureşti, Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov şi chiriaşii casei au formulat apel.

22.Prin Decizia din 22 decembrie 2001, Tribunalul Braşov admite apelul, admite cererea de revizuire şi, pe fond, respinge acţiunea reclamanţilor ca neîntemeiată. Tribunalul hotărăşte că reclamanţii avuseseră posibilitatea în acel moment să ia cunoştinţă de decizia de confiscare. Acesta hotărăşte, de asemenea: Consiliul General nu avea calitate procesuală pasivă şi acţiunea lor ar fi trebuit intentată împotriva Primăriei Municipiului Bucureşti, proprietara domeniului public al municipiului Bucureşti.

23.Reclamanţii au formulat recurs împotriva deciziei, arătând că anularea unei hotărâri definitive care le era favorabilă, ca şi respingerea acţiunii cu privire la care instanţele interne se pronunţaseră definitiv încălcau art. 6 alin. 1 din Convenţie.

24.Prin Hotărârea din 21 martie 2002 Curtea de Apel Braşov respinge recursul reclamanţilor ca neîntemeiat. Hotărăşte că Decizia din 22 noiembrie 2001 este legală, bunul în litigiu fiind trecut legal în proprietatea statului.

25.La 20 iunie 2002, Consiliul General anulează dispoziţia administrativă din 10 decembrie 1997 prin care se dispusese restituirea bunului în litigiu.

E. Acţiunea în evacuarea chiriaşilor

26.La 20 ianuarie 2000, reclamanţii intentează acţiune de evacuare a chiriaşilor casei, pe motivul că aceştia erau ocupanţi fără titlu.

27.Prin Sentinţa din 11 iulie 2002 Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a respins acţiunea ca neîntemeiată, pe motivul că titlul de proprietate al reclamanţilor, adică Sentinţa din 25 septembrie 1997, fusese anulat. Reclamanţii au formulat apel împotriva sentinţei.

28.Conform Guvernului, reclamanţii au depus, în temeiul Legii nr. 10/2001, o cerere de restituire a bunului. La 5 decembrie 2002, având în vedere cererea reclamanţilor, Tribunalul Municipiului Bucureşti dispune suspendarea procedurii de evacuare.

Conform datelor transmise de Guvern, autorităţile administrative încă nu au dat curs cererii reclamanţilor.

F. Plângerea penală pentru tulburare de posesie

29.În 1998, reclamanţii au depus plângere penală pentru tulburare de posesie, constituindu-se parte civilă împotriva chiriaşilor.

30.Prin Sentinţa din 24 mai 2000 Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a dispus ca parchetul să înceapă urmărirea penală împotriva chiriaşilor, pentru nerespectarea hotărârilor judecătoreşti (art. 271 alin. 2 din Codul penal) şi tulburare de posesie (art. 220 din Codul penal).

Chiriaşii au formulat apel împotriva sentinţei.

31.La 21 noiembrie 2000, Tribunalul Municipiului Bucureşti a admis acţiunea chiriaşilor, a casat sentinţa şi a retrimis cauza la prima instanţă.

32.Prin Hotărârea din 13 februarie 2001 Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti dispune achitarea chiriaşilor.

33.La 23 mai 2001, Tribunalul Municipiului Bucureşti, sesizat cu apel de reclamanţi, menţine Hotărârea din 13 februarie 2001 şi respinge acţiunea ca neîntemeiată. Reclamanţii formulează recurs împotriva hotărârii.

34.Prin Hotărârea din 24 octombrie 2001 Curtea de Apel Bucureşti respinge recursul reclamanţilor ca inadmisibil.

II. Dreptul şi practica interne pertinente

35.Dispoziţiile relevante ale Decretului nr. 223/1974 privind reglementarea situaţiei unor bunuri prevăd următoarele:

Articolul 1

În Republica Socialistă România construcţiile şi terenurile pot fi deţinute în proprietate de către persoanele fizice numai dacă au domiciliul în ţară.

Articolul 2

"Persoanele care au făcut cerere de plecare definitivă din ţară sunt obligate să înstrăineze, până la data plecării, construcţiile aflate în proprietatea lor în Republica Socialistă România. Înstrăinarea se va face către stat (...).

Construcţiile aparţinând persoanelor care au plecat în mod fraudulos din ţară sau care, fiind plecate în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în ţară, trec fără plată în proprietatea statului (...)."

36.Dispoziţiile relevante ale Codului de procedură civilă prevăd următoarele:

Articolul 45 alineatul 3

Procurorul poate pune concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

Articolul 322

"Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs (...), se poate cere în următoarele cazuri:

(...)

6.dacă statul ori alte persoane juridice de drept public sau de utilitate publică, dispăruţii, incapabilii (...) nu au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să-i apere".

Articolul 323

Cererea de revizuire se îndreaptă la instanţa care a dat hotărârea rămasă definitivă şi a cărei revizuire se cere (...).

Articolul 324

"Termenul de revizuire este de o lună şi se va socoti:

(...)

5.în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 6, de la comunicarea hotărârii definitive făcută statului ori celorlalte persoane de drept public sau de utilitate publică (...)".

ÎN DREPT

I. Cu privire la admisibilitate

37.Curtea constată că cererea nu este evident neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. În plus, constată că nu există nici un alt motiv de inadmisibilitate. O declară aşadar admisibilă.

II. Cu privire la temeinicie

A. Referitor la pretinsa încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie

38.În opinia reclamanţilor, Hotărârea din 22 noiembrie 2001 a Tribunalului Braşov (rămasă definitivă la 21 martie 2002) a încălcat prevederile art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevăd:

Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) de către o instanţă (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil. (...)

39.În cererea lor reclamanţii arată că desfiinţarea unei hotărâri definitive, la 3 ani de la data la care hotărârea respectivă devenise definitivă, încalcă principiul securităţii juridice, prevăzut la art. 6 alin. 1.

40.Ei subliniază că, în speţă, termenul legal pentru formularea cererii de revizuire expirase în dreptul intern. Or, procurorul general nu a formulat cererea de revizuire decât la 27 martie 2000, adică la mai mult de 2 ani după pronunţarea Hotărârii din 25 septembrie 1997, cu încălcarea art. 324 pct. 5 din Codul de procedură civilă (a se vedea paragraful 19 de mai sus).

41.Guvernul afirmă că dreptul la un proces echitabil nu este un drept cu caracter "absolut", căile extraordinare de recurs, ca revizuirea (prevăzută în art. 322 din Codul de procedură civilă), fiind de regulă utilizate în multe sisteme juridice.

42.Acesta subliniază că prezenta cauză este diferită de Cauza Brumărescu împotriva României ([GC], Cererea nr. 28.342/1995, CEDO 1999-VII), întrucât în această cauză o cerere în vederea unui recurs în anulare, formulată de procurorul general, se soldase cu anularea unei hotărâri definitive printr-o hotărâre a Curţii Supreme de Justiţie, în timp ce în prezenta cauză principalul efect al cererii de revizuire a procurorului a fost redeschiderea procedurii.

43.Guvernul invocă Cauza Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei [Cererea nr. 48.553/99, alin. (75), CEDO 2002-VII], în care Curtea a hotărât că efectul redeschiderii procedurii este de a da justiţiabilului posibilitatea să-şi apere din nou cauza în faţa instanţelor de fond.

În opinia Guvernului, soluţia adoptată de Curte în Cauza Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei a fost determinată de "posibilitatea anulării repetitive a unei hotărâri definitive", incompatibilă cu principiul securităţii raporturilor juridice în sensul art. 6 alin. 1.

În sfârşit, Guvernul consideră că prezenta procedură, luată în considerare în ansamblu, a respectat dreptul reclamanţilor la un proces echitabil.

44.Curtea reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe judecătoreşti, garantat de art. 6 alin. 1, se interpretează conform preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca element din patrimoniul comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care implică, între altele, ca soluţia definitivă dată de instanţe cu privire la orice litigiu să nu mai fie repusă în cauză [Cauza Brumărescu, citată anterior, alin. (61)].

45.Curtea notează: conform art. 324 pct. 5 din Codul de procedură civilă, o cerere de revizuire poate fi introdusă în termen de o lună de la notificarea hotărârii definitive către stat sau către celelalte persoane juridice de drept public sau de utilitate publică.

46.În speţă, Curtea observă că la 10 decembrie 1997, primarul municipiului Bucureşti a dispus, în temeiul Hotărârii definitive din 25 septembrie 1997, restituirea bunului în litigiu către reclamanţi. În aceste condiţii, Curtea consideră că, începând de la această ultimă dată, statul sau instituţiile publice prevăzute în art. 322 pct. 6 din Codul de procedură civilă aveau deja sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de existenţa hotărârii definitive.

47.Or, abia la 27 martie 2000, adică la peste 2 ani de la data la care autorităţile administrative dispuseseră deja restituirea bunului, procurorul general a introdus cererea de revizuire.

Date fiind aceste argumente, Curtea consideră că trebuie să subscrie tezei reclamanţilor în privinţa caracterului tardiv al cererii de revizuire.

48.Curtea observă de asemenea că cererea de revizuire a procurorului general a fost admisă la 22 noiembrie 2001 (paragraful 22 de mai sus), iar acţiunea în revendicare a reclamanţilor a fost definitiv respinsă. Decizia a fost confirmată prin Hotărârea din 21 martie 2002 a Curţii de Apel Braşov (paragraful 24 de mai sus).

49.Curtea aminteşte că în Cauza Brumărescu, citată anterior (paragrafele 61-62), a constatat încălcarea art. 6 alin. 1, pe motiv că anularea unei hotărâri definitive de recunoaştere a unui drept de proprietate contravine principiului securităţii juridice.

50.În Cauza Sovtransavto Holding, citată anterior, Curtea a hotărât că un sistem juridic marcat de procedura de protest - adică posibilitatea anulării repetate a unei hotărâri definitive - ceea ce s-a întâmplat în cazul în speţă, este, ca atare, incompatibil cu principiul securităţii raporturilor juridice, care constituie unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului în sensul art. 6 alin. 1.

51.Date fiind circumstanţele cauzei, Curtea ajunge la concluzia că, chiar dacă Decizia din 22 noiembrie 2001 a Tribunalului Braşov nu a anulat în mod expres hotărârea definitivă favorabilă reclamanţilor, aşa cum a făcut Curtea Supremă de Justiţie în Cauza Brumărescu, consecinţele juridice au fost aceleaşi. Din acest punct de vedere, nimic în speţă nu permite diferenţierea prezentei cauze de cauzele menţionate anterior.

52.În această situaţie, Curtea consideră că redeschiderea unei proceduri încheiate cu o hotărâre definitivă, în urma unei cereri de revizuire formulate tardiv, şi anularea Hotărârii definitive din 22 noiembrie 2001, favorabilă reclamanţilor, au ignorat principiul securităţii raporturilor juridice şi, în consecinţă, dreptul reclamanţilor la un proces echitabil, în sensul art. 6 alin. 1.

53.Aşadar, s-a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 sub acest aspect.

B. Referitor la pretinsa încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional

54.Reclamanţii s-au plâns că redeschiderea procedurii în urma revizuirii, urmată de respingerea acţiunii lor în revendicare, a adus atingere dreptului la respectarea bunurilor, astfel cum este garantat în art. 1 din Primul Protocol adiţional, care prevede:

Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii sau a amenzilor.

55.Guvernul subliniază că numai procedura de revizuire a hotărârii definitive poate face obiectul examinării Curţii. Admite că reclamanţii aveau un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol, dată fiind existenţa Sentinţei definitive din 25 septembrie 1997, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, şi a jurisprudenţei rezultate din Cauza Brumărescu, citată anterior.

56.În ceea ce priveşte anularea efectelor sentinţei definitive, Guvernul consideră că redeschiderea procedurii a fost justificată prin lipsa apărării statului. Subliniază că sentinţa definitivă în chestiune a fost pronunţată cu ignorarea garanţiilor de contradictorialitate şi în consecinţă este ilegală. Procedura de revizuire ar trebui luată în considerare ca având două consecinţe juridice: una referitoare la admisibilitatea cererii de revizuire şi cealaltă referitoare la fondul cauzei.

În sfârşit, Guvernul susţine că procedura de revizuire nu a adus atingere drepturilor garantate în art. 1 din Primul Protocol, întrucât eventuala imixtiune a fost justificată de respectarea normelor privind echitatea procedurii.

57.Curtea aminteşte că dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra bunului în litigiu fusese stabilit prin Sentinţa definitivă din 25 septembrie 1997 şi subliniază că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil.

Reclamanţii aveau deci "un bun", în sensul art. 1 din Primul Protocol (a se vedea Cauza Brumărescu, citată anterior, paragraful 70).

58.Curtea arată apoi că Hotărârea din 22 noiembrie 2001 a Tribunalului Braşov, rejudecând cauza în fond şi respingând acţiunea în revendicare a reclamanţilor, creează o situaţie identică sau cel puţin similară cu cea a reclamantului în Cauza Brumărescu, citată anterior.

59.În consecinţă, Curtea consideră că Decizia din 22 noiembrie 2001, devenită definitivă în urma Hotărârii din 21 martie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, a avut drept efect privarea reclamanţilor de bunul lor, în sensul tezei a doua paragraful (1) al art. 1 din Primul Protocol (a se vedea Cauza Brumărescu, citată anterior, paragrafele 73-74). Or, Guvernul nu a adus nici o justificare pentru situaţia astfel creată. În afară de aceasta, Curtea arată că reclamanţii sunt privaţi de dreptul de proprietate asupra bunului de peste 7 ani, fără să fi primit o compensaţie reflectând valoarea reală a acestuia şi că eforturile pe care le-au făcut pentru a reintra în posesia proprietăţii au fost zadarnice.

60.În aceste condiţii, presupunând chiar că se poate demonstra că privarea de proprietate ar fi servit unei cauze de interes public, Curtea consideră că justul echilibru între cerinţele de interes general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului a fost rupt şi că reclamanţii au suportat şi continuă să suporte o sarcină specială şi exorbitantă.

61.În consecinţă, a fost şi continuă să fie încălcat art. 1 din Primul Protocol.

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

62.În conformitate cu art. 41 din Convenţie:

În cazul în care Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.

A. Prejudiciul material

63.Cu titlu principal, reclamanţii solicită restituirea bunului în litigiu. În ultimele observaţii remise Curţii, ei pretind, în caz de nerestituire, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului, adică 149.889 EUR, reprezentând, conform mai multor anunţuri publicate de agenţii imobiliare din Bucureşti, 60.184 EUR pentru clădire şi 89.705 EUR pentru terenul aferent. Nu au produs nici o expertiză în acest sens.

Ei cer, de asemenea, 79.000 EUR reprezentând chiriile pe care le-ar fi putut percepe.

Pentru prejudiciul moral şi material suferit în urma procedurii penale pentru tulburare de posesie ei pretind 66.692 EUR.

64.Guvernul se opune cererii reclamanţilor şi consideră că suma solicitată cu titlu de valoare actuală a bunului nu reflectă realitatea, în măsura în care nu se întemeiază decât pe câteva anunţuri imobiliare. În opinia sa, cele două anunţuri de vânzare invocate de reclamanţi nu se referă la imobile similare celui care face obiectul prezentei cereri, informaţiile date fiind incomplete. În sfârşit, Guvernul consideră că anunţurile invocate nu pot servi drept bază pentru evaluarea bunului în litigiu, întrucât este imposibil să se ştie exact care a fost preţul de vânzare al bunurilor respective.

Conform rezultatelor expertizei remise de Guvern, valoarea bunului în litigiu ar fi de 52.560 EUR, respectiv 40.400 EUR pentru clădire şi 12.160 EUR pentru teren. Guvernul susţine că reclamanţii au "supraevaluat" bunul în litigiu şi au omis să precizeze că este foarte vechi şi în stare proastă.

65.În ceea ce priveşte câştigul nerealizat, Guvernul se opune să fie acordată de către Curte o asemenea compensaţie reclamanţilor şi invocă, între altele, Cauza Sofletea împotriva României (Cererea nr. 48.179/1999, paragraful 42, 25 noiembrie 2003).

66.Referitor la prejudiciul suferit în urma procedurii penale, Guvernul afirmă că reclamanţii nu şi-au probat afirmaţiile şi că, în orice caz, cererea de satisfacţie echitabilă trebuie analizată în conformitate cu procedura care a făcut obiectul cererii reclamanţilor, şi anume revizuirea sentinţei definitive.

67.În observaţiile de răspuns la cea a Guvernului, reclamanţii contestă rezultatele expertizei prezentate de Guvern. Ei precizează că suma de 79.000 EUR, solicitată cu titlul de câştig nerealizat, reprezintă valoarea chiriei nepercepute timp de 76 de luni.

În ceea ce priveşte compensaţiile solicitate în urma procedurii penale, reclamanţii invocă faptul că anularea sentinţei definitive favorabile a avut drept efect respingerea plângerii lor penale şi că, în consecinţă, ar fi justă o compensare a prejudiciului astfel suferit.

68.Curtea consideră, faţă de circumstanţele cauzei, că restituirea bunului în litigiu, aşa cum dispune Sentinţa definitivă din 25 septembrie 1997, i-ar situa pe reclamanţi, pe cât posibil, într-o poziţie echivalentă cu cea în care s-ar găsi dacă dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol ar fi fost respectate.

69.În condiţiile în care statul pârât nu va proceda la restituire în termen de 3 luni din ziua în care prezenta hotărâre rămâne definitivă, Curtea hotărăşte că acesta va trebui să plătească reclamanţilor pentru prejudiciul material valoarea actuală a bunului. Având în vedere informaţiile de care dispune privind preţul de piaţă imobiliară din Bucureşti şi rezultatele expertizei imobiliare depuse de Guvern, Curtea consideră valoarea actuală a casei şi a terenului aferent la 60.000 EUR.

70.În ceea ce priveşte sumele cerute cu titlu de chirii nepercepute, Curtea nu le poate acorda, având în vedere faptul că a dispus restituirea bunului ca reparaţie în sensul art. 41 din Convenţie, dar va putea lua în calcul privarea de proprietate suferită de reclamanţi cu ocazia reparării prejudiciului moral (a se vedea, mutatis mutandis, Cauza Sofletea, citată anterior, paragraful 42).

71.Referitor la prejudiciul legat de procedura penală iniţiată de reclamanţi, Curtea notează că n-a fost sesizată cu o asemenea plângere şi că nimic nu-i împiedică pe reclamanţi să o sesizeze cu o asemenea cerere. În plus, nu ar putea plăti decât prejudiciile directe legate de încălcarea constatată. În consecinţă, Curtea nu poate acorda despăgubiri pentru acest capăt de cerere (a se vedea Cauza Anghelescu împotriva României, Cererea nr. 29.411/1995, paragraful 78, 9 aprilie 2002).

B. Prejudiciul moral

72.Reclamanţii solicită de asemenea 666.921 EUR pentru prejudiciul moral cauzat de suferinţa "gravă, insuportabilă şi incomensurabilă" pe care le-a produs-o la 22 noiembrie 2001 Tribunalul Braşov, privându-i a doua oară de bunul lor, după ce reuşiseră în 1997 să pună capăt încălcării dreptului lor de către autorităţile comuniste timp de 40 de ani. Ei cer de asemenea o compensaţie în numele tatălui reclamantului, pentru prejudiciul moral suferit de acesta, decesul fiind cauzat de stresul generat de pierderea bunului în litigiu.

73.Guvernul consideră că prejudiciul moral trebuie să fie consecinţa anulării hotărârii în cauză şi nu a altor proceduri, ca procedura penală angajată de reclamanţi împotriva chiriaşilor din casă.

El consideră că suma solicitată de reclamanţi este excesivă şi Curtea, apreciind această sumă, ar trebui să se raporteze la jurisprudenţă în cauze similare.

74.În observaţiile de răspuns la cele ale Guvernului, reclamanţii afirmă că "au risipit mult timp, nervi şi bani" în cursul procedurilor menite să recupereze bunul în litigiu. Reclamantul afirmă că decesul tatălui său se datorează stresului cauzat de pierderea bunului în litigiu. Şi starea sănătăţii reclamantei s-a înrăutăţit.

75.Curtea aminteşte că cererea a fost introdusă numai de domnul Iulian Androne şi doamna Gheorghiţa Androne, în nume personal (a se vedea paragraful 1). În aceste împrejurări nu se acordă compensaţie pentru prejudiciul moral al domnului G.A., care nu era petiţionar.

76.Curtea consideră că evenimentele în cauză au reprezentat o încălcare a drepturilor reclamanţilor la un proces echitabil şi la respectarea bunurilor lor, pentru care suma de 6.000 EUR reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.

C. Cheltuieli

77.Reclamanţii solicită rambursarea a 51.894 EUR pe care îi repartizează după cum urmează, prezentând un decont detaliat:

a)9.837 EUR pentru înmormântarea tatălui reclamantului; b) 20.841 EUR pentru călătoriile efectuate între Statele Unite ale Americii şi România, cu ocazia procedurilor interne, între 1990 şi 2003; c) 2.584 EUR cu titlu de onorarii pentru activitatea desfăşurată de avocaţi în procedura în faţa Curţii, atât în fond, cât şi în problema satisfacţiei echitabile; d) 3.523 EUR pentru chiriile pe care a trebuit să le plătească în Statele Unite ale Americii în cursul sejururilor în România (în timpul procedurii de revizuire, plângerii pentru tulburare de posesie şi acţiunii în evacuarea chiriaşilor); e) 75 EUR pentru cheltuieli cu ocazia procedurii penale pentru afectarea posesiei; f) 215 EUR cu titlu de impozit aferent bunului în litigiu, plătit în 2000 şi 2003; g) 13.230 EUR pentru călătoriile în România; h) 1.589 EUR pentru diferite cheltuieli (poştă şi telefon).

Ei invocă Cauza Anghelescu citată anterior (paragrafele 83-88) şi subliniază că toate cheltuielile pe care le-au expus sunt rezonabile.

78.Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor făcute în mod "real şi rezonabil", cu prezentarea pieselor justificative. În acest sens aminteşte Cauza Cvijetic împotriva Croaţiei (Cererea nr. 71.549/2001, paragraful 63, 26 februarie 2004) şi Cauza Jasiuniene împotriva Lituaniei (Cererea nr. 41.510/1998, paragraful 55, 6 martie 2003).

79.Nu contestă onorariile pentru avocaţi sau sumele plătite cu titlu de impozite, dar consideră că acestea din urmă reprezintă în realitate despăgubiri materiale şi nu cheltuieli de judecată.

80.Referitor la cheltuielile pentru înmormântarea tatălui reclamantului şi cele legate de procedura penală, Guvernul consideră că nu s-ar putea reţine nici o legătură de cauzalitate între încălcările constatate şi aceste fapte.

81.În ceea ce priveşte cheltuielile cu ocazia călătoriilor spre România şi chiar în România, Guvernul susţine că sumele solicitate cu acest titlu sunt nerezonabile, că prezenţa reclamanţilor nu era necesară, aceştia fiind reprezentaţi de avocaţi. În plus, în opinia Guvernului, reclamanţii nu şi-au probat în nici un fel afirmaţiile.

În sfârşit, Guvernul subliniază că nici cheltuielile legate de telefon, nici cele legate de poştă nu au fost justificate.

82.Curtea, în conformitate cu jurisprudenţa, va examina dacă cheltuielile a căror rambursare se cere au fost făcute în mod real şi necesar, pentru a preveni sau a redresa situaţia constituind o încălcare a Convenţiei şi dacă valorile sunt rezonabile (Cauza Anghelescu, citată anterior, paragraful 85).

83.Curtea observă că reclamanţii solicită rambursarea cheltuielilor de înmormântare a tatălui reclamantului, care nu este reclamant [paragraful 77 a) anterior]. În consecinţă, Curtea nu poate acorda rambursarea acestor cheltuieli.

84.În ceea ce priveşte cheltuielile de transport, cu ocazia călătoriilor efectuate între Statele Unite ale Americii şi România, luând în considerare justificativele prezentate (copii de pe biletele de avion) şi faptul că mai multe călătorii au fost efectuate în 1995, aşadar înainte de procedura care face obiectul prezentului litigiu, Curtea consideră că este rezonabil să le acorde reclamanţilor 3.470 EUR (mutatis mutandis, Cauza Anghelescu, citată anterior, paragrafele 83-88).

85.Curtea apreciază ca rezonabile onorariile plătite (şi justificate) de reclamanţi avocaţilor şi le acordă rambursarea la nivelul de 2.584 EUR.

86.Referitor la chiriile pe care reclamanţii a trebuit să le plătească în Statele Unite ale Americii în cursul şederilor în România şi la cheltuielile legate de procedura penală pentru tulburare de posesie, Curtea notează că aceste cheltuieli nu sunt direct legate de încălcarea constatată. În consecinţă, Curtea nu poate acorda nici o despăgubire pentru acest capăt.

87.În ceea ce priveşte suma plătită de reclamanţi cu titlu de impozit aferent bunului în litigiu, Curtea observă că o parte a acestei sume a fost plătită când reclamanţii erau proprietarii bunului în litigiu. Cât despre cealaltă parte a sumei, ea consideră că reclamanţii pot cere rambursarea în faţa instanţelor interne, pe calea unei acţiuni civile (de restituire a unei sume care nu era datorată).

În consecinţă, Curtea decide că nu se alocă indemnizaţie în acest sens.

88.Curtea observă că reclamanţii cer rambursarea cheltuielilor făcute cu ocazia deplasărilor în ţară, dar că au omis să depună documente justificative în acest sens. Ea notează de asemenea că reclamanţii au solicitat rambursarea cheltuielilor pentru telefon şi poştă, dar nu le-au justificat.

În consecinţă, Curtea hotărăşte să nu aloce nici o sumă cu acest titlu (Cauza Oprea împotriva României, Cererea nr. 33.358/1996, 16 iulie 2002, paragraful 56).

D. Majorări de întârziere

89.Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal publicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

CURTEA,

ÎN UNANIMITATE:

1.declară cererea admisibilă;

2.hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie;

3.hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Primul Protocol;

4.hotărăşte că statul pârât trebuie să restituie reclamanţilor, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, casa în litigiu şi terenul pe care este construită;

5.hotărăşte că, în lipsa restituirii în natură, statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, împreună, în termenul de 3 luni prevăzut mai sus, 60.000 EUR (şaizeci mii euro) cu titlu de prejudiciu material;

6.hotărăşte că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, împreună, în termenul menţionat de 3 luni, următoarele sume:

a)6.000 EUR (şase mii euro) cu titlu de prejudiciu moral; b) 6.054 EUR (şase mii cincizeci şi patru euro) cu titlu de cheltuieli de judecată;

7.hotărăşte că sumele vor fi convertite în moneda naţională a statului pârât, la nivelul ratei de schimb aplicabile la data plăţii;

8.hotărăşte că, începând de la data expirării termenului respectiv până la momentul plăţii, sumele indicate la pct. 5 şi 6 a) şi b) vor fi majorate cu o dobândă simplă a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga 3 puncte procentuale;

9.respinge restul cererii de acordare a unei satisfacţii echitabile.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 22 decembrie 2004, cu aplicarea art. 77 alin. (2) şi (3) din Regulament.

Bostjan M. Zupancic,

preşedinte

Vincent Berger,

grefier