Decizie nr. 444 din 28 iunie 2016

Valer Dorneanu - preşedinte

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Augustin Zegrean - judecător

Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale şi ale art. 91 alin. (2) fraza a doua şi ale art. 181 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Violeta Otilia Morariu cu privire la dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 241/2005 şi de Nikolaus Mann, Dan Popa, Daniel Ţunea, Violeta Otilia Morariu, Mihaela Cipleu, Lucian Ivănescu, Cristian Florin Moiş şi de S.C. Euromobille - S.R.L. din Sînandrei, judeţul Timiş, prin administratorul judiciar S.C.P. Alfa Quantum Consulting S.P.R.L. din Timişoara, cu privire la dispoziţiile art. 91 alin. (2) fraza a doua şi ale art. 181 alin. (1) din Codul de procedură penală, în Dosarul nr. 5.188/30/2013 al Tribunalului Arad - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.093D/2015.

2.La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Astfel, referitor la dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 241/2005 - care prevăd că, în cazul în care, ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni, nu se pot stabili, pe baza evidenţelor contribuabilului, sumele datorate bugetului general consolidat, acestea vor fi determinate de organul competent potrivit legii, prin estimare, în condiţiile Codului de procedură fiscală -, arată că, potrivit art. 2 lit. g) din Legea nr. 241/2005, expresia "organe competente" semnifică atât organele care au atribuţii de efectuare a verificărilor financiare, fiscale sau vamale, potrivit legii, cât şi organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare. Prin urmare, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală se poate constitui parte civilă chiar şi în lipsa unei evaluări proprii. În ceea ce priveşte natura juridică a termenului de minimum 3 zile prevăzut de dispoziţiile art. 91 alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală - termen care se acordă de către instanţă, pentru pregătirea apărării, avocatului din oficiu desemnat să înlocuiască avocatul ales în cazul în care asistenţa juridică este obligatorie, iar avocatul ales lipseşte nejustificat la termenul de judecată, nu asigură substituirea sau refuză să efectueze apărarea, deşi a fost asigurată exercitarea tuturor drepturilor procesuale - consideră că această problemă ţine de interpretarea şi aplicarea legii, instanţa de judecată fiind cea care are obligaţia de a cenzura modul în care avocatul desemnat din oficiu asigură apărarea. În fine, cu privire la dispoziţiile art. 181 alin. (1) din Codul de procedură penală, reprezentantul Ministerului Public arată că autorii excepţiei urmăresc o extindere a soluţiei legislative consacrate de textul de lege criticat, astfel încât organul de urmărire penală şi instanţa de judecată să poată dispune efectuarea unei noi expertize şi atunci când concluziile raportului de expertiză sunt greşite, când există înscrisuri, date sau alte elemente noi, care nu au fost la dispoziţia experţilor la data efectuării expertizei, de natură să modifice concluziile raportului de expertiză, sau în orice altă situaţie când există îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiză.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4.Prin Încheierea din 12 iunie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 5.188/30/2013, Tribunalul Arad - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale şi ale art. 91 alin. (2) fraza a doua şi ale art. 181 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Violeta Otilia Morariu cu privire la dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 241/2005 şi de Nikolaus Mann, Dan Popa, Daniel Ţunea, Violeta Otilia Morariu, Mihaela Cipleu, Lucian Ivănescu, Cristian Florin Moiş şi de S.C. Euromobille - S.R.L. din Sînandrei, judeţul Timiş, prin administratorul judiciar S.C.P. Alfa Quantum Consulting - S.P.R.L. din Timişoara, cu privire la dispoziţiile art. 91 alin. (2) fraza a doua şi ale art. 181 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu ocazia soluţionării unei cauze penale având ca obiect trimiterea în judecată pentru săvârşirea, printre altele, a infracţiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.

5.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia, Violeta Otilia Morariu, susţine că dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 241/2005 încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 52 alin. (1) şi (2) referitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică şi ale art. 148 alin. (2) privind prioritatea tratatelor constitutive ale Uniunii Europene şi a celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu faţă de dispoziţiile contrare din legile interne prin raportare la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil, din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi ale art. 20 referitor la egalitatea în faţa legii, din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în condiţiile în care dispoziţiile de lege criticate "se interpretează în sensul că ANAF se poate constitui parte civilă în cauza penală privind infracţiunea de evaziune fiscală fără a exista un raport de inspecţie fiscală şi o decizie de impunere prin care să stabilească obligaţiile fiscale". În acest sens, arată că - deşi dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 241/2005 prevăd că sumele datorate bugetului general consolidat vor fi determinate "de organul competent potrivit legii", iar, potrivit art. 23 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, dreptul de a stabili şi determina obligaţia fiscală datorată aparţine organului fiscal, şi "în condiţiile Codului de procedură fiscală", respectiv pe baza unui raport de inspecţie fiscală urmat de o decizie de impunere fiscală - în practică, se obişnuieşte ca Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF) să se constituie parte civilă la solicitarea parchetului cu privire la sumele indicate de către acesta, sume stabilite pe baza expertizei efectuate în cadrul urmăririi penale, fără a se urma procedura prevăzută de Codul de procedură fiscală, respectiv fără a se face o inspecţie fiscală, urmată de un raport de inspecţie fiscală şi de emiterea unei decizii de impunere - cum, de altfel, s-a procedat şi în cauză - considerându-se, în acest fel, că obligaţiile fiscale pot fi determinate direct de către instanţa de judecată prin hotărârea pe care o va pronunţa. Autoarea excepţiei subliniază că, potrivit art. 1 alin. (2) din Codul fiscal (din 2003), cadrul legal de administrare a impozitelor şi taxelor reglementate de acest cod este stabilit prin legislaţia privind procedurile fiscale, iar, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, în materie fiscală, dispoziţiile Codului fiscal prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative. Astfel, Codul fiscal are prevederi clare cu privire la recuperarea prejudiciului cauzat de contribuabili, esenţială fiind recuperarea prejudiciului prin măsuri fiscale, acesta fiind motivul pentru care art. 14 din Legea nr. 241/2005 stipulează că determinarea obligaţiilor fiscale se face "de organul competent potrivit legii" şi "în condiţiile Codului de procedură fiscală". În cauză s-au efectuat mai multe controale de inspecţie fiscală şi nu au fost constatate niciun fel de nereguli, astfel că, fiind sesizată de parchet pentru a se constitui parte civilă, ANAF avea obligaţia să dispună din nou o inspecţie fiscală, prin care să supună reverificării perioada sesizată de către parchet, urmând să se constituie parte civilă în cauză doar dacă în urma noii inspecţii fiscale ar fi determinat obligaţii fiscale în sarcina persoanei juridice inculpate. ANAF avea, de asemenea, obligaţia să comunice raportul de inspecţie fiscală şi eventuala decizie de impunere, împotriva cărora puteau fi exercitate căile de atac prevăzute de legea fiscală, sens în care invocă Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 12 iulie 2001, pronunţată în Cauza Ferrazzini împotriva Italiei. În concluzie, consideră că ANAF nu poate, în lipsa unei determinări proprii - potrivit Codului de procedură fiscală - a obligaţiilor fiscale, să se constituie parte civilă în dosarul de evaziune fiscală. Or, în cauză, reţinerea infracţiunii de evaziune fiscală s-a făcut în lipsa unei plângeri penale sau măcar a reclamării unui prejudiciu din partea ANAF, care s-a constituit ca parte civilă doar în faţa instanţei de judecată, la solicitarea expresă a parchetului, şi fără a exista o determinare proprie, conform Codului de procedură fiscală, a prejudiciului pretins.

6.În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 91 alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală, autorii excepţiei, Nikolaus Mann, Dan Popa, Daniel Ţunea, Violeta Otilia Morariu, Mihaela Cipleu, Lucian Ivănescu, Cristian Florin Moiş şi S.C. Euromobille - S.R.L. din Sînandrei, judeţul Timiş, prin administratorul judiciar S.C.P. Alfa Quantum Consulting - S.P.R.L. din Timişoara, susţin că acestea încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, precum şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportat la prevederile art. 6 paragraful 3 lit. c) - "Orice acuzat are, în special, dreptul: [...] c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;" - din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 47 paragraful 2 fraza finală - "Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată şi reprezentată" - şi paragraful 3 - "Asistenţa juridică gratuită se acordă celor care nu dispun de resurse suficiente, în măsura în care aceasta este necesară pentru a-i asigura accesul efectiv la justiţie" - din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, "în măsura în care s-ar interpreta că termenul de 3 zile este un termen de recomandare, şi nu unul obligatoriu, imperativ, care fixează durata minimă care se acordă avocatului desemnat din oficiu pentru pregătirea apărării". Arată că alin. (3) al art. 91 din Codul de procedură penală prevede că avocatul din oficiu este obligat să asigure o apărare concretă şi efectivă în cauză. Garanţia pe care legiuitorul o consideră suficientă pentru ca o apărare să fie concretă şi eficientă este aceea de a acorda avocatului din oficiu un termen de minimum 3 zile pentru pregătirea apărării. Asigurarea posibilităţii avocatului desemnat pentru prima oară în cauză de a studia dosarul nu ar implica, însă, şi obligaţia instanţei de a acorda un termen minim rezonabil necesar realizării unei apărări efective - de minimum 3 zile, în accepţiunea legiuitorului - în situaţia în care acest termen ar fi tratat ca un termen de recomandare, şi nu ca un termen imperativ. Or, în cauză, faptul că avocatul din oficiu - căruia nu i s-a acordat termenul minim pentru pregătirea apărării - nu a studiat dosarul, nu a luat legătura şi nu a discutat cu inculpaţii, a asigurat o apărare formală, legitimată de instanţă, în necunoştinţă de cauză şi împotriva voinţei inculpaţilor, care au constatat că avocatul desemnat din oficiu nu cunoaşte dosarul, arată că apărarea asigurată de acesta nu a fost una concretă şi efectivă. În situaţia în care termenul minim de 3 zile ar fi tratat ca un termen imperativ, ar exista obligaţia instanţei, potrivit dispoziţiilor art. 91 alin. (2) fraza întâi din Codul de procedură penală, să asigure înlesnirile necesare pentru pregătirea unei apărări efective, făcându-se menţiune despre termenul acordat într-un proces-verbal ori în încheierea de şedinţă. Arată că, în cauză, pe de o parte, lipseşte o atare consemnare a acordării termenului prevăzut de dispoziţiile art. 91 alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală avocatului din oficiu pentru pregătirea apărării, iar pe de altă parte, de la data eliberării delegaţiei pentru asistenţă juridică obligatorie, şi anume 15 aprilie 2015, şi până la termenul de judecată, 17 aprilie 2015, nu a fost respectat termenul procedural de minimum 3 zile, acesta calculându-se pe zile libere, potrivit art. 269 din Codul de procedură penală. În continuare, cu privire la definirea "termenului" în materia procedurii penale, autorii excepţiei invocă Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, prin care Curtea Constituţională a reţinut că "acesta este intervalul de timp înăuntrul căruia sau până la care se pot ori trebuie îndeplinite anumite activităţi sau acte în cadrul procesului penal, de asemenea, este data la care sau intervalul de timp înăuntrul căruia ori până la care se poate îndeplini, nu este permis a se îndeplini sau trebuie îndeplinit un act, o activitate sau o măsură procesuală ori exercitat un drept procesual, o sancţiune ori măsură de drept penal, după caz. Prin instituţia termenului, astfel cum este reglementată în art. 268-271 din Codul de procedură penală, legea asigură îndeplinirea actelor procedurale în intervalele de timp impuse de succesiunea firească a etapelor procesuale menite să garanteze înfăptuirea actului de justiţie. Spre deosebire de termenele substanţiale, care asigură ocrotirea drepturilor şi intereselor legitime în caz de restrângere a acestora, termenele procedurale impun efectuarea în ritm rezonabil a tuturor operaţiunilor specifice fiecărei faze procesuale, în vederea realizării scopului procesului penal." Sancţiunea procesual penală constituie una dintre cele mai puternice garanţii pentru asigurarea îndeplinirii actelor procesuale şi procedurale potrivit prevederilor legii şi poate consta fie în pierderea unor drepturi procesuale, fie în lipsirea de valabilitate a actelor procesuale şi procedurale ori a măsurilor procesuale dispuse sau efectuate cu încălcarea condiţiilor impuse de norma de procedură. Sancţiunile privind nerespectarea termenelor procedurale derivă din principiul legalităţii procesului penal, enunţat de art. 2 din Codul de procedură penală şi consfinţit prin dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală, şi sunt reglementate în cuprinsul normelor procesual penale ale art. 268 alin. (1)-(3), şi anume: decăderea din exerciţiul unui drept, nulitatea actului făcut peste termen şi încetarea unei măsuri procesuale temporare. Sancţiunea decăderii din exerciţiul unui drept reglementată de art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală constă în decăderea din exerciţiul termenului şi nulitatea actului făcut peste termen. Aşadar, consecinţa efectuării unui act după ce subiectul a pierdut facultatea procesuală de a-l efectua este lipsirea lui de efecte juridice. Actele procesuale şi procedurale sunt instrumentele juridice care permit înfăptuirea efectivă a procesului penal, iar pentru a-şi produce efectele juridice cerute de lege ele trebuie îndeplinite şi efectuate de organele judiciare şi de părţi în conformitate cu dispoziţiile legii. În cazul nulităţii, actul este îndeplinit cu încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal, respectiv a unor norme de organizare, de competenţă sau de procedură propriu-zisă, unele dintre aceste norme fiind înscrise în art. 281 alin. (1) lit. a)-f) din Codul de procedură penală drept cazuri de nulitate absolută, şi, totodată, încălcarea legii trebuie să producă o vătămare bunei desfăşurări a procesului penal ori intereselor legale ale participanţilor, prin neasigurarea exercitării drepturilor lor ori prin încălcarea altor valori procesuale, iar vătămarea produsă să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului. Calificarea naturii juridice a termenului reglementat de art. 91 alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală ca fiind un termen de recomandare are ca efect faptul că nerespectarea lui nu atrage consecinţe procesuale. Astfel, în cauză, prin neacordarea termenului minim prevăzut de lege pentru pregătirea apărării, considerat a fi un termen de recomandare, şi prin acceptarea desfăşurării şedinţei de judecată în lipsa unei apărări concrete şi efective a inculpaţilor, cu participarea unui avocat din oficiu desemnat pentru prima dată în cauză, care a exercitat o apărare formală, a fost "legitimată" încălcarea legii, fiind respinsă cererea prin care inculpaţii au invocat mai multe nulităţi cu privire la încălcarea dispoziţiilor de lege care reglementează desfăşurarea procesului.

7.Referitor la dispoziţiile art. 181 alin. (1) din Codul de procedură penală, autorii excepţiei, Nikolaus Mann, Dan Popa, Daniel Ţunea, Violeta Otilia Morariu, Mihaela Cipleu, Lucian Ivănescu, Cristian Florin Moiş şi S.C. Euromobille - S.R.L. din Sânandrei, judeţul Timiş, prin administratorul judiciar S.C.P. Alfa Quantum Consulting - S.P.R.L. din Timişoara, susţin că acestea încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, precum şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportat la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 47 paragraful 2 privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 48 privind prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, întrucât "organul de urmărire penală şi instanţa sunt limitate a dispune efectuarea unei noi expertize doar atunci când concluziile raportului de expertiză sunt neclare sau contradictorii ori între conţinutul şi concluziile raportului de expertiză există contradicţii, excluzând posibilitatea de a dispune efectuarea unei noi expertize atunci când concluziile raportului de expertiză sunt greşite, când există înscrisuri, date sau alte elemente noi, care nu au fost la dispoziţia experţilor la data efectuării expertizei, de natură să modifice concluziile raportului de expertiză, sau în orice altă situaţie când există îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiză". Concluziile unui raport de expertiză pot să fie clar exprimate şi fără contradicţii între conţinut şi concluzii, dar în acelaşi timp pot să fie inexacte, greşite, sau cel puţin de natură să ridice obiecţiuni întemeiate pentru instanţă sau pentru părţi în privinţa corectitudinii lor, ceea ce justifică necesitatea de a se verifica aceste concluzii prin intermediul unei alte expertize. Autorii excepţiei susţin, astfel, că nu este reglementată situaţia în care concluziile raportului de expertiză sunt greşite, când există înscrisuri, date sau alte elemente noi, care nu au fost la dispoziţia experţilor la data efectuării expertizei, de natură să modifice concluziile raportului de expertiză, sau în orice altă situaţie când există îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiză. Arată că, în speţă, rapoartele de audit şi anexele acestora cuprind date complet diferite faţă de cele reţinute prin raportul de expertiză contestat de inculpaţi, ceea ce ar fi trebuit să creeze îndoieli semnificative cu privire la exactitatea concluziilor respectivului raport, chiar în condiţiile unei reglementări deficitare a dispoziţiilor art. 181 alin. (1) din Codul de procedură penală. De asemenea, arată că expertiza contestată conţine erori de calcul matematic, criterii greşite de evaluare, calcule parţiale, informaţii inexacte, prezentate trunchiat, ceea ce ţine de exactitatea/corectitudinea concluziilor raportului de expertiză contestat, şi nu de neclaritatea acestora, situaţie ce nu poate fi sancţionată în condiţiile unei interpretări rigide a dispoziţiilor de lege criticate.

8.Tribunalul Arad - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională asigură controlul constituţionalităţii legilor, iar nu modul lor de punere în practică. Arată că, în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat cu valoare de principiu că nu poate modifica sau completa textul de lege supus controlului de constituţionalitate şi nici nu se poate pronunţa asupra modului de interpretare a legii, ci numai asupra conformităţii acestuia în raport cu Constituţia. În plus, cu privire la dispoziţiile art. 91 alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală, apreciază că acestea nu încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 24 referitor la dreptul la apărare şi nici prevederile art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Arată că obligaţiile organului judiciar rezultă din condiţiile pe care trebuie să le asigure avocatului din oficiu atunci când înlocuieşte avocatul ales, respectiv un termen rezonabil şi înlesnirile necesare pentru pregătirea unei apărări efective, condiţii precizate in extenso faţă de reglementarea anterioară, punându-se accent, în mod justificat, pe asigurarea efectivităţii dreptului la apărare, în acord cu jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg. În acelaşi sens trebuie interpretată şi precizarea, preluată din legea veche, potrivit căreia, în cursul judecăţii, termenul care trebuie pus la dispoziţia avocatului din oficiu trebuie să fie de minimum 3 zile, tocmai pentru ca apărarea să poată fi asigurată. În jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg se conturează şi obligaţia organului judiciar de a pretinde avocatului să presteze o apărare corespunzătoare din punct de vedere profesional şi să nu accepte o prezenţă pur formală, aspect inserat în prevederile art. 91 alin. (3) din Codul de procedură penală. În fine, referitor la dispoziţiile art. 181 alin. (1) din Codul de procedură penală, menţionează că acestea vizează o probă care poate fi avută sau nu în vedere de instanţă cu ocazia pronunţării pe fondul cauzei.

9.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru aşi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

10.Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă. Astfel, arată că susţinerile autorului excepţiei referitoare la dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 241/2005 şi ale art. 91 alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală nu privesc, în realitate, constituţionalitatea textelor de lege criticate, ci interpretarea şi aplicarea lor. În ceea ce priveşte art. 181 alin. (1) din Codul de procedură penală, autorul excepţiei solicită, de fapt, completarea soluţiei legislative consacrate de dispoziţiile de lege criticate. Or, o asemenea critică nu intră în competenţa de soluţionare a Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, "se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

11.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, şi ale art. 91 alin. (2) fraza a doua şi ale art. 181 alin. (1) din Codul de procedură penală. Dispoziţiile art. 91 alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală au fost modificate prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Ulterior sesizării Curţii, dispoziţiile art. 91 alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016. Având în vedere, însă, că în cauză a produs efecte norma de procedură prevăzută de art. 91 alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală în forma în vigoare la data sesizării Curţii, aceasta se va pronunţa asupra dispoziţiilor art. 91 alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală în redactarea anterioară modificării acestor dispoziţii de lege prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016. Prin urmare, textele de lege criticate au următorul cuprins:

–Art. 14 din Legea nr. 241/2005: "În cazul în care, ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni, nu se pot stabili, pe baza evidenţelor contribuabilului, sumele datorate bugetului general consolidat, acestea vor fi determinate de organul competent potrivit legii, prin estimare, în condiţiile Codului de procedură fiscală.";

–Art. 91 alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală: "În cursul judecăţii, când asistenţa juridică este obligatorie, dacă avocatul ales lipseşte nejustificat la termenul de judecată, nu asigură substituirea sau refuză să efectueze apărarea, deşi a fost asigurată exercitarea tuturor drepturilor procesuale, instanţa ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu care să îl înlocuiască, acordându-i un termen de minimum 3 zile pentru pregătirea apărării.";

–Art. 181 alin. (1) din Codul de procedură penală: "Organul de urmărire penală sau instanţa dispune efectuarea unei noi expertize atunci când concluziile raportului de expertiză sunt neclare sau contradictorii ori între conţinutul şi concluziile raportului de expertiză există contradicţii, iar aceste deficienţe nu pot fi înlăturate prin audierea expertului."

14.În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorii excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, ale art. 52 alin. (1) şi (2) referitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică şi ale art. 148 alin. (2) privind prioritatea tratatelor constitutive ale Uniunii Europene şi a celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, precum şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului prin raportare la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 20 referitor la egalitatea în faţa legii, ale art. 47 paragraful 2 fraza finală şi paragraful 3 privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 48 privind prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

15.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că autoarea excepţiei, Violeta Otilia Morariu, nu formulează veritabile critici de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 241/2005, ci este nemulţumită, în realitate, de modul de interpretare şi aplicare a acestui text de lege de către procuror şi instanţa de judecată, pe motiv că, în cauză, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală s-a constituit parte civilă în faţa instanţei de judecată, la solicitarea parchetului, fără a efectua o estimare, în condiţiile Codului de procedură fiscală, a sumelor datorate bugetului general consolidat, ceea ce ar fi presupus întocmirea unui raport de inspecţie fiscală şi emiterea unei decizii de impunere. Eventualele greşeli de aplicare a legii nu pot constitui, însă, motive de neconstituţionalitate a dispoziţiilor de lege criticate şi, prin urmare, nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curte, ci sunt de competenţa instanţei de judecată învestite cu soluţionarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. A răspunde criticilor autoarei excepţiei în această situaţie ar însemna o ingerinţă a Curţii Constituţionale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Ca atare, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 241/2005 este inadmisibilă.

16.De asemenea, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 91 alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală, autorii excepţiei pun în discuţie o problemă de interpretare şi aplicare a legii, şi anume stabilirea, pe de o parte, a naturii juridice a termenului de minimum 3 zile prevăzut de textul de lege criticat spre a fi acordat avocatului desemnat din oficiu pentru pregătirea apărării, în sensul dacă acest termen este unul de recomandare sau unul imperativ, iar, pe de altă parte, a consecinţelor juridice care se impun în condiţiile în care avocatul din oficiu, căruia nu i s-a acordat termenul minim pentru pregătirea apărării, nu a studiat dosarul şi nu a luat legătura cu inculpaţii, asigurând o apărare formală. O atare problemă este, însă, una de competenţa instanţei de judecată învestite cu soluţionarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. De altfel, Curtea a reţinut, de exemplu, prin Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 19 mai 2015, paragraful 30, că intervenţia sa se impune doar atunci când deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare şi aplicare eronată a acestora de către instanţele judecătoreşti sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispoziţiile de lege, poate determina neconstituţionalitatea acelei reglementări, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă. Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91 alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală este inadmisibilă.

17.Referitor la dispoziţiile art. 181 alin. (1) din Codul de procedură penală, acestea au mai fost supuse controlului instanţei de contencios constituţional prin raportare la prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocate şi în prezenta cauză, şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 425 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609 din 12 august 2015, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 181 alin. (1) din Codul de procedură penală şi a reţinut că, potrivit art. 172 din Codul de procedură penală, efectuarea unei expertize se dispune atunci când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză este necesară şi opinia unui expert. Astfel, expertizele vor fi dispuse când faptele şi împrejurările analizate pot contribui la aflarea adevărului, dar nivelul de cunoaştere necesar depăşeşte cunoştinţele unui jurist, presupunând o efectuare a unor cercetări ce depăşesc limitele unor simple documentări. Expertiza poate fi dispusă, conform art. 172 alin. (2) din Codul de procedură penală, la cerere sau din oficiu, de către organul de urmărire penală, prin ordonanţă motivată, iar în cursul judecăţii se dispune de către instanţă, prin încheiere motivată. Potrivit alin. (4) al aceluiaşi art. 172, expertiza poate fi efectuată de experţi oficiali din laboratoare sau instituţii de specialitate ori de experţi independenţi autorizaţi din ţară sau din străinătate, în condiţiile legii. Numirea expertului sau a experţilor se face de către organul de urmărire penală sau de către instanţa de judecată, părţile sau subiecţii procesuali principali având dreptul să solicite ca la efectuarea expertizei să participe un expert recomandat de acestea, conform art. 173 alin. (1) şi (4) din Codul de procedură penală. Când expertiza este dispusă de instanţă, procurorul poate solicita ca un expert recomandat de el să participe la efectuarea expertizei, potrivit art. 173 alin. (4) teza a doua din acelaşi cod. Raportul de expertiză este elaborat de către un expert sau de către mai mulţi experţi, conform alin. (1) şi (2) ale art. 178 din Codul de procedură penală, şi cuprinde constatările, clarificările, evaluările şi opinia expertului. În situaţia în care expertiza este efectuată de mai mulţi experţi, iar aceştia au opinii diferite, este întocmit un singur raport de expertiză, care cuprinde aceste opinii. În situaţia în care organul judiciar apreciază că este necesar, pentru lămurirea constatărilor sau a concluziilor, expertul poate fi audiat, atât în cursul urmăririi penale, cât şi al judecăţii, potrivit dispoziţiilor art. 179 alin. (1) din Codul de procedură penală. Audierea expertului poate fi solicitată, conform aceleiaşi norme procesual penale, atât din oficiu, cât şi la cererea procurorului, a părţilor şi a subiecţilor procesuali principali. De asemenea, potrivit art. 180 alin. (1) din Codul de procedură penală, atunci când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată constată că expertiza nu este completă şi nu poate fi completată prin audierea expertului, din oficiu sau la cerere, dispune efectuarea unui supliment de expertiză de către acelaşi expert. Când desemnarea aceluiaşi expert nu este posibilă, va fi dispusă efectuarea unei alte expertize de către alt expert. În aceste condiţii, conform art. 181 alin. (1) din Codul de procedură penală, efectuarea unei noi expertize atunci când concluziile raportului de expertiză sunt neclare sau contradictorii ori între conţinutul şi concluziile raportului de expertiză există contradicţii, iar aceste deficienţe nu pot fi înlăturate prin audierea expertului, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune efectuarea unei noi expertize.

18.Analizând dispoziţiile procesual penale anterior arătate, Curtea a reţinut, prin decizia mai sus menţionată, că echivocul sau claritatea concluziilor raportului de expertiză sunt lăsate la aprecierea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată, criteriile de apreciere nefiind impuse prin dispoziţii ale legii procesual penale. În situaţia în care organul de urmărire penală sau instanţa de judecată apreciază că concluziile raportului de expertiză sunt neclare sau contradictorii ori între conţinutul şi concluziile raportului de expertiză există contradicţii - ipotezele prevăzute prin textul criticat - acestea pot dispune audierea expertului, conform art. 179 din Codul de procedură penală, pentru lămurirea constatărilor sau concluziilor cuprinse în raportul de expertiză. Atunci când se apreciază că raportul de expertiză este incomplet şi această deficienţă nu poate fi acoperită prin audierea expertului, poate fi dispusă efectuarea unui supliment de expertiză, potrivit art. 180 din Codul de procedură penală. De asemenea, dacă concluziile raportului de expertiză sunt neclare sau contradictorii ori între conţinutul şi concluziile raportului de expertiză există contradicţii, organul de urmărire penală sau instanţa poate dispune efectuarea unei noi expertize, conform art. 181 din acelaşi cod. Prin urmare, dispoziţiile art. 179-181 din Codul de procedură penală oferă organelor de urmărire penală şi instanţelor de judecată trei mijloace procesuale distincte ce pot fi folosite separat sau în mod coroborat pentru stabilirea adevărului în cauzele penale prin intermediul expertizelor, mijloace care acoperă toate situaţiile în care instanţele ar putea fi împiedicate să folosească concluziile rapoartelor de expertiză în stabilirea adevărului. De asemenea, Codul de procedură penală nu prevede o anumită valoare probantă a expertizelor, ele urmând a fi analizate, la fel ca restul probelor, prin coroborare cu celelalte probe existente în dosar. În acest sens, art. 103 din Codul de procedură penală prevede că probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză şi că, în luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului, instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Pentru aceste motive, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 181 din Codul de procedură penală trebuie analizate în coroborare cu acelea ale art. 179-180 din acest cod şi că acestea oferă garanţiile procesuale necesare asigurării dreptului la un proces echitabil prevăzut la art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 paragraful 1 şi paragraful 3 lit. b) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (paragrafele 12-22 din Decizia nr. 425 din 9 iunie 2015, citată anterior).

19.Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin decizia mai sus menţionată, precum şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. De asemenea, pentru motivele mai sus arătate, nu poate fi reţinută nici încălcarea, prin dispoziţiile art. 181 alin. (1) din Codul de procedură penală, a prevederilor constituţionale ale art. 24 referitor la dreptul la apărare.

20.În fine, art. 181 alin. (1) din Codul de procedură penală se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei, astfel că nu aduce nicio atingere principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, principiu consacrat de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie.

21.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, excepţie ridicată de Violeta Otilia Morariu, şi ale art. 91 alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Nikolaus Mann, Dan Popa, Daniel Ţunea, Violeta Otilia Morariu, Mihaela Cipleu, Lucian Ivănescu, Cristian Florin Moiş şi de S.C. Euromobille - S.R.L. din Sânandrei, judeţul Timiş, prin administratorul judiciar S.C.P. Alfa Quantum Consulting - S.P.R.L. din Timişoara, ambele excepţii fiind ridicate în Dosarul nr. 5.188/30/2013 al Tribunalului Arad - Secţia penală.

2.Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Nikolaus Mann, Dan Popa, Daniel Ţunea, Violeta Otilia Morariu, Mihaela Cipleu, Lucian Ivănescu, Cristian Florin Moiş şi de S.C. Euromobille - S.R.L. din Sânandrei, judeţul Timiş, prin administratorul judiciar S.C.P. Alfa Quantum Consulting - S.P.R.L. din Timişoara, în Dosarul nr. 5.188/30/2013 al Tribunalului Arad - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 181 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Arad - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 28 iunie 2016.

PREŞEDINTELE INTERIMAR AL CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică