Decizie nr. 53 din 25 ianuarie 2012

Augustin Zegrean - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 30 alin. 3 din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 244-246, art. 248 şi 279 din Legea nr. 297/2004 raportate la art. 244 alin. (5) lit. a) pct. 2 şi lit. b) şi alin. (7) lit. a) cu aplicarea art. 276 lit. c) din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, excepţie ridicată de Horia Ciorcilă şi Radu Codruţ Jurcovan în Dosarul nr. 33.545/3/2010 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 116D/2011, şi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 279 alin. (1) din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, excepţie ridicată de Claudiu Eugen Iuliu Silaghi, Doina Mărioara Cojocaru şi Sergiu Dan Dascăl în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 374D/2011.

Dosarele nr. 116D/2011 şi nr. 374D/2011 au fost conexate la Dosarul nr. 4.701D/2010 în şedinţa publică din 6 decembrie 2011, când Curtea, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea pentru data de 20 decembrie 2011, când s-a dispus repunerea pe rol a celor 3 cauze conexate pentru 17 ianuarie 2012.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 17 ianuarie 2012 şi au fost consemnate în încheierea separată de disjungere de la acea dată, Dosarul nr. 374D/2011 rămânând conexat la Dosarul nr. 116D/2011. Ulterior, Curtea, având în vedere necesitatea unei mai bune studieri a problemelor, a dispus amânarea pronunţării pentru 24 ianuarie 2011 şi respectiv 25 ianuarie 2011.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 1.574 din 14 octombrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 9.025/2/2010 (2.592/2010), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 30 alin. 3 din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 244-246, art. 248 şi 279 din Legea nr. 297/2004 raportate la art. 244 alin. (5) lit. a) pct. 2 şi lit. b) şi alin. (7) lit. a) cu aplicarea art. 276 lit. c) din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital. Excepţia a fost ridicată în Dosarul nr. 33.545/3/2010 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală de Horia Ciorcilă şi Radu Codruţ Jurcovan, dosar în care se fac cercetări cu privire la săvârşirea infracţiunilor de manipulare a pieţei de capital.

De asemenea, prin Decizia penală nr. 1.957 din 8 decembrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 11.273/2/2010, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 279 alin. (1) din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital. Excepţia a fost ridicată în Dosarul nr. 33.545/3/2010 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală de Claudiu Eugen Iuliu Silaghi, Doina Mărioara Cojocaru şi Sergiu Dan Dascăl, dosar în care se fac cercetări cu privire la săvârşirea infracţiunilor de manipulare a pieţei de capital.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că prevederile din Legea nr. 297/2004 sunt neconstituţionale, relevând următoarele critici, grupate astfel:

1.Critici cu privire la modul de descriere a faptei incriminate de norma juridică de incriminare

Astfel, prevederile art. 279 alin. (1) din Legea nr. 297/2004 nu respectă exigenţele de previzibilitate şi accesibilitate necesare oricărei norme naţionale de incriminare, întrucât, chiar dacă acestea sunt rezultatul transpunerii identice a Directivei 2003/6/CE privind abuzul de piaţă, nu ating gradul de precizie şi claritate specific materiei penale, standard ce este net superior celui impus de o directivă atunci când aceasta din urmă nu reglementează în domeniul penal. Prin modul defectuos de redactare, art. 279 alin. (1) din Legea nr. 297/2004 generează confuzie atât cu privire la descrierea infracţiunii incriminate, cât şi cu privire la reglementarea sancţiunii.

Procedeul este, pe cât de inedit, pe atât de neinspirat, pentru că afectează gradul de claritate, supleţe şi precizie al textului prin aceea că regula de conduită, care trebuie să fie concisă, exactă şi coerentă, trebuie alcătuită în plan mental de destinatarul normei prin extragerea părţilor sale componente din texte diferite. De pildă, noţiunea de "informaţie privilegiată" folosită de art. 245, 246 şi 247 sau de "manipularea pieţei de capital" folosită de art. 248 sunt descrise, la rândul lor, în art. 244 alin. (1) şi (4), respectiv alin. (5). Or, un asemenea mod greoi de reglementare este contrar regulilor de tehnică legislativă, care stabilesc că modalitatea de concepere şi exprimare în redactarea unui text de lege este subordonată dezideratului înţelegerii cu uşurinţă a textului de către destinatarii acestuia.

Prin urmare, art. 279 alin. (1) din Legea nr. 297/2004 nu respectă exigenţele de previzibilitate şi claritate necesare oricărei norme penale, întrucât are un înţeles echivoc, imprecis, ambiguu şi aproximativ în ceea ce priveşte expresia "informaţii privilegiate" ce intră în conţinutul celor două modalităţi normative analizate, prin care infracţiunea poate fi comisă, respectiv utilizarea de informaţii privilegiate şi divulgarea de informaţii privilegiate prevăzute de art. 245 şi 246 la care textul legal de incriminare face trimitere.

De asemenea, textul criticat statuează cu caracter univoc că fapta incriminată este săvârşită "cu intenţie." Or, analizând conţinutul normativ al prevederilor art. 247, care, la rândul său, face trimitere la art. 245 şi 246 din aceeaşi lege, este de observat că, sub aspectul laturii subiective, persoanele culpabile cunosc sau ar fi trebuit să cunoască faptul că acele informaţii sunt privilegiate. Prin urmare, se evidenţiază o eroare gravă care afectează coerenţa textului sub aspectul înţelegerii art. 279 alin. (1), care, aşa cum s-a arătat, reglementează o infracţiune care poate fi comisă numai cu intenţie, nu şi din culpă.

De asemenea, o altă modalitate normativă prin care poate fi comisă infracţiunea criticată constă în săvârşirea de activităţi de manipulare a pieţei de capital, interzisă prin art. 248 din aceeaşi lege.

Şi de această dată, prin utilizarea expresiilor "care dau sau ar putea să dea" şi "nivel anormal sau artificial", legiuitorul a eşuat în respectarea standardelor minime de exigenţă pentru redactarea clară şi precisă a unui norme juridice, plasând destinatarul în sfera speculaţiei. Totodată, se constată aceeaşi redactare ambiguă care atrage după sine răspunderea penală nu numai pentru faptele comise cu intenţie, ci şi pentru cele comise din culpă.

În aceste condiţii, autorii consideră că textul criticat este vădit lipsit de coerenţă şi, prin caracterul său anacronic, încalcă în mod flagrant principiul forţei obligatorii a legii prevăzut în art. 1 alin. (5) din Constituţie, în sensul că la redactarea sa au fost ignorate regulile de tehnică legislativă impuse de art. 8 alin. (4) şi art. 36 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 24/2000.

2.Critici privind modul de reglementare a sancţiunii

a)Modul de reglementare a pedepsei principale a amenzii şi imposibilitatea aplicării acesteia

Autorii excepţiei mai susţin că art. 279 alin. (1) din Legea nr. 297/2004, prin trimitere la art. 276 lit. c) din aceeaşi lege, prevede un criteriu de stabilire a limitelor amenzii care exclude posibilitatea aplicării acestei pedepse la multe dintre modalităţile normative de comitere a infracţiunii criticate.

Astfel, aplicarea unei amenzi între jumătate şi totalitatea valorii tranzacţiei realizate prin săvârşirea faptelor presupune existenţa unei tranzacţii de o anumită valoare. Or, săvârşirea cu intenţie a faptei prevăzute de art. 237 alin. (3), potrivit căruia administratorul, directorul şi/sau directorul executiv sunt obligaţi să prezinte acţionarilor situaţii financiare exacte şi informaţii reale privind condiţiile economice ale societăţii, nu implică realizarea unei tranzacţii bursiere şi, pe cale de consecinţă, face imposibilă stabilirea şi aplicarea unei amenzi penale.

Prin urmare, în absenţa unei tranzacţii, este exclusă posibilitatea stabilirii unei amenzi penale în limitele statuate de art. 276 lit. c). Aceleaşi raţiuni sunt valabile şi în ceea ce priveşte modalitatea de săvârşire a infracţiunii de manipulare a pieţei de capital prin diseminarea de informaţii în mass-media, inclusiv diseminarea zvonurilor şi ştirilor false care induc în eroare - art. 244 alin. (5) lit. c) din lege.

b)Critici referitoare la incompatibilitatea pedepsei amenzii ce poate fi stabilită de textul legal criticat cu sistemul actual reglementat de Codul penal referitor la amendă ca pedeapsă penală

Astfel, opţiunea legiuitorului de a prevedea pentru fapta incriminată de art. 279 alin. (1) din Legea nr. 297/2004 şi pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii este de natură a induce convingerea că o astfel de faptă nu este una dintre cele care sunt catalogate ab initio ca grave.

Or, având în vedere modalitatea de stabilire a cuantumului amenzii aşa cum este prevăzută prin art. 276 lit. c) din lege, poate depăşi cu mult limitele generale impuse de art. 53 pct. 1 lit. c) din Codul penal, potrivit căruia limitele amenzii sunt între 100 şi 50.000 lei. În prezenta cauză, unul dintre inculpaţi a fost trimis în judecată pentru infracţiunea de utilizare de informaţii privilegiate înstrăinând către o bancă toate acţiunile TLV ale unui alt emitent, valoarea tranzacţiei fiind de 80.640.000 lei. În acest caz, potrivit textului de incriminare, amenda poate fi de 40.320.000 lei, adică de 806 ori mai mare decât maximul general al amenzii prevăzut de Codul penal.

Prin urmare, aplicarea unei amenzi penale de o asemenea valoare este vădit disproporţionată cu gravitatea infracţiunii, care, aşa cum s-a arătat mai sus, nu a fost instituită de legiuitor ca având un pericol social ridicat. În plus, un astfel de sistem incompatibil cu sistemul sancţionator penal actual exclude orice posibilitate de prevedere a nivelului sancţiunii la care destinatarul normei se poate aştepta în cazul comiterii infracţiunii în împrejurări care atrag eventuale cauze de agravare (existenţa unor circumstanţe agravante, a infracţiunii în formă continuată, a concursului de infracţiuni ori în caz de recidivă ori recidivă după condamnare).

c)Critici privind încălcarea principiului legalităţii incriminării şi al proporţionalităţii pedepsei principale a amenzii

Potrivit art. 272 lit. a) din Legea nr. 297/2004 constituie contravenţie încălcarea prevederilor prezentei legi. Or, în acord cu textul legal criticat, aceeaşi încălcare a aceloraşi prevederi constituie deopotrivă şi infracţiune. În opinia autorilor, atunci când încălcarea prevederilor art. 237 alin. (3) şi art. 245-248 este săvârşită cu intenţie, fapta este infracţiune, şi atunci când încălcarea s-ar datora culpei, fapta este contravenţie.

Cu privire la aceste două fapte antisociale (contravenţie şi infracţiune), este de observat că legiuitorul a instituit pedeapsa amenzii în aceleaşi limite. Acest lucru este de natură a afecta principiul proporţionalităţii, întrucât este bine cunoscut faptul că orice activitate ilicită comisă din culpă prezintă o gravitate mai redusă faţă de cea comisă cu intenţie. Dacă mai socotim şi că fapta comisă din culpă este considerată contravenţie, deci prin ipoteză mai puţin periculoasă, în vreme ce aceeaşi faptă comisă cu intenţie este calificată ca fiind infracţiune, aşadar prin natura sa mai gravă, apare cu totul de neînţeles cum asemenea două fapte pot fi sancţionate în mod identic, respectiv amendă cuprinsă între jumătatea tranzacţiei şi totalitatea ei.

3.Critici privind modul defectuos de reglementare a pedepsei accesorii

În primul rând, din modul de reglementare a art. 279 alin. (1) rezultă că pedeapsa accesorie se aplică indiferent dacă pedeapsa principială este închisoarea sau amenda. Or, în sistemul actual al Codului penal, pedeapsa accesorie este concepută a fi aplicată şi executată numai împreună cu o pedeapsă privativă de libertate cu executare efectivă, raţiunea pedepsei accesorii fiind întemeiată tocmai pe situaţia condamnatului aflat în executarea pedepsei privative, care îl face incompatibil cu exercitarea unor drepturi (de pildă, dreptul de a fi ales). Această raţiune dispare când pedeapsa privativă nu este pusă efectiv în executare, ci este suspendată, fapt pentru care şi executarea pedepsei accesorii este suspendată (art. 71 alin. 5 din Codul penal).

În al doilea rând, nu se poate stabili dacă această pedeapsă accesorie operează de drept sau va fi aplicată de judecător în măsura în care va fi apreciată ca necesară.

Totodată, durata pedepsei accesorii nu este precizată, art. 273 alin. (1) lit. c) pct. 3 limitându-se doar să arate că interzicerea este "temporară". Dacă în cazul pedepsei închisorii s-ar putea utiliza regula potrivit căreia pedeapsa accesorie se execută pe durata executării pedepsei privative, în cazul aplicării amenzii nu există niciun reper legal care să ofere răspunsul cu privire la durata de executare a pedepsei accesorii.

În sfârşit, autorii mai arată că pedeapsa accesorie reglementată de textul de incriminare este nedeterminată sub aspectul conţinutului, interzicându-se temporar desfăşurarea unor activităţi şi servicii ce cad sub incidenţa prezentei legi.

De asemenea, modul defectuos de reglementare a pedepsei accesorii, care conduce la un grad ridicat de incertitudine şi nesiguranţă în ceea ce priveşte modul de aplicare şi executare, durata şi conţinutul acestei pedepse, contravine dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi principiului legalităţii incriminării prevăzut de art. 23 alin. (12), precum şi dispoziţiile art. 53 alin. (1) şi art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie şi art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

4.În sfârşit, autorii excepţiei mai solicită ca, în cazul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 279 alin. (1) din Legea nr. 297/2004, să se constate că acestea nu pot fi disociate de alineatul al doilea al aceluiaşi articol, dispoziţii pentru care sunt valabile aceleaşi argumente în susţinerea neconstituţionalităţii lor.

În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 30 alin. 3 din Codul de procedură penală, autorii acesteia susţin că acestea încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (2) referitor la competenţa instanţelor de judecată şi la procedura de judecată, care sunt prevăzute numai prin lege, deoarece permit procurorului ca, printr-o decizie discreţionară, să stabilească o altă competenţă decât cea stabilită prin lege.

Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, ca instanţă care a admis recursul formulat împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale pronunţate de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, apreciază că excepţia este însă admisibilă sub aspectul exigenţelor art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Pe fondul excepţiei, Curtea de Apel Bucureşti opinează că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 30 alin. 3 din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 244-246, art. 248 şi 279 din Legea nr. 297/2004 raportate la art. 244 alin. (5) lit. a) pct. 2 şi lit. b) şi alin. (7) lit. a) cu aplicarea art. 276 lit. c) din Legea nr. 297/2004 este neîntemeiată.

Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca instanţă care a admis recursul formulat împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale pronunţate de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, contrar dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, nu şi-a exprimat opinia pe fondul excepţiei, precizând că aceasta este însă admisibilă sub aspectul exigenţelor art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului a transmis, în Dosarul nr. 116D/2011, punctul său de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. Consideră că excepţia este neîntemeiată, deoarece dispoziţiile art. 30 alin. 3 din Codul de procedură penală nu conţin norme contrare dreptului părţilor interesate de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime, de a beneficia de un proces echitabil şi de judecarea cauzei într-un termen rezonabil. Astfel, stabilirea competenţei organelor judiciare nu impietează asupra modului de desfăşurare a procesului penal şi este în deplină concordanţă cu prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie.

Cât priveşte dispoziţiile din Legea nr. 297/2004, Avocatul Poporului arată că şi acestea sunt constituţionale, deoarece este opţiunea legiuitorului de a determina natura şi durata pedepsei aplicate în funcţie de criterii precum gravitatea faptei ori condiţiile săvârşirii acesteia. Limitele pedepsei prevăzute de art. 276 lit. c) din Legea nr. 297/2004 sunt cuprinse între jumătate şi totalitatea valorii tranzacţiei realizate cu încălcarea legii şi sunt stabilite în funcţie de gravitatea faptelor comise şi care sunt prevăzute la art. 245-248 din aceeaşi lege.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 30 alin. 3 din Codul de procedură penală cu denumirea marginală Competenţa pentru infracţiunile săvârşite în ţară, precum şi dispoziţiile art. 244-246, art. 248 şi 279 din Legea nr. 297/2004 raportate la art. 244 alin. (5) lit. a) pct. 2 şi lit. b) şi alin. (7) lit. a) cu aplicarea art. 276 lit. c) din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 29 iunie 2004, care au următorul conţinut:

–Art. 30 alin. 3 din Codul de procedură penală: "Când urmărirea penală se efectuează de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de către parchetele de pe lângă curţile de apel ori de pe lângă tribunale sau de către un organ de cercetare central ori judeţean, procurorul, prin rechizitoriu, stabileşte căreia dintre instanţele prevăzute în alin. 1 îi revine competenţa de a judeca, ţinând seama ca, în raport cu împrejurările cauzei, să fie asigurată buna desfăşurare a procesului penal.";

–Art. 244 din Legea nr. 297/2004: "(1) Prin informaţie privilegiată se înţelege o informaţie de natură precisă care nu a fost făcută publică, care se referă în mod direct sau indirect la unul sau mai mulţi emitenţi ori la unul sau mai multe instrumente financiare, şi care, dacă ar fi transmisă public, ar putea avea un impact semnificativ asupra preţului acelor instrumente financiare, sau asupra preţului instrumentelor financiare derivate cu care se află în legătură.

(2)Atunci când se referă la instrumente financiare derivate pe mărfuri, «informaţia privilegiată» înseamnă informaţia de natură precisă care nu a fost făcută public şi care se referă direct sau indirect la instrumentele financiare derivate şi pe care participanţii pe pieţele pe care se tranzacţionează respectivele instrumente financiare derivate se aşteaptă să o primească, în conformitate cu practicile de piaţă acceptate.

(3)Practicile de piaţă acceptate se referă la practicile utilizate în cadrul uneia sau a mai multor pieţe şi care sunt agreate de C.N.V.M., în conformitate cu procedurile comunitare.

(4)Pentru persoanele răspunzătoare de executarea ordinelor privind tranzacţionarea instrumentelor financiare, «informaţia privilegiată» înseamnă, totodată, informaţia de natură precisă, transmisă de un client, în legătură cu ordinele sale care nu au fost încă executate, referitoare în mod direct sau indirect la unul sau mai mulţi emitenţi ori la unul sau mai multe instrumente financiare, informaţie care, dacă ar fi făcută public, ar putea avea efecte semnificative asupra preţului respectivelor instrumente financiare sau asupra preţului instrumentelor financiare derivate cu care se află în legătură.

(5)Manipularea pieţei înseamnă:

a)tranzacţii sau ordine de tranzacţionare:

1.care dau sau ar putea da semnale false sau care induc în eroare în legătură cu cererea, oferta sau preţul instrumentelor financiare;

2.care menţin, prin acţiunea uneia sau a mai multor persoane acţionând împreună, preţul unuia sau al mai multor instrumente financiare, la un nivel anormal ori artificial;

b)tranzacţii sau ordine de tranzacţionare care presupun procedee fictive sau orice altă formă de înşelăciune;

c)diseminarea de informaţii prin mass-media, inclusiv internet sau prin orice altă modalitate, care dă sau ar putea să dea semnale false sau care induc în eroare asupra instrumentelor financiare, inclusiv diseminarea zvonurilor şi ştirilor false sau care induc în eroare, în condiţiile în care persoana care a diseminat informaţia ştia sau trebuia să ştie că informaţia este falsă sau induce în eroare. Referitor la jurnalişti, în exercitarea profesiunii lor, diseminarea informaţiilor va fi luată în considerare ţinându-se cont de regulile care reglementează activitatea acestora, excepţie făcând persoanele care utilizează aceste informaţii în scopul obţinerii, directe sau indirecte, de avantaje sau profituri.

(6)Fac excepţie de la prevederile alin. (5) lit. a) persoanele care execută tranzacţii sau emit ordine de tranzacţionare şi dovedesc că motivele sunt legitime şi, totodată, aceste tranzacţii sau ordine de tranzacţionare sunt în conformitate cu practicile de piaţă acceptate pe respectiva piaţă reglementată.

(7)În sensul prevederilor alin. (5), fără ca enumerarea să fie limitativă, următoarele situaţii sunt considerate operaţiuni de manipulare a pieţei:

a)acţiunea unei persoane sau a unor persoane, care acţionează în mod concertat pentru a-şi asigura o poziţie dominantă asupra cererii de instrumente financiare, având ca efect fixarea, directă sau indirectă, a preţului de vânzare sau cumpărare ori crearea altor condiţii incorecte de tranzacţionare;

b)vânzarea sau cumpărarea de instrumente financiare la momentul închiderii pieţei, cu scopul inducerii în eroare a investitorilor care acţionează pe baza preţurilor de închidere;

c)beneficierea de accesul regulat sau ocazional la mijloacele media, electronice sau tradiţionale, prin exprimarea unei opinii în legătură cu instrumentul financiar sau indirect, în legătură cu emitentul acestuia, în condiţiile în care instrumentul era deja deţinut şi s-a profitat ulterior de impactul opiniilor exprimate cu privire la acel instrument, fără a fi făcut în acelaşi timp public acel conflict de interese, într-o manieră corectă şi eficientă.";

–Art. 245 din Legea nr. 297/2004: "(1) Se interzice oricărei persoane care deţine informaţii privilegiate să utilizeze respectivele informaţii pentru dobândirea sau înstrăinarea ori pentru intenţia de dobândire sau înstrăinare, pe cont propriu, sau pe contul unei terţe persoane, direct ori indirect, de instrumente financiare la care aceste informaţii se referă.

(2)Prevederile alin. (1) se aplică oricărei persoane care deţine informaţii privilegiate:

a)în calitatea sa de membru al consiliului de administraţie sau al structurilor manageriale sau de supraveghere ale emitentului;

b)ca urmare a deţinerilor acesteia la capitalul social al emitentului;

c)prin exercitarea funcţiei, profesiei sau a sarcinilor de serviciu;

d)în mod ilegal sau fraudulos, urmare a activităţilor infracţionale.

(3)În condiţiile în care persoana menţionată la alin. (1) este persoană juridică, interdicţia se va aplica şi persoanei fizice care a luat parte la decizia de executare a tranzacţiei pe contul respectivei persoane juridice.

(4)Prevederile alin. (1)-(3) nu se vor aplica tranzacţiilor efectuate, în condiţiile în care persoana angajată în astfel de tranzacţii avea o obligaţie contractuală de a dobândi sau înstrăina instrumente financiare, iar acest contract a fost încheiat înainte ca persoana respectivă să deţină informaţii privilegiate.";

–Art. 246 din Legea nr. 297/2004: "Se interzice oricărei persoane, subiect al interdicţiei prevăzute la art. 245 să:

a)dezvăluie informaţii privilegiate oricăror altor persoane, exceptând situaţia în care dezvăluirea a fost făcută în exercitarea normală a activităţii, profesiei sau sarcinilor de serviciu;

b)recomande unei persoane, pe baza unor informaţii privilegiate, să dobândească sau să înstrăineze instrumentele financiare la care se referă acele informaţii.";

–Art. 248 din Legea nr. 297/2004: "Este interzis oricărei persoane fizice sau juridice să se angajeze în activităţi de manipulare a pieţei.";

–Art. 279 din Legea nr. 297/2004: "(1) Săvârşirea cu intenţie a faptelor prevăzute la art. 237 alin. (3), art. 245-248 constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă, în limitele prevăzute la art. 276 lit. c), şi cu pedeapsa accesorie a interdicţiei prevăzute la art. 273 alin. (1) lit. c) pct. 3.

(2)Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă, în limitele prevăzute la art. 276 lit. c), accesarea cu intenţie de către persoane neautorizate a sistemelor electronice de tranzacţionare, de depozitare sau de compensare-decontare.";

–Art. 276 lit. c) din Legea nr. 297/2004: "Limitele amenzilor se stabilesc după cum urmează: [...]

c)între jumătate şi totalitatea valorii tranzacţiei realizate cu săvârşirea faptelor prevăzute la art. 245-248 din titlul VII."

De asemenea, art. 279 alin. (1) din Legea nr. 297/2004 face trimitere şi la alte texte legale care au următorul conţinut:

–Art. 237 alin. (3): "Administratorul, directorul şi/sau directorul executiv sunt obligaţi să prezinte acţionarilor situaţii financiare exacte şi informaţii reale privind condiţiile economice ale societăţii.";

–Art. 273 alin. (1) lit. c) pct. 3: "(1) Săvârşirea contravenţiilor prevăzute la art. 272 se sancţionează cu: [...]

c)sancţiuni contravenţionale complementare, aplicate după caz: [...]

3.interzicerea temporară a desfăşurării unor activităţi şi servicii ce cad sub incidenţa prezentei legi."

Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) referitor la România ca stat de drept, în care dreptatea are valoare supremă şi în care respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 23 alin. (12) referitor la principiul legalităţii pedepsei, art. 53 referitor la Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 73 alin. (3) lit. h) referitor la reglementarea prin lege organică a infracţiunilor, pedepselor şi regimului de executare a acestora, art. 124 alin. (1) referitor la înfăptuirea justiţiei în numele legii, precum şi dispoziţiile art. 6 -Dreptul la un proces echitabil şi art. 7 - Nicio pedeapsă fără lege, ambele din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi "art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene referitor la principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor".

1.În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 244-246, art. 248 şi 279 din Legea nr. 297/2004 raportate la art. 244 alin. (5) lit. a) pct. 2 şi lit. b) şi alin. (7) lit. a) cu aplicarea art. 276 lit. c) din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, Curtea constată următoarele:

Textele legale sunt criticate din perspectiva incriminării unor fapte referitoare la piaţa de capital, dar care, din cauza unei redactări imprecise, lasă loc unor interpretări dubitabile, fiind lipsite de claritate şi previzibilitate.

Cu privire la aceste critici, Curtea constată că Legea nr. 297/2004 a fost adoptată ca urmare a unei necesităţi impuse de legislaţia Uniunii Europene. În acest sens, s-a urmărit

transpunerea în dreptul naţional a Directivei 2003/6/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 28 ianuarie 2003 privind utilizările abuzive ale informaţiilor confidenţiale şi manipulările pieţei (abuzul de piaţă), publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 96 din 12 aprilie 2003, care, la pct. 38 al preambulului, prevede că "pentru a garanta eficienţa cadrului comunitar referitor la abuzurile de piaţă, orice încălcare a interdicţiilor sau a obligaţiilor prevăzute în conformitate cu prezenta directivă trebuie imediat identificată şi sancţionată. În acest sens, sancţiunile trebuie să fie suficient de descurajatoare şi direct proporţionale cu gravitatea încălcării şi cu beneficiile realizate şi trebuie aplicate în mod consecvent".

Totodată, potrivit art. 14 alin. (1) din Directiva 2003/6/CE, "Fără a aduce atingere dreptului lor de a impune sancţiuni penale, statele membre se asigură că, în conformitate cu legislaţia internă, se pot lua măsuri administrative corespunzătoare sau că pot fi aplicate sancţiuni administrative persoanelor responsabile de încălcarea dispoziţiilor adoptate pentru aplicarea prezentei directive. Statele membre garantează că măsurile în cauză sunt efective, proporţionale şi cu efect de descurajare."

Aşa fiind, pe lângă măsurile şi sancţiunile cu caracter administrativ ce pot fi dispuse de autoritatea unică competentă, statele, urmărind producerea unui pronunţat efect de descurajare, pot institui şi sancţiuni penale direct proporţionale cu gravitatea încălcării dispoziţiilor legale şi cu beneficiile realizate ca urmare a acestei încălcări.

În ceea ce priveşte statele membre, din jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg rezultă fără ambiguitate că acestora le este impusă obligaţia de a respecta drepturile fundamentale ale persoanei definite în cadrul Uniunii, în cazul în care pun în aplicare dreptul Uniunii. Curtea de Justiţie a confirmat această jurisprudenţă în termenii următori: "În plus, trebuie reamintit faptul că cerinţele care decurg din protejarea drepturilor fundamentale în cadrul ordinii juridice comunitare obligă, de asemenea, statele membre atunci când acestea pun în aplicare norme comunitare" (Hotărârea din 13 aprilie 2000, pronunţată în Cauza C-292/97, paragraful 37). Bineînţeles, această normă, aşa cum este consacrată în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, se aplică în egală măsură autorităţilor centrale şi instanţelor regionale sau locale, precum şi organismelor publice în cazul în care pun în aplicare dreptul Uniunii. Prin urmare, statele membre trebuie, pe cât posibil să aplice aceste norme în conformitate cu aceste cerinţe (Hotărârea din 24 martie 1994 pronunţată în Cauza C-2/92 The Queen and Ministry of Agriculture, Fisheries and Food, ex parte Dennis Clifford Bostock, paragraful 16).

Curtea reţine că legiuitorul român a reglementat în art. 279 din Legea nr. 297/2004 o infracţiune specială a cărei structură trihotomică este respectată. Astfel, ipoteza normei are în vedere săvârşirea cu intenţie a anumitor fapte la care se face trimitere - art. 237 alin. (3) şi art. 245-248 -, dispoziţia constând în dreptul statului de a aplica o pedeapsă şi obligaţia infractorului de a o suporta, fiind exprimată prin sintagma "se pedepseşte cu...", iar sancţiunea constă în elementul de constrângere care se aplică în caz de nerespectare a dispoziţiei.

De obicei toate aceste 3 elemente specifice normelor de drept se regăsesc în cuprinsul acestora. Însă, pe lângă normele penale generale, speciale, complete şi de trimitere, se uzitează procedeul normelor de referire, care împrumută un element al ipotezei dintr-o altă normă, rămânând apoi legate de aceasta, astfel încât orice modificare a normei la care s-a făcut referire atrage automat modificarea normei de referire. Dispoziţia normei de referire se poate completa fie cu elemente preluate dintr-o altă normă penală, fie cu elemente preluate dintr-o dispoziţie nepenală.

Prin urmare, norma de incriminare cuprinsă în art. 279 din Legea nr. 297/2004 este o normă penală de referire, întrucât, pe de o parte, este evident că orice modificare a normelor complinitoare determină schimbarea în mod corespunzător a conţinutului legal al acestor infracţiuni, iar, pe de altă parte, elementul pe care norma îl împrumută este ipoteza şi nu sancţiunea (aşa cum se întâmplă în cazul normelor de trimitere). De altfel, norma penală în discuţie nici nu ar avea de unde să împrumute sancţiunea, dat fiind faptul că se completează cu norme nepenale. Această normă penală îşi completează conţinutul cu elemente ale unor norme la care se referă expres şi îşi păstrează caracterul dependent în raport cu acestea. O eventuală abrogare a vreuneia dintre normele de complinire atrage după sine inexistenţa infracţiunii corespunzătoare la data intrării în vigoare a dispoziţiei de abrogare.

Aşa fiind, ori de câte ori o persoană săvârşeşte cu intenţie fapta incriminată în una din modalităţile descrise de art. 237 alin. (3) şi art. 245-248 din Legea nr. 297/2004, este evident că aceasta are reprezentarea corectă a comportamentului social astfel interzis şi că trebuie să răspundă din punct de vedere penal.

În acest sens a statuat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a cincea) prin Hotărârea din 6 octombrie 2011, pronunţată în Cauza Soros împotriva Franţei. Astfel, în speţă reclamantul a invocat imprevizibilitatea dispoziţiilor legale la momentul săvârşirii faptelor arătând că nu avea o legătură profesională cu companiile în cauză şi că nu se încadra în categoria administratorilor, cenzorilor ori altor persoane din conducerea entităţilor bancare, informaţiile utilizate nefiind obţinute în exercitarea profesiei sau funcţiei. Altfel spus, informaţia privilegiată nu provenea de la societatea-ţintă (sau angajaţi, administratori etc. ai acesteia), ci de la "agresor", un terţ ce intenţiona să acţioneze pe bursă împotriva unei societăţi, fără ca aceasta din urmă să aibă cea mai mică idee despre acest lucru. Prin urmare, în pofida cerinţelor Ordonanţei nr. 67-833 din 28 septembrie 1967, lipsea orice legătură profesională sau contractuală cu Soros şi societatea respectivă. Instanţa naţională a considerat că infracţiunea de iniţiat nu cerea ca "iniţiaţii secundari" să aibă o legătură contractuală cu emiţătorul titlurilor de valoare şi că era de ajuns faptul că reclamantul, în exercitarea funcţiei sau profesiei sale, cunoştea informaţii privilegiate pentru a fi considerat un iniţiat secundar (paragraful 24). De asemenea, "reclamantul a fost informat cu privire la obiectivul şi mijloacele necesare pentru îndeplinirea operaţiunii, amploarea acesteia şi alte asemenea informaţii ale proiectului, care nu erau doar ipotetice, ci conţineau suficiente detalii, astfel încât să se poată considera că informaţiile erau privilegiate" (paragraful 25).

Pe cale de consecinţă şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că infracţiunea de iniţiat, adică tranzacţionarea de acţiuni pe bursă în baza unor informaţii privilegiate prevăzută de legislaţia franceză este suficient de previzibilă pentru a permite reclamantului să aprecieze dacă putea fi angajată răspunderea penală ca urmare a tranzacţiilor încheiate cu banca S. Totodată, Curtea a mai notat că reclamantul era un "investitor instituţional", familiar lumii bursiere şi obişnuit să fie contactat pentru a participa la mari proiecte financiare. Având în vedere statutul şi experienţa sa, reclamantul nu putea ignora faptul că decizia sa de a investi în titlurile băncii S se putea încadra în domeniul de aplicare al infracţiunii de iniţiat. Deci, ştiind că nu a existat niciun precedent comparabil, reclamantul ar fi trebuit să arate o prudenţă mai mare atunci când s-a decis să investească în titlurile băncii S (paragraful 59).

Aşa fiind, Curtea Constituţională constată că nu poate fi primită susţinerea autorilor excepţiei de neconstituţionalitate referitoare la lipsa de claritate şi previzibilitate a normei de incriminare, întrucât conduita socialmente periculoasă se regăseşte, în acord cu prevederile constituţionale ale art. 23 alin. (12) şi ale art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în cuprinsul legii.

Autorii mai critică împrejurarea că textele fac referire la alte dispoziţii care descriu un comportament ce poate fi realizat din culpă şi că o astfel de redactare permite, în pofida normei de bază, nu numai sancţionarea faptelor comise cu intenţie, ci şi pe acelea săvârşite din culpă. Stabilirea de obligaţii pentru cei care cunosc ori ar fi trebuit să cunoască că anumite informaţii sunt privilegiate imprimă normei de incriminare un caracter dubitabil.

Curtea constată că înţelesul prevederilor contestate este interpretat eronat, deoarece acestea dispun în termeni destul de clari că este infracţiune numai săvârşirea cu intenţie a acestor fapte şi nicidecum săvârşirea aceloraşi fapte din culpă. Aşa fiind, problema ridicată este una ce ţine de interpretarea şi aplicarea normei în fiecare caz în parte, procedeu care excedează însă controlului instanţei de contencios constituţional. De altfel, chiar dacă legea nu cere subiectului activ al infracţiunii o anumită calitate, nu poate fi ignorată regula că orice lege este şi trebuie cunoscută de cetăţeni, cu atât mai mult cu cât participanţii la piaţa de capital nu pot fi persoane lipsite de expertiza şi cunoştinţele inerente specificului unor astfel de activităţi.

2.Referitor la criticile privind modul de reglementare a sancţiunii, Curtea constată următoarele:

Legea instituie pedeapsa închisorii de la 6 luni la 5 ani sau amenda penală. Prin urmare, în procesul de stabilire a uneia din pedepsele astfel reglementate, judecătorul, în cadrul înfăptuirii actului de justiţie, ţine cont de modalitatea concretă în care a fost comisă fapta, de probatoriu şi de beneficiile realizate şi poate dispune condamnarea celui cercetat la una din pedepsele principale alternative prevăzute de lege.

Faptul că prin modalitatea de stabilire a amenzii penale se depăşesc limitele instituite în norma generală a Codului penal, respectiv art. 53 (maximum 50.000 lei pentru persoana fizică) şi art. 53^1 (maximum 2.000.000 lei pentru persoana juridică), nu este de natură a imprima textului criticat caracter neconstituţional, întrucât nicio normă constituţională nu interzice acest lucru. Este adevărat că art. 1 alin. (5) din Constituţia României, republicată, instituie obligativitatea respectării legilor, dar acest lucru nu presupune că toate legile speciale cu caracter penal care instituie noi infracţiuni trebuie să se circumscrie, din perspectiva stabilirii sancţiunilor, în limitele părţii generale a Codului penal. Realitatea socială este cea care la un moment dat poate determina caracterul stringent al instituirii unor norme de politică penală mai severe.

Piaţa reglementată este un domeniu care impune cu necesitate adoptarea unor măsuri severe de protecţie. În Uniunea Europeană, la nivelul legislaţiei secundare, termenul "piaţă reglementată" îşi găseşte definirea în Directiva 2004/39/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 aprilie 2004 privind pieţele instrumentelor financiare, de modificare a Directivelor 85/611/CEE şi 93/6/CEE ale Consiliului şi a Directivei 2000/12/CE a Parlamentului European şi a Consiliului şi de abrogare a Directivei 93/22/CEE a Consiliului, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 145 din 30 aprilie 2004. Potrivit art. 4 alin. (1) pct. 14 din directivă, "piaţă reglementată" înseamnă un sistem multilateral, exploatat şi gestionat de un operator, care asigură sau facilitează confruntarea - chiar în interiorul său şi în conformitate cu norme nediscreţionare - a unor interese multiple de vânzare şi de cumpărare exprimate de terţi pentru instrumente financiare, într-un mod care conduce la încheierea de contracte privind instrumente financiare admise la tranzacţionare în cadrul normelor sale şi al sistemelor sale şi care este autorizat şi funcţionează în mod regulat.

Prin urmare, îmbunătăţirea pieţei şi a încrederii investitorilor, prin interzicerea efectuării tranzacţiilor cu instrumente financiare de către persoanele care deţin informaţii privilegiate, precum şi prin interzicerea manipulării pieţelor prin practici de lansare a informaţiilor şi zvonurilor false ori efectuarea de tranzacţii prin care preţurile sunt fixate la nivele anormale, reprezintă un scop care trebuie atins. Acest lucru se poate face şi prin sancţiuni penale care ajută la sporirea caracterului disuasiv, cu atât mai mult cu cât, potrivit Raportului întocmit de grupul la nivel înalt pentru supraveghere financiară în UE din 25 februarie 2009, s-a stabilit că sancţiunile efective, proporţionale şi cu efect de descurajare adoptate de statele membre în acord cu art. 14 din Directiva 2003/6/CE au reprezentat cerinţe care nu funcţionează în prezent, motiv pentru care regimurile de sancţiuni au fost evaluate ca fiind în general slabe şi neomogene. Toate aceste neajunsuri au determinat Comisia Europeană să formuleze la 21 octombrie 2011 o propunere de directivă a Parlamentului European şi a Consiliului privind sancţiunile penale pentru utilizările abuzive ale informaţiilor privilegiate şi manipulările pieţei, sens în care noua viziune are în vedere instituirea principiului subsidiarităţii - art. 5 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană - şi proporţionalităţii, reevaluarea sistemelor naţionale de sancţiuni, prin explicarea detaliată a faptelor care trebuie supuse unor sancţiuni penale în măsura în care sunt comise intenţionat, necesitatea pedepsirii instigării, complicităţii şi tentativei de a desfăşura activităţi de utilizare abuzivă a informaţiilor privilegiate sau de manipulare a pieţei, necesitatea instituirii unor sancţiuni penale efective, proporţionale şi disuasive şi necesitatea răspunderii persoanelor juridice.

Iată că instituirea în dreptul intern a pedepsei amenzii care poate depăşi cu mult limitele generale ale pedepsei amenzii stabilite în partea generală a Codului penal este menită să aibă caracter de descurajare, fiind stabilită proporţional cu valoarea unei anumite tranzacţii ilicite de piaţă.

Aceasta îşi găseşte justificare nu numai în argumentele de mai sus, ci şi în dispoziţiile art. 53 din Constituţia României, republicată, care legitimează o restrângere de drepturi şi libertăţi în măsura în care este necesară într-o societate democratică atât pentru desfăşurarea instrucţiei penale, cât şi pentru prezervarea ordinii publice, care presupune, între altele, asigurarea integrităţii pieţelor financiare şi încrederea publică, condiţii prealabile pentru creştere economică şi bunăstare. De altfel, cu privire la întinderea drepturilor şi principiilor consacrate de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 52 alin. (1) al acesteia stabileşte că: "Orice restrângere a exerciţiului drepturilor şi libertăţilor recunoscute prin prezenta cartă trebuie să fie prevăzută de lege şi să respecte substanţa acestor drepturi şi libertăţi. Prin respectarea principiului proporţionalităţii, pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare şi numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesităţii protejării drepturilor şi libertăţilor celorlalţi." Formula utilizată este inspirată din jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg în conformitate cu care "este posibil să se impună restrângeri ale exerciţiului drepturilor fundamentale, în special în cadrul unei organizări comune a pieţei, cu condiţia ca aceste restrângeri să răspundă efectiv unor obiective de interes general urmărite de Comunitate şi să nu constituie, în comparaţie cu scopul urmărit, o intervenţie disproporţionată şi intolerabilă care ar aduce atingere chiar substanţei acestor drepturi" (Hotărârea din 13 aprilie 2000, pronunţată în Cauza C-292/97, paragraful 45).

În ce priveşte critica referitoare la imposibilitatea aplicării pedepsei amenzii penale în limitele instituite de art. 276 lit. c) din Legea nr. 297/2004, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, deoarece autorii pornesc de la premisa potrivit căreia nerespectarea obligaţiei administratorului, directorului şi/sau directorului executiv de a prezenta acţionarilor situaţii financiare exacte şi informaţii reale privind condiţiile economice ale societăţii nu poate fi sancţionată cu pedeapsa amenzii. O astfel de interpretare a textelor ruptă de interpretarea sistematică şi teleologică a edictării întregii legi conduce la concluzii inexacte. Astfel, fapta descrisă mai sus poate fi contravenţie în măsura în care nu este comisă cu intenţie şi infracţiune în măsura în care, sub aspectul laturii subiective, autorul prevede rezultatul faptei urmărind producerea lui ori, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui.

De asemenea, chiar dacă prin ea însăşi o astfel de faptă nu implică eo ipso producerea vreunei tranzacţii, este de observat că legiuitorul a avut în vedere faptele care prin prezentarea de informaţii nereale ori situaţii financiare inexacte referitoare la condiţiile economice ale unei societăţi duc la încheierea ori, dimpotrivă, la împiedicarea unei tranzacţii bursiere de o anumită valoare. Prin urmare, atitudinea subiectivă a autorului infracţiunii, scopul urmărit şi producerea lui sunt determinante pentru încadrarea unui comportament în sfera ilicitului penal ori a celui contravenţional, iar încheierea ori împiedicarea unei anumite tranzacţii printr-o astfel de faptă oferă suficientă previzibilitate normelor, judecătorul putând în consecinţă să procedeze la o corectă individualizare a pedepsei. Acestea sunt însă mai degrabă aspecte care intră în sfera de competenţă a judecătorului de drept comun, nicidecum a Curţii Constituţionale.

De asemenea, nu poate fi primită nici susţinerea referitoare la înfrângerea dreptului la un proces echitabil, la înfăptuirea justiţiei şi la reglementarea prin lege organică a infracţiunilor, pedepselor şi regimului de executarea a acestora, deoarece Legea nr. 297/2004 a fost adoptată, în acord cu prevederile art. 75 şi art. 76 alin. (1) din Constituţia României, republicată, cu respectarea procedurii de adoptare a legilor organice. Totodată, normele legale criticate oferă persoanelor interesate posibilitatea de a se adresa nestingherit justiţiei, beneficiind de toate garanţiile specifice unui proces echitabil, sens în care judecătorul poate înfăptui actul de justiţie în limitele impuse de textele legale contestate.

3.Referitor la criticile privind modul defectuos de reglementare a pedepsei accesorii, Curtea constată următoarele:

Autorii critică dispoziţiile legale întrucât instituie pedeapsa accesorie fără a fi stabilit un reper legal cu privire la determinarea acesteia.

O astfel de motivare nu poate fi primită, deoarece art. 273 alin. (1) lit. c) pct. 3 din Legea nr. 297/2004 instituie interzicerea temporară a desfăşurării unor activităţi şi servicii ce cad sub incidenţa reglementărilor speciale privind piaţa de capital. Este destul de clar că pedeapsa accesorie astfel instituită de norma de incriminare este definită, iar cerinţa de a exista în cuprinsul legii expresii precum "de care s-a folosit", "prin intermediul cărora" etc. devine inutilă. De altfel, particularitatea domeniului a impus instituirea unei astfel de reglementări, pentru că politica penală are în vedere nu numai descoperirea şi sancţionarea faptelor penale, ci şi prevenirea acestora. Or, câtă vreme anumite persoane nu respectă exigenţele unui comportament normativ referitor la piaţa de capital, fiind dovedit acest lucru printr-o hotărâre judecătorească definitivă, absenţa unei pedepse accesorii lipseşte de finalitate întreaga raţiune a legii, invitând condamnaţii să mai săvârşească fapte similare. Totodată, este de observat că reglementări speciale impuse de specificitatea domeniului se află şi în alte legi. De exemplu, art. 96 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006, cu modificările şi completările ulterioare, a instituit sancţiuni contravenţionale complementare, cum ar fi suspendarea exercitării dreptului de a conduce pe timp limitat ori chiar confiscarea bunurilor destinate săvârşirii contravenţiei ori folosite în acest scop.

Prin urmare, şi din perspectiva acestui set de critici, excepţia este neîntemeiată.

4.Dispoziţiile art. 30 alin. 3 din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului Curţii din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 998 din 7 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 6 august 2009, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 30 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, statuând că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute prin lege. Modul de determinare a competenţei prevăzut de art. 30 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală nu încalcă niciuna din dispoziţiile constituţionale invocate, aşa cum fără temei se susţine în motivarea excepţiei, dat fiind că instanţa de judecată, căreia i se va stabili competenţa pe baza textului criticat, realizează justiţia în sensul prevăzut de art. 126 alin. (1) şi în acord cu art. 124 alin. (2) din Constituţie, iar desfăşurarea procesului este supusă normelor, principiilor şi garanţiilor prevăzute de Legea fundamentală şi de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la apărare şi la un proces echitabil. Faptul că Ministerul Public dispune prin rechizitoriu cu privire la stabilirea uneia din instanţele prevăzute la art. 30 alin. 1 din Codul de procedură penală nu echivalează cu încălcarea principiului egalităţii armelor, partea interesată având la îndemână mijloacele procedurale legale de a contesta o competenţă ce frizează criterii abstracte necenzurabile.

Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele deciziei mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 30 alin. 3 din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 244-246, art. 248 şi 279 din Legea nr. 297/2004 raportate la art. 244 alin. (5) lit. a) pct. 2 şi lit. b) şi alin. (7) lit. a) cu aplicarea art. 276 lit. c) din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, excepţie ridicată de Horia Ciorcilă, Radu Codruţ Jurcovan, Claudiu Eugen Iuliu Silaghi, Doina Mărioara Cojocaru şi Sergiu Dan Dascăl în Dosarul nr. 33.545/3/2010 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 25 ianuarie 2012.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu decizia de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, considerăm că soluţia legislativă din legea cu privire la piaţa de capital, referitoare la pedeapsa amenzii, este neconstituţională deoarece cuantumul amenzii este nedeterminat şi poate depăşi limitele generale din Codul penal.

Potrivit prevederilor art. 276 lit. c) din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, "Limitele amenzilor se stabilesc după cum urmează: [...]

c)între jumătatea şi totalitatea valorii tranzacţiei realizate cu săvârşirea faptelor prevăzute la art. 245-248 din titlul VII".

Sistemul nostru de drept penal consacră pedepsele principale alternative şi relativ determinate, prin stabilirea unor limite minime şi maxime. În cazul pedepsei amenzii, potrivit prevederilor art. 53 din Codul penal, acestea pot fi de la 100 lei la 50.000 lei în cazul persoanelor fizice, iar potrivit prevederilor art. 53^1 din Codul penal, de la 2.500 lei la 2.000.000 lei, în cazul persoanelor juridice. Dacă limitele speciale pot fi depăşite în cazul reţinerii circumstanţelor agravante, limitele generale nu pot fi depăşite în nicio împrejurare, asigurându-se astfel unitatea dreptului penal, a măsurilor necesare pentru prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional, precum şi egalitatea cetăţenilor în faţa legii. Contrar acestor limite generale, prin incriminările din legea privind piaţa de capital, limitele speciale ale pedepsei cu amendă sunt nedeterminate, deoarece aceasta poate fi aplicată între jumătatea şi totalitatea valorii tranzacţiei realizate prin săvârşirea faptelor.

Considerăm că pentru a se asigura proporţionalitatea dintre gravitatea faptei şi pedeapsa aplicată nu pot fi depăşite limitele generale ale pedepsei principale, însă, în fiecare caz concret, judecătorul va aprecia dacă, în funcţie de această exigenţă, nu se impune aplicarea pedepsei cu închisoarea care este mai severă, atât ca natură, cât şi prin modalitatea de executare. Chiar şi cu referire la măsura confiscării speciale trebuie să opereze exigenţele proporţionalităţii. În acest sens, potrivit prevederilor art. 118 alin. 2 din Codul penal, "dacă valoarea bunurilor supuse confiscării este vădit disproporţionată faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, se dispune confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ţinând seama de urmarea infracţiunii şi de contribuţia bunului la producerea acesteia".

Prin lipsa de previzibilitate, norma pe care o considerăm ca fiind neconstituţională creează dificultăţi şi în procesul de interpretare şi aplicare, cu referire la luarea măsurii confiscării speciale. În acest sens, potrivit prevederilor art. 118 alin. 1 lit. e) din Codul penal, sunt supuse confiscării speciale "bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia".

Dacă măsura confiscării speciale se dispune pentru întreaga sumă obţinută prin săvârşirea vreuneia dintre faptele incriminate, rezultă că suma cuprinsă între jumătatea şi totalitatea valorii tranzacţiei realizate va constitui şi echivalentul pedepsei amenzii.

Judecător,

Ion Predescu

Judecător,

Puskas Valentin Zoltan

Judecător,

prof. univ. dr. Tudorel Toader