referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
Dosar nr. 3.177/1/2016
| Eugenia Voicheci | - preşedintele Secţiei a II-a civile |
|---|---|
| Iulia Manuela Cîrnu | - judecător la Secţia a II-a civilă |
| Mărioara Isailă | - judecător la Secţia a II-a civilă |
| Mirela Poliţeanu | - judecător la Secţia a II-a civilă |
| Minodora Condoiu | - judecător la Secţia a II-a civilă |
| Constantin Brânzan | - judecător la Secţia a II-a civilă |
| Cosmin Horia Mihăianu | - judecător la Secţia a II-a civilă |
| Carmen Trănica Teau | - judecător la Secţia a II-a civilă |
| Marian Budă | - judecător la Secţia a II-a civilă |
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 3.177/1/2016 a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27^5 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
Şedinţa este prezidată de doamna judecător Eugenia Voicheci, preşedintele Secţiei a II-a civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
La şedinţa de judecată participă doamna Ruxandra Petre, magistrat-asistent desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Dolj - Secţia a II-a civilă în Dosarul nr. 12.331/215/2015 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:1) dacă prevederile art. 45 şi art. 48 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, art. 18 din Ordonanţa Guvernului nr. 21 din 21 august 1992 privind protecţia consumatorilor şi art. 6 lit. b) din Legea nr. 289 din 24 iunie 2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice, se circumscriu obligaţiei legale a băncii în faza precontractuală de informare privind riscul ratei de schimb valutar;2) dacă dispoziţiile art. 1578 din Codul civil de la 1864, ce consacră principiul nominalismului monetar, sunt aplicabile într-o cauză în care se susţine că, deşi creditul a fost contractat în CHF, reclamanta nu a avut posibilitatea de a trage creditul contractat în moneda acordată, deoarece moneda nu exista la momentul tragerii creditului decât scriptic;3) dacă dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori impun obligativitatea pentru o instituţie bancară de a insera într-un contract de credit în valută a unei clauze clare şi inteligibile privind riscul valutar.
Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor. Se mai referă asupra faptului că raportul a fost comunicat părţilor în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, fiind formulate puncte de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii.
Doamna judecător Eugenia Voicheci, preşedintele completului de judecată, a constatat că nu există chestiuni prealabile sau excepţii, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra admisibilităţii sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.
ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:
Tribunalul Dolj - Secţia a II-a civilă a dispus, prin Încheierea din 4 iulie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 12.331/215/2015, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, respectiv:1) dacă prevederile art. 45, art. 48 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, art. 18 din Ordonanţa Guvernului nr. 21 din 21 august 1992 privind protecţia consumatorilor şi art. 6 lit. b) din Legea nr. 289 din 24 iunie 2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice, se circumscriu obligaţiei legale a băncii în faza precontractuală de informare privind riscul ratei de schimb valutar;2) dacă dispoziţiile art. 1578 din Codul civil de la 1864, ce consacră principiul nominalismului monetar, sunt aplicabile într-o cauză în care se susţine că, deşi creditul a fost contractat în CHF, reclamanta nu a avut posibilitatea de a retrage creditul contractat în moneda acordată, deoarece moneda nu exista la momentul tragerii creditului decât scriptic;3) dacă dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori impun obligativitatea pentru o instituţie bancară de a insera într-un contract de credit în valută a unei clauze clare şi inteligibile privind riscul valutar.
Cererea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 26 septembrie 2016.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova, reclamanta A a chemat-o în judecată pe pârâta B, solicitând instanţei să se constate neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiei legale de informare a reclamantei cu privire la riscul valutar, obligaţie ce trebuia îndeplinită anterior încheierii între părţi a Contractului nr. 0088826/14.03.2007; să se constate caracterul abuziv al clauzelor de risc valutar inserate în Contractul de credit nr. 0088826/14.03.2007; să se dispună stabilizarea cursului de schimb valutar CHF/RON pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit la valoarea de la data încheierii contractului, să se dispună obligarea pârâtei la restituirea diferenţelor de curs valutar plătite de reclamantă de la data acordării creditului - 14.03.2007, sub forma deducerii din suma împrumutată.
Prin cererea precizatoare şi completatoare, reclamanta A a învederat faptul că solicită să se constate nulitatea absolută a clauzelor abuzive inserate în contractul de credit, respectiv a clauzelor prevăzute în condiţiile speciale la secţiunea utilizarea creditului - pct. 2.3 şi 2.4, precum şi secţiunea 4 „plăţi“ - pct. 4.2, clauze care vizează în mod direct expunerea exclusivă a reclamantei la riscul ratei de curs valutar şi în mod indirect limitarea acestui risc pentru banca pârâtă.
A învederat reclamanta că primul capăt de cerere are ca obiect constatare nulitate act juridic, iar în ceea ce priveşte cel
Prin al treilea capăt de cerere având ca obiect pretenţii, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la restituirea diferenţelor de curs valutar plătite de reclamantă de la data acordării efective a creditului - 30.03.2007.
La data de 19.06.2015, reclamanta A a depus la dosar o precizare privind valoarea fiecărui capăt de cerere, arătând că, pentru perioada 30 martie 2007 - iunie 2015, valoarea capătului de cerere este de aproximativ 34.150 lei, pentru perioada iulie 2015 şi până la data de 15.03.2032 neputându-se stabili valoarea, întrucât este imposibil de anticipat valoarea cursului CHF.
În ceea ce priveşte capătul doi al cererii a învederat faptul că, pentru perioada martie 2007 - iunie 2015, valoarea capătului de cerere este de 34.150 lei, iar cel de-al treilea capăt al cererii de chemare în judecată are aceeaşi valoare, respectiv suma de 34.150 lei.
Prin Sentinţa nr. 14.976 din 2 decembrie 2015, pronunţată de Judecătoria Craiova - Secţia civilă, s-a respins cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta A în contradictoriu cu pârâtele B şi B prin Sucursala Craiova ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A, iar în cadrul soluţionării apelului, Tribunalul Dolj - Secţia a II-a civilă, prin Încheierea din 4 iulie 2016, a dispus suspendarea judecării cauzei până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept enunţate anterior.
Instanţa de sesizare a apreciat că propunerea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie formulată de reclamantă întruneşte condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.
S-a reţinut că apelul formulat de reclamanta A este pendinte pe rolul Tribunalului Dolj, că propunerea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie priveşte probleme de drept de interpretare a unor norme juridice, pentru care este necesară o rezolvare de principiu, în vederea soluţionării fondului cauzei deduse judecăţii.
În fine, s-a reţinut că, deşi normele juridice vizate de propunerea de sesizare sunt intrate în vigoare mult anterior, aplicarea lor actuală ridică aspecte de noutate, iar asupra problemelor de drept ce fac obiectul propunerii de sesizare Înalta Curte nu a mai statuat în precedent printr-o altă hotărâre preliminară sau printr-o hotărâre dată în recursul în interesul legii.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 520 din Codul de procedură civilă, s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi s-a dispus suspendarea judecării cauzei până la pronunţarea acesteia.
Punctul de vedere al reclamantei A14.A. Norma de drept intern ce se propune a fi supusă dezlegării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este cea cuprinsă în art. 45 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului (Codul consumului): „Consumatorii au dreptul de a fi informaţi, în mod complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, inclusiv a serviciilor financiare oferite de către operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională între produsele şi serviciile oferite, în conformitate cu interesele lor economice şi de altă natură şi să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinaţiei acestora, în deplină siguranţă şi securitate“.
a)Chestiunea de drept ce se cere a fi dezlegată este aceea dacă dispoziţiile legale enunţate se interpretează în sensul că în categoria „operatorilor economici“ prevăzuţi a oferi servicii financiare intră şi băncile.
b)Dacă dispoziţiile legale enunţate se interpretează în sensul că un credit (în lei sau valută) intră în categoria produselor şi serviciilor vizate de textul legal menţionat.
c)Dacă dispoziţiile legale enunţate se interpretează în sensul că, în cazul unui contract de credit în valută exotică (franci elveţieni), în categoria „caracteristicilor esenţiale ale produsului“ menţionate de art. 45 poate intra şi riscul valutar.15.B. Reclamanta face referire la norma de drept intern prevăzută de art. 48 din Codul consumului: „Consumatorii trebuie să fie informaţi despre riscurile la care sunt supuşi prin folosirea normală sau previzibilă a bunurilor.“a) Chestiunea de drept ce se cere a fi dezlegată este aceea dacă dispoziţiile legale enunţate se interpretează în sensul că în categoria bunurilor la care face referire art. 48 din Codul consumului intră şi produsele financiare, respectiv un credit (în lei sau valută).
b)Dacă dispoziţiile legale enunţate se interpretează în sensul că în categoria riscurilor la care face referire art. 48 din Codul consumului intră şi riscul valutar.16.C. Reclamanta face referire la norma de drept intern prevăzută de art. 18 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, potrivit căruia: „Consumatorii au dreptul de a fi informaţi, în mod complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor oferite de către operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională, în conformitate cu interesele lor, între produsele şi serviciile oferite şi să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinaţiei acestora, în deplină securitate.“a) Chestiunea de drept ce se cere a fi dezlegată este aceea dacă dispoziţiile legale enunţate se interpretează în sensul că în categoria produselor şi serviciilor intră şi produsele financiare, respectiv un credit (în lei sau valută).
b)Dacă dispoziţiile legale enunţate se interpretează în sensul că în cazul unui contract de credit în valută exotică (franci elveţieni) printre „caracteristicile esenţiale“ ale produsului este şi riscul valutar.
c)Dacă dispoziţiile legale enunţate se interpretează în sensul că în categoria „operatorilor economici“ intră şi băncile.17.D. De asemenea, reclamanta face referire la norma de drept intern prevăzută de art. 6 lit. b) din Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice: „Înainte de încheierea contractului, creditorul are următoarele obligaţii:
b)să prezinte consumatorului informaţiile complete, corecte şi precise privind contractul de credit avut în vedere;“.
a)Chestiunea de drept ce se cere a fi dezlegată este aceea dacă dispoziţiile legale enunţate se interpretează în sensul că în categoria „creditorilor“ prevăzuţi a avea respectivele obligaţii intră şi băncile.
b)Dacă dispoziţiile legale enunţate se interpretează în sensul că în categoria contractelor de credit vizate de textul legal mai sus menţionat intră şi contractele de credit în valută.
c)Dacă dispoziţiile legale enunţate se interpretează în sensul că informaţiile complete, corecte şi precise vizate de text se referă şi la riscul valutar.18.E. O altă normă de drept intern ce se propune a fi supusă dezlegării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este cea cuprinsă în art. 1.578 din Codul civil de la 1864: „Obligaţiunea ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monetelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii.“19. Chestiunea de drept ce se cere a fi dezlegată este aceea dacă dispoziţiile legale enunţate ce vizează suma numerică împrumutată se interpretează în sensul că în acest concept intră şi suma numerică în moneda valutară scripturală, în condiţiile în care deblocarea împrumutului s-a făcut printr-un schimb valutar scriptural pe cont, iar suma de bani a fost trasă în lei.20.F. O altă normă de drept intern ce se propune a fi supusă dezlegării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este cea cuprinsă în art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori: „Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.“21. Chestiunea de drept ce se cere a fi dezlegată este aceea dacă dispoziţiile legale enunţate, ce prevăd ca respectivele clauze să fie exprimate într-un limbaj uşor inteligibil, se interpretează în sensul că impun obligativitatea de inserare întrun contract de credit în valută a unei clauze clare şi inteligibile privind riscul valutar.
Asupra admisibilităţii sesizării ce vizează norme de drept intern reprezentate de art. 45, art. 48 din Codul consumului şi art. 18 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, art. 6 lit. b) din Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice, de art. 1578 din Codul civil de la 1864 şi de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, s-a apreciat a fi îndeplinite cerinţele art. 519 din Codul de procedură civilă, având în vedere următoarele:
a)Cauza în care se ridică chestiunile de drept ce se propun a fi supuse dezlegării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este pe rolul Tribunalului Dolj în ultimă instanţă.
b)Propunerea de sesizare priveşte chestiuni de drept susceptibile de interpretări diferite ale normelor de drept intern arătate şi care pot genera o practică neunitară.
c)De lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 45 şi art. 48 din Codul consumului şi art. 18 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, art. 6 lit. b) din Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice, art. 1578 din Codul civil de la 1864 şi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori sub aspectele prezentate depinde soluţionarea pe fond a cauzei.
d)Problema de drept enunţată este nouă, deoarece, după consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra fiecărei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă.
e)Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la 31 mai 2016.
Reclamanta a susţinut că din interpretarea dispoziţiilor legale reprezentate de prevederile art. 45 şi art. 48 din Codul consumului şi art. 18 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, art. 6 lit. b) din Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum sunt destinate consumatorilor, persoane fizice, rezultă obligaţiile legale ale băncii în faza precontractuală, respectiv obligaţia precontractuală a băncii de informare privind riscul ratei de schimb valutar.
Această informare a consumatorului privind riscul ratei de schimb valutar încă din etapa publicităţii are o importanţă esenţială, aceasta contribuie la transparenţa contractului, în sensul că permite consumatorului să compare ofertele de creditare, iar pe de altă parte permite consumatorului să aprecieze întinderea obligaţiei sale, respectiv impactul economic al contractului.
Riscurile la care sunt supuşi consumatorii nu vizează doar riscurile imediate, ci şi pe cele mediate, respectiv posibilitatea suportării unui risc valutar care se poate dovedi excesiv atunci când se află exclusiv în sarcina împrumutatului, cum este situaţia de faţă.
Obligaţia de informare este în sarcina profesionistului, adică a instituţiei de credit care a pus la dispoziţia consumatorilor un produs de creditare.
Reclamanta a mai susţinut că dispoziţiile legale reprezentate de art. 1578 din Codul civil de la 1864 nu sunt aplicabile în cauză, având în vedere faptul că creditul a fost contractat în CHF - ca monedă scriptică, pentru că această monedă nu exista la momentul tragerii creditului decât scriptic, că partea nu a avut posibilitatea de a trage creditul contractat în moneda acordată - CHF -, astfel că, potrivit buletinului de schimb valutar de la data tragerii creditului, s-a făcut un schimb valutar scriptic pe cont, iar suma de bani a fost trasă în lei, la o valoare sub cursul BNR din ziua respectivă.
Reclamanta a mai arătat că interpretarea dispoziţiilor legale prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori impune obligaţia unei instituţii bancare de inserare într-un contract de credit în valută a unei clauze clare şi inteligibile privind riscul valutar.
În cauza de faţă, clauzele ce se referă la obiectul contractului cuprind o obligaţie pecuniară a consumatorului de a plăti în cadrul ratelor împrumutului sumele care rezultă din diferenţa de curs valutar al CHF şi nu expun în mod transparent modalitatea în care ambele părţi îşi asumă riscul ratei de schimb valutar. Această clauză a riscului ratei de schimb valutar inclusă în prevederile pct. 2.4 şi 4.3 din Condiţiile speciale nu a fost negociată de părţi anterior încheierii contractului. Reclamantei nu i s-a adus la cunoştinţă acest risc, dimpotrivă, a fost dezinformată prin prezentarea acestei monede ca fiind una stabilă. De asemenea, reclamanta nu şi-a asumat acest risc şi nu i s-a dat posibilitatea de a negocia limita expunerii la riscul ratei de schimb valutar pe durata creditului.
În ceea ce priveşte cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil, prevăzută în dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, aceasta trebuie înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, adică „vizibilă“, ci şi inteligibilă în plan juridic şi economic, adică aptă să arate consecinţele asumării obligaţiilor şi riscurilor generate de contract.
Punctul de vedere exprimat de pârâta C (fosta B) cu privire la propunerea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost în sensul respingerii acesteia ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca neîntemeiată.
Intimata-pârâtă a apreciat că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în speţa de faţă doar primele trei condiţii fiind îndeplinite.
Astfel, a susţinut intimata-pârâtă, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală trebuie ca normele de drept să fie îndoielnice, imperfecte sau neclare, iar chestiunile de drept supuse dezbaterii trebuie să fie unele veritabile, legate de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie că nu este corelat cu alte dispoziţii legale.
În speţa de faţă, apreciază intimata-pârâtă, normele de drept care au fost propuse spre a fi dezlegate de Înalta Curte sunt clare şi neechivoce şi se coroborează cu alte texte legale.
Astfel, art. 45 din Codul consumului este foarte clar şi nu comportă niciun fel de îndoială, iar chestiunile de drept care se solicită a fi dezlegate sunt foarte bine definite în anexa la Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, astfel: „În sensul legislaţiei privind protecţia consumatorilor, termenii şi expresiile de mai jos se definesc astfel:
–operator economic - persoană fizică sau juridică, autorizată, care în cadrul activităţii sale profesionale fabrică, importă, depozitează, transportă sau comercializează produse ori părţi din acestea sau prestează servicii;
–prestator - operatorul economic care furnizează servicii;
–serviciu - activitatea, alta decât cea din care rezultă produse, efectuată în scopul satisfacerii unor necesităţi ale consumatorilor;
–serviciu financiar - unele servicii de natură bancară, credite, asigurări, pensii private, investiţii sau plăţi."
Pe de altă parte, aceste dispoziţii se mai coroborează şi cu art. 75, 77, 78, 80 şi 81 din Codul consumului, dar şi cu dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, respectiv:
Art. 2: În sensul prezentei ordonanţe, se înţelege prin costul total al creditului pentru consumator: toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit şi care sunt cunoscute de către creditor, cu excepţia taxelor notariale; costurile pentru serviciile accesorii aferente contractului de credit, în special primele de asigurare, sunt incluse, de asemenea, în cazul în care obţinerea creditului sau obţinerea acestuia potrivit clauzelor şi condiţiilor prezentate este condiţionată de încheierea unui contract de servicii.
Art. 3: Principalele drepturi ale consumatorilor sunt:
a)de a fi protejaţi împotriva riscului de a achiziţiona un produs sau de a li se presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze viaţa, sănătatea sau securitatea ori să le afecteze drepturile şi interesele legitime;
b)de a fi informaţi complet, corect şi precis asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor, precum şi de a fi educaţi în calitatea lor de consumatori;
c)de a avea acces la pieţe care le asigură o gamă variată de produse şi servicii de calitate;
d)de a fi despăgubiţi pentru pagubele generate de calitatea necorespunzătoare a produselor şi serviciilor, folosind în acest scop mijloace prevăzute de lege;
e)de a se organiza în asociaţii de consumatori, în scopul apărării intereselor lor.
Art. 9^1:
(1)În cazul serviciilor financiare, consumatorul are dreptul de a fi informat în mod corect, încă din faza precontractuală, asupra tuturor condiţiilor contractuale.
(2)La solicitarea unei oferte de credit, furnizorul de servicii financiare are obligaţia de a oferi gratuit consumatorului, pe hârtie sau pe alt suport durabil, un grafic de rambursare ori alt document care să menţioneze costurile totale ce vor fi suportate de consumator şi un exemplar al proiectului contractului de credit.
40.
(1)Orice formă de publicitate referitoare la contractele de credit care indică o rată a dobânzii sau orice alte cifre referitoare la costul creditului pentru consumator va cuprinde următoarele informaţii standard, prin intermediul unui exemplu reprezentativ:
a)rata dobânzii aferente creditului, fixă şi/sau variabilă, împreună cu informaţii privind orice costuri incluse în costul total al creditului pentru consumator;
b)valoarea totală a creditului;
c)dobânda anuală efectivă, conform prevederilor legale specifice;
d)durata contractului de credit;
e)valoarea totală plătibilă de consumator.
(2)În orice formă de publicitate, informaţiile referitoare la costuri vor fi scrise vizibil şi uşor de citit, în acelaşi câmp vizual şi cu caractere de aceeaşi mărime.
(3)În cazurile în care, pentru acordarea creditului, consumatorul este obligat să încheie un contract de asigurare, se va menţiona acest lucru în publicitate.
Cât priveşte riscul valutar, acesta ţine efectiv de natura împrumutului în moneda străină. Foarte clare în acest sens sunt şi Normele Băncii Naţionale a României nr. 17/2003 privind organizarea şi controlul intern al activităţii instituţiilor de credit şi administrarea riscurilor semnificative, precum şi organizarea şi desfăşurarea activităţii de audit intern a instituţiilor de credit, respectiv:
Art. 3: În sensul prezentelor norme, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:
l)risc valutar - componentă a riscului de piaţă, care apare din fluctuaţiile pe piaţă ale cursului valutar.
Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, art. 126 statuează: „(1) Fără a se aduce atingere dispoziţiilor art. 23 şi competenţelor Băncii Naţionale a României prevăzute la art. 226, instituţiile de credit trebuie să dispună, în măsura şi condiţiile prevăzute prin reglementările emise în aplicarea prezentei ordonanţe de urgenţă, de un nivel al fondurilor proprii, care să se situeze în permanenţă cel puţin la nivelul cerinţelor de capital stabilite pentru acoperirea, după caz, a riscului de credit, inclusiv a riscului de credit al contrapartidei, a riscului de diminuare a valorii creanţei, a riscului de poziţie, a riscului de decontare/ livrare, a riscului valutar, a riscului de marfă şi a riscului operaţional.“
Pe cale de consecinţă, art. 45 din Codul consumului, precum şi cele prevăzute la art. 48 din acelaşi cod, dar şi norma prevăzută la art. 18 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor şi cea prevăzută la art. 6 lit. b) din Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice, sunt clare şi fără echivoc şi se coroborează, fără a fi contrarii, cu textele legale menţionate.
Cât priveşte pct. II din propunerea apelantei, reprezentat de interpretarea normei art. 1578 din Codul civil de la 1864, în sensul „dacă dispoziţiile legale enunţate vizează suma numerică împrumutată se interpretează că în acest concept intră şi suma numerică în moneda valutară scriptural, în condiţiile în care deblocarea împrumutului s-a făcut printr-un schimb valutar scriptural pe cont, iar suma de bani a fost trasă în lei“, intimata-pârâtă a arătat că, potrivit art. 1 lit. b), c) din Contractul de credit nr. 0088826/14.03.2007, reclamanta a împrumutat suma de 63.530 în moneda CHF. Pe cale de consecinţă, suma numerică împrumutată este aceasta, de 63.530 CHF, aşa cum rezultă atât din extrasul de cont, cât şi din planul de rambursare, iar dispoziţia prevăzută de art. 1578 din Codul civil de la 1864 nu necesită nicio interpretare.
Referitor la norma de drept intern propusă a fi supusă dezlegării Înaltei Curţi, cuprinsă în art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, învederează că aceasta nu lasă loc niciunei interpretări şi, aşa cum a arătat, riscul valutar ţine de natura oricărui contract de credit în orice valută, riscul valutar fiind definit în Normele Băncii Naţionale a României nr. 17/2003 ca o componentă a riscului de piaţă, care apare din fluctuaţiile pe piaţă ale cursului valutar, dar şi în Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 4/2005 privind regimul valutar.
De asemenea, a mai arătat intimata-pârâtă că Ordinul guvernatorului Băncii Naţionale a României nr. 616/1991 prevede la art. 4: „De la data de 11 noiembrie 1991, cursul de cumpărare-vânzare a leului faţă de alte valute se va determina, zilnic, pe piaţa valutară interbancară, pe baza unei proceduri stabilite de Banca Naţională a României.
La piaţa valutară interbancară vor participa Banca Naţională a României şi băncile comerciale autorizate.
Art. 5. - Cursul leului faţă de alte valute, stabilit zilnic pe piaţa valutară interbancară, se comunică de Banca Naţională a României şi se va aplica tuturor tranzacţiilor valutare efectuate pe teritoriul României.ˮ
Totodată, a arătat intimata-pârâtă că reclamanta încearcă să scoată în evidenţă riscul ratei de schimb valutar, însă nu menţionează că în contractul de credit nu există nicio clauză care să oblige consumatorul să plătească rata lunară în lei la cursul stabilit de pârâtă, dimpotrivă, consumatorul are libertatea de a plăti fie direct în franci elveţieni, fie cumpărând franci de la orice altă instituţie de credit sau chiar de la pârâtă, dacă doreşte. Banca nu a obligat niciodată reclamanta să cumpere franci elveţieni la cursul stabilit de VBR şi, astfel, să suporte vreo diferenţă de curs, reclamanta putând să cumpere franci de oriunde şi, de asemenea, să achite intimatei rata direct în franci elveţieni. Părţile nu au convenit plata sumelor datorate de reclamantă la un anumit curs de schimb, ci au convenit asupra plăţii sumelor în valuta în care a fost stabilit creditul. Cursul oficial de schimb RON-CHF se stabileşte de către BNR, nu de către Banca Transilvania.
Astfel, a susţinut intimata-pârâtă, în mod evident de aceste dispoziţii legale nu depinde soluţionarea pe fond a cauzei.
Pe de altă parte, s-a susţinut că reclamanta solicită interpretarea unor dispoziţii legale care nu pot fi considerate noi, practica la nivelul Tribunalului Dolj, al Curţii de Apel Craiova, precum şi la nivelul întregii ţări fiind unitară, importantă fiind în acest sens minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor specializate ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel - Curtea de Apel Cluj 5-6 noiembrie 2015, în materia litigiilor cu profesionişti şi insolvenţă, la pct. 3 fiind discutată problema de drept privind „admisibilitatea de stabilire pe cale judiciară a ratei dobânzii şi/sau conversiei creditului din CHF/EUR în RON“, pe care o ataşează.
Consideră că problemele de drept invocate trebuie să prezinte o dificultate în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme prin pronunţarea unei hotărâri prealabile, însă chiar din considerentele expuse de titularul sesizării rezultă că nu este vorba de texte legale lacunare ori controversate, care să necesite interpretarea printr-o hotărâre prealabilă.
Fără a absolutiza criteriul vechimii chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită pe calea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, dar şi fără a-l aproba în mod exclusiv, de la data adoptării actului normativ supus dezbaterii se constată că, ceea ce este important sub acest aspect, există o jurisprudenţă continuă în această materie.
Prin urmare, caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, iar eventualele opinii jurisprudenţiale izolate nu pot constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile.
Cu privire la susţinerile apelantei de la fila 6 din sesizare, conform cărora „reclamantei nu i s-a adus la cunoştinţă acest risc, dimpotrivă a fost dezinformată prin prezentarea acestei monede ca fiind una stabilă. De asemenea, reclamanta nu şi-a asumat acest risc şi nu i s-a dat posibilitatea de a negocia limita expunerii la riscul ratei de schimb valutar pe durata creditului“, a arătat intimata că în speţa de faţă a avut loc o informare corectă a reclamantei, care a avut posibilitatea să încheie contractul de împrumut în oricare monedă, respectiv euro sau lei, însă decizia i-a aparţinut exclusiv.
Orice contract de credit încheiat în monedă străină poartă amprenta riscului valutar şi nu se poate impune unei bănci obligaţia de a-şi consilia clienţii în sensul neacceptării unei oferte de credit aflate în portofoliul său de servicii, în condiţiile în care acordarea creditelor în valută nu a fost şi nu este interzisă de lege. Simplul fapt că pârâta este un profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică în mod necesar cunoaşterea de către aceasta a modului în care va evolua cursul valutar, cu atât mai mult cu cât perioada contractuală este una îndelungată.
Revine reclamantei obligaţia de a dovedi că în cauza de faţă, la momentul încheierii contractului de credit, pârâta avea cunoştinţă că în viitor moneda CHF se va aprecia considerabil faţa de moneda naţională şi a acţionat în consecinţă pentru a-şi procura câştiguri necuvenite.
Clauzele contestate au caracter clar, fiind inteligibile pentru un consumator mediu avizat, iar caracterul clar nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut pârâtei şi nu se pot pune în sarcina acesteia obligaţii imposibile. Riscul este în sarcina ambelor părţi, după cum are loc o apreciere sau o depreciere a monedei contractate în raport cu moneda naţională.
Faptul că în concret, pentru o perioadă de timp din durata contractului, fluctuaţia cursului valutar a fost defavorabilă nu este de natură a atrage dezechilibrul avut în vedere de Legea nr. 193/2000, întrucât raportarea nu se poate realiza la situaţii concrete ivite la un moment dat, ci la conţinutul juridic al drepturilor şi obligaţiilor părţilor.
Dacă situaţia ar fi fost în sens invers, respectiv dacă ar fi intervenit o depreciere a CHF în raport cu leul, este evident că riscul valutar ar fi fost suportat de către bancă.
Banca îşi administrează propriul risc valutar în conformitate cu dispoziţii legale impuse, una dintre acestea obligând-o, spre exemplu, la constituirea de provizioane pentru creditele în valută. Astfel, Banca suportă un cost suplimentar pentru creditele în valută, care impun fie diminuarea profitului - dacă există, fie adiţia de capital suplimentar din partea acţionarilor.
După comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile au formulat puncte de vedere prin care au formulat aceleaşi susţineri exprimate anterior.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că din examinarea jurisprudenţei transmise rezultă că, parţial, problematica verificărilor efectuate în vederea promovării recursului în interesul legii se suprapune cu aceea a sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.
Exemplificativ s-au indicat, în domeniul examinării de către instanţe a respectării obligaţiei profesionistului de a-şi îndeplini obligaţia legală de informare a potenţialilor clienţi încă din faza precontractuală, considerentele Deciziei civile nr. 106/A/2016 din 2 februarie 2016, pronunţată de Tribunalul Vâlcea - Secţia I civilă, în Dosarul nr. 1.304/90/2014*, definitivă, prin care instanţa, ca urmare a admiterii apelului reclamanţilor, a admis în parte acţiunea „în constatare clauze abuzive privitoare la formula de calcul a dobânzii, precum şi cea privitoare la stabilizarea cursului de schimb a francului elveţian, moneda contractului“, şi a constatat caracterul abuziv al clauzei privind cursul de schimb valutar CHF/RON, la cursul valabil la data încheierii contractului, anume 19 decembrie 2007, începând cu data scadenţei primei rate şi pe toată durata derulării raportului contractual, făcând directa aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (2) şi art. 6 din Legea nr. 193/2000, reţinându-se în esenţă că: „atenuarea principiului de drept civil pacta sunt servanda s-a făcut prin adoptarea Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislaţia naţională prin Legea nr. 193/2000, astfel încât instanţele judecătoreşti au posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula, în măsura în care reţine că acesta cuprinde clauze abuzive“.
Tot cu titlu exemplificativ, dar în sens contrar, s-a indicat Decizia civilă nr. 584/A din 4 aprilie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a V-a civilă, pronunţată în Dosarul nr. 1.307/3/2015, prin care instanţa de control judiciar, observând caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contractuale privind moneda contractului şi rambursarea ratelor de credit, care se va face în valuta în care a fost acordat creditul, a făcut o referire directă la dispoziţiile art. 969 din vechiul Cod civil, potrivit căruia „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante“.
În speţă, pe baza probatoriului administrat, s-a observat că au fost respectate dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice, şi ale Regulamentului Băncii Naţionale a României nr. 3/2007, astfel încât petitul privitor la caracterul abuziv al clauzei contractuale de risc valutar a fost respins.
Referitor la aplicarea în aceste speţe a principiului nominalismului monetar s-a indicat, ca soluţie de admitere, Decizia civilă nr. 590/A din 8 iunie 2016 a Curţii de Apel Cluj - Secţia a II-a civilă, pronunţată în Dosarul nr. 526/1.285/2015, definitivă, prin care, admiţându-se apelul reclamantului consumator, s-a apreciat ca fiind abuzivă clauza contractuală potrivit căreia pârâta bancă comercială a conservat moneda contractului în altă monedă decât cea înscrisă în contract, considerând-o ca fiind o „manoperă infidelă“ faţă de consumator, ceea ce a condus la dublarea obligaţiei de restituire a capitalului, un rezultat juridic injust, motiv pentru care s-a dispus stabilizarea creditului la data semnării contractului.
Ca soluţie de respingere s-a indicat Sentinţa civilă nr. 9.450 din 29.10.2015, pronunţată de Judecătoria Oradea, definitivă prin Decizia civilă nr. 901/A/2016 din 13 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Bihor - Secţia a II-a civilă, cauză în care instanţele de fond şi de apel au făcut aplicarea principiului nominalismului monetar şi au statuat, referitor la solicitarea de stabilizare a cursului de schimb CHF-RON, că nu sunt abuzive clauzele contestate de consumator, ci ele reprezintă o aplicare fidelă a principiului nominalismului monetar prevăzut de dispoziţiile art. 1578 şi 1584 din vechiul Cod civil, respectiv dispoziţiile art. 2.164 din noul Cod civil.
S-a menţionat că, întrucât creditul în litigiu a fost acordat/tras efectiv în CHF, rambursarea trebuie făcută în aceeaşi monedă.
Curtea de Apel Alba Iulia a arătat că la nivelul Tribunalului Hunedoara s-a conturat următoarea practică:
a)Riscul ratei de schimb valutar se circumscrie obligaţiei legale a băncii de informare în faza precontractuală, obligaţie reglementată de art. 45, 48 din Legea nr. 296/2004, art. 18 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, art. 6 lit. b) din Legea nr. 289/2004, însă doar în măsura în care o asemenea informaţie este cunoscută de bancă şi, de asemenea, dacă la momentul negocierii, respectiv al încheierii contractului, riscul respectiv prezintă un nivel suficient de ridicat încât evoluţia ratei de schimb valutar să fie imposibil de previzionat pe durata executării contractului. Se apreciază că fluctuaţiile valutare obişnuite, deci predictibile cu diligenţele şi cunoştinţele unui consumator mediu, intră sub incidenţa principiului nominalismului monetar reglementat de art. 1578 din vechiul Cod civil.
b)Se apreciază că principiul nominalismului monetar se aplică şi în cazul în care se susţine că, deşi creditul s-a acordat în CHF, împrumutatul nu a avut posibilitatea de a retrage creditul contractat în moneda acordată, deoarece moneda respectivă (CHF) nu exista la momentul tragerii creditului decât scriptic. Aceasta este o chestiune care ţine de acceptarea obligaţiei predării de bani într-un anumit mod. Or, din moment ce împrumutatul a acceptat predarea sumei împrumutate doar scriptic, iar ulterior a început rambursarea împrumutului, în acest fel a acoperit executarea viciată. Esenţial este momentul rambursării creditului, respectiv rata de schimb a CHF de la data plăţii fiecărei rate de credit.
c)Se consideră că dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu impun obligativitatea pentru o instituţie bancară de a insera într-un contract de credit în valută a unei clauze clare şi inteligibile privind riscul valutar. Aceasta, întrucât există principiul nominalismului monetar reglementat de art. 1578 din vechiul Cod civil, reglementat şi în ce priveşte împrumutul de consumaţie în dispoziţiile art. 2.164 din noul Cod civil.
Totodată, s-a arătat că la nivelul Secţiei a II-a civile a Curţii de Apel Alba Iulia şi al Tribunalului Sibiu nu au fost înregistrate, până la acest moment, cauze în care să fie puse în discuţie chestiunile de drept menţionate, iar Tribunalul Alba - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ, fiscal şi de insolvenţă a comunicat că la nivelul secţiei a fost pronunţată o singură hotărâre cu privire la chestiunea de drept indicată în adresă, respectiv Decizia nr. 514/A/2016 în Dosarul nr. 749/176/2015.
La nivelul Curţii de Apel Bacău nu a fost identificată jurisprudenţă cu privire la chestiunea de drept invocată şi nu a fost comunicat niciun punct de vedere cu privire la problema de drept dedusă judecăţii.
La nivelul Curţii de Apel Braşov nu a fost identificată jurisprudenţă cu privire la chestiunea de drept invocată şi nu a fost comunicat niciun punct de vedere cu privire la problema de drept dedusă judecăţii.
Curtea de Apel Bucureşti, cu privire la prima problemă supusă atenţiei, a precizat că judecătorii Secţiei a V-a civile a Curţii de Apel Bucureşti au apreciat că prevederile art. 45, art. 48 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, art. 18 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată, şi art. 6 lit. b) din Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice, nu se circumscriu obligaţiei legale a băncii în faza precontractuală de informare privind riscul ratei de schimb valutar.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1578 din Codul civil de la 1864, ce consacră principiul nominalismului monetar, se apreciază că sunt aplicabile cauzelor în care se susţine că, deşi creditul a fost contractat în CHF, reclamanta nu a avut posibilitatea de a retrage creditul contractat în moneda acordată, deoarece moneda nu există la momentul tragerii creditului decât scriptic.
Referitor la dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori se apreciază că acestea nu impun obligaţia băncii de a insera într-un contract de credit în valută o clauză clară şi inteligibilă privind riscul valutar.
Curtea de Apel Cluj a învederat că în practica judiciară a acestei instanţe au fost identificate două hotărâri judecătoreşti în cuprinsul cărora a fost dat un răspuns pozitiv la întrebările cuprinse la pct. 1 şi 3, fără ca instanţa să fie sesizată până în prezent cu problema de drept ce face obiectul celui de-al doilea punct.
Astfel, într-un context specific în care s-a putut concluziona că moneda în care a fost tras creditul nu a fost CHF, instituţia bancară a fost sancţionată pentru transferarea riscului valutar la împrumutat, apreciindu-se că aceasta nu conduce numai la existenţa unui dezechilibru vădit între drepturile şi obligaţiile părţilor, dar este şi contrară bunei-credinţe (Decizia civilă nr. 620/20.06.2016, pronunţată în Dosarul nr. 200P7/211/2014).
Totodată, prin Decizia civilă nr. 590/8.06.2016, pronunţată în Dosarul nr. 526/1.285/2015, s-a constatat că a fost încălcată obligaţia de informare ce revenea băncii, prin faptul că riscul devalorizării monedei naţionale în raport cu CHF nu a fost adus la cunoştinţa consumatorului, cu toate că finanţatorul, în calitatea sa de profesionist al sistemului bancar, cu un portofoliu vast de credite în franci elveţieni, a cunoscut sau trebuia să cunoască studiile şi raportările de specialitate din perioada 2005-2007, anterioare acordării creditului, realizate atât de specialişti ai Băncii Naţionale a Elveţiei - SNB, cât şi de specialişti ai Băncii Naţionale a României, care arătau că francul elveţian este o monedă cu cele mai ridicate proprietăţi de refugiu, înregistrând aprecieri semnificative în perioada episoadelor de criză, 20 la număr, din perioada 1993-2006. S-a mai arătat că francul elveţian a reprezentat o simplă monedă
de cont, produsul fiind prezentat ca „denominat“ în franci elveţieni, un produs financiar prezentat de profesionist drept deosebit de „avantajos“ faţă de altele similare, prin ocultarea brutală a riscurilor.
S-a mai arătat că în cadrul discuţiilor purtate cu judecătorii secţiei nu s-a conturat, încă, un punct de vedere unitar cu privire la aceste chestiuni, iar o opinie contrară este prezentată în cuprinsul Deciziei civile nr. 3.220 din 2.04.2015, pronunţată de Curtea de Apei Cluj în Dosarul nr. 3.639/307/2011, la care face trimitere şi Tribunalul Maramureş.
Dacă în mod real şi efectiv singura monedă în care se putea debloca creditul contractat era alta decât CHF, atunci în mod real creditul a fost contractat în acea monedă, iar raportarea la CHF este pur fictivă. Într-o atare situaţie, principiul nominalismului este aplicabil, însă prin raportare la moneda în care s-a acordat creditul.
Curtea de Apel Constanţa a comunicat că, din verificarea evidenţelor instanţei, au fost identificate doar două dosare în care Curtea s-a pronunţat, dosare având ca obiect contracte de credit în CHF, în care au fost respinse ca nefondate cererile reclamanţilor - persoane fizice de a se dispune rambursarea creditului contractat în franci elveţieni la cursul de schimb de la momentul încheierii contractului, curs majorat cu 10% (Dosarul nr. 123/88/2015 - hotărârea a devenit irevocabilă prin respingerea recursului prin Decizia nr. 619/16.11.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv de a se dispune modificarea în parte a clauzei contractuale, în sensul stabilizării cursului de schimb CHF/LEU valabil la data încheierii contractului (Dosarul nr. 1.345/118/2015 - hotărârea pronunţată în apel nu este irevocabilă, dosarul fiind înaintat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).
Curtea de Apel Craiova a comunicat că practica judiciară a Tribunalului Dolj în această materie a fost de respingere a cererilor având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei privind riscul valutar.
Pe rolul Tribunalului Dolj sunt trei cauze suspendate în baza art. 520 alin. (4) din Codul de procedură civilă: dosarele nr. 12.331/215/2015, nr. 12.916/215/2015, nr. 18.244/215/2015.
În cadrul Tribunalului Mehedinţi, practica judiciară privind problema vizată a fost, de asemenea, de respingere a cererilor de chemare în judecată având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la riscul valutar.
Tribunalul Olt nu are practică judiciară privind problema de drept menţionată şi nici nu are pe rol cauze suspendate potrivit art. 520 alin. (4) din Codul de procedură civilă.
Cât priveşte Tribunalul Gorj, practica judiciară este în sensul constatării nulităţii clauzei de risc valutar şi îngheţării cursului de schimb CHF-LEU la valoarea de la data încheierii contractului de credit, cu rambursarea creditului în raport de cursul de la această dată şi restituirea de către bancă a sumelor plătite în plus.
În motivarea acestor soluţii s-au argumentat următoarele:
Referitor la obligaţia băncii de informare privind riscul ratei de schimb valutar s-a opinat că banca este culpabilă pentru că nu a menţionat în contractul ce nu a fost negociat clauze prin care să se stabilească corect, legal şi moral împărţirea riscului valutar, invocându-se art. 18, 21, 49 şi 50 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992.
Cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1578 din Codul civil de la 1864 s-a opinat că sunt incidente aceste dispoziţii care consacră principiul nominalismului monetar în cadrul contractului de împrumut.
Cu privire la obligaţia pentru o instituţie bancară de a insera într-un contract de credit în valută o clauză clară şi inteligibilă privind riscul valutar s-a opinat că art. 4 alin. 2 din Directiva 93/2013/CEE, transpus în art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, trebuie interpretat în sensul că acea clauză trebuie redactată nu numai inteligibil gramatical, ci trebuie să expună transparent funcţionarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine, adică să fie inteligibilă pentru consumator sub aspectul aprecierii consecinţelor economice negative la care se expune prin încheierea contractelor.
Pe rolul Tribunalului Gorj sunt suspendate, conform art. 520 alin. (4) din Codul de procedură civilă, un număr de două cauze.
Curtea de Apel Galaţi a comunicat că opinia majoritară a judecătorilor Secţiei civile a Judecătoriei Galaţi este în sensul că prevederile legale menţionate se circumscriu obligaţiei legale a băncii în faza precontractuală de informare privind riscul ratei de schimb valutar.
Magistraţii Judecătoriei Tecuci opinează că prevederile art. 45 şi 48 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, art. 18 din Ordonanţa nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată, şi art. 6 lit. b) din Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice, republicată, se circumscriu obligaţiei legale a băncii în faza precontractuală de informare privind riscul ratei de schimb valutar.
Magistraţii Judecătoriei Brăila au opinat că nu există obligaţia băncii în faza precontractuală de informare privind riscul ratei de schimb valutar.
În ceea ce priveşte chestiunea de drept referitoare la dispoziţiile art. 1578 din Codul civil de la 1864 s-a comunicat că practica Secţiei I civile a Curţii de Apel Galaţi este unitară în sensul neprimirii unei astfel de apărări.
Cu privire la obligaţia băncii de informare a consumatorului, judecătorii Secţiei I civile a Curţii de Apel Galaţi au opinat că aceasta se referă la obligaţia de a informa consumatorul cu privire la produsul de piaţă oferit, la cheltuielile pe care le are pentru acoperirea ratei lunare privind rambursarea creditului, dar nu şi la prezentarea evoluţiei fiecărei monede în care se solicită creditul, pe un anumit interval de timp. În condiţiile în care, anterior acordării creditului, moneda CHF a avut o evoluţie bună, iar, pe de altă parte, cursul de schimb al acesteia nu depinde de banca ce acordă creditul, în mod evident nu i se poate imputa pârâtei faptul că nu i-a informat pe reclamanţi cu privire la existenţa posibilităţii dublării pe viitor a acestui curs de schimb valutar, cu atât mai mult cu cât nu există niciun fel de indicii în sensul că banca ar fi putut să previzioneze efectiv acest lucru.
Opinia majoritară a judecătorilor secţiilor civile ale Judecătoriei Galaţi şi Judecătoriei Brăila este în sensul că dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori nu impun obligaţia inserării într-un contract de credit în valută a unei clauze clare şi inteligibile privind riscul valutar.
La nivelul Judecătoriei Tecuci magistraţii opinează în sensul că dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori impun obligaţia pentru o instituţie bancară de a insera într-un contract de credit în valută o clauză clară şi inteligibilă privind riscul valutar.
Curtea de Apel Iaşi a comunicat că, în ceea ce priveşte punctul 1 al sesizării, nu a fost identificată jurisprudenţă.
În ceea ce priveşte punctul 2, opinia majoritară a judecătorilor Curţii de Apel Iaşi este că în materia contractului de împrumut legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar fără ca evoluţiile economice să influenţeze obligaţiile asumate de împrumutat.
Astfel, conform art. 1578 din Codul civil de la 1864, obligaţia ce rezultă din împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract.
Dacă are loc o scădere sau sporire a preţului monedelor înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi în speciile aflate în curs în momentul plăţii.
Referitor la punctul 3 s-a comunicat că nu au existat astfel de soluţii în cauzele soluţionate pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000.
Curtea de Apel Oradea a comunicat că la nivelul acestei curţi nu a fost identificată practică judiciară cu privire la această problemă de drept.
Curtea de Apel Piteşti a comunicat că la nivelul acestei curţi nu a fost identificată practică judiciară cu privire la această problemă de drept.
Curtea de Apel Ploieşti a comunicat că opinia majoritară a judecătorilor Tribunalului Prahova, singura instanţă pe rolul căreia s-au identificat cauze privitoare la punctul 2 al problemei, este în sensul că banca nu trebuie să informeze consumatorii despre riscul ratei de schimb în faza precontractuală, întrucât orice consumator diligent cunoaşte posibilitatea existenţei unei fluctuaţii a cursului la momentul efectuării împrumutului.
Referitor la cea de-a doua problemă, opinia exprimată a fost în sensul că dispoziţiile art. 1578 din Codul civil de la 1864 sunt aplicabile şi în cazul creditului acordat în CHF, chiar dacă reclamanta nu a avut posibilitatea de a retrage creditul contractat în moneda acordată, deoarece moneda nu exista la momentul tragerii creditului decât scriptic.
În ceea ce priveşte cea de-a treia problemă, opinia exprimată este în sensul că, în măsura în care în contract a fost inserată o clauză privind riscul valutar, aceasta ar trebui sa fie clară şi inteligibilă.
Curtea de Apel Suceava a învederat că din comunicările transmise de instanţele din circumscripţia acestei curţi de apel a rezultat că doar la Judecătoria Botoşani a fost identificată practică judiciară relevantă în problema de drept supusă analizei, magistraţii acestei instanţe opinând că este necesară în faza precontractuală informarea clientului privind riscul ratei de schimb valutar şi că se impune pentru o instituţie bancară obligaţia de a insera într-un contract de credit în valută o clauză clară inteligibilă privind riscul valutar.
Totodată, judecătorii de la Tribunalul Suceava şi cei de la Judecătoria Dorohoi au analizat chestiunile de drept sesizate, concluziile fiind exprimate în adresele alăturate, cu precizarea că la aceste instanţe nu există hotărâri judecătoreşti relevante în materie.
Curtea de Apel Târgu Mureş a comunicat că, la nivelul instanţelor de pe raza acestei curţi de apel, practica este neunitară, ataşând hotărârile relevante în materie.
Curtea de Apel Timişoara nu a depus niciun punct de vedere cu privire la problema de drept care formează obiectul sesizării Tribunalului Dolj.
Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a mecanismului privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.
În subsidiar, pentru ipoteza în care completul desemnat în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ar ajunge la concluzia întrunirii condiţiilor de admisibilitate a sesizării, opinia judecătorului-raportor a fost în sensul admiterii cererii de sesizare într-o primă variantă, în sensul că:
a)Prevederile art. 45 şi 48 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, art. 18 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor şi art. 6 lit. b) din Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice, se circumscriu obligaţiei legale a băncii, în faza precontractuală, de informare privind riscul ratei de schimb valutar.
b)Dispoziţiile art. 1578 din Codul civil de la 1864, ce consacră principiul nominalismului monetar, sunt aplicabile într-o cauză în care se susţine că, deşi creditul a fost contractat în CHF, reclamanta nu a avut posibilitatea de a trage creditul contractat în moneda acordată, deoarece moneda nu exista la momentul tragerii creditului decât scriptic, doar în măsura în care se consideră că acest credit a fost tras în moneda naţională (lei).
c)Dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori impun obligativitatea pentru o instituţie bancară de a insera într-un contract de credit în valută o clauză clară şi inteligibilă privind riscul valutar.
În cea de-a doua variantă, opinia raportorului a fost în sensul că:
a)Prevederile art. 45 şi 48 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, art. 18 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor şi art. 6 lit. b) din Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice, se circumscriu obligaţiei legale a băncii, în faza precontractuală, de informare privind riscul ratei de schimb valutar.
b)Dispoziţiile art. 1578 din Codul civil de la 1864, ce consacră principiul nominalismului monetar, nu sunt aplicabile într-o cauză în care se susţine că, deşi creditul a fost contractat în CHF, reclamanta nu a avut posibilitatea de a trage creditul contractat în moneda acordată, deoarece moneda nu exista la momentul tragerii creditului decât scriptic.
c)Dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori impun obligativitatea pentru o instituţie bancară de a insera într-un contract de credit în valută o clauză clară şi inteligibilă privind riscul valutar.
Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere formulate de părţi şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:
Procedura sesizării instanţei supreme în vederea pronunţării asupra unor chestiuni de drept printr-o hotărâre prealabilă reprezintă o procedură nouă, preluată din dreptul francez, introdusă în sistemul de drept român prin actualul Cod de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 134/2010, fiind reglementată în cartea a II-a „Procedura contencioasă“, titlul III „Dispoziţii privind asigurarea unei practici judiciare unitare“, cap. II, art. 519-art. 521 din Codul de procedură civilă.
Scopul acestei proceduri este crearea unui mecanism nou pentru uniformizarea practicii judiciare care să contribuie, alături de recursul în interesul legii, la transformarea practicii judiciare româneşti în una predictibilă, care să răspundă aşteptărilor rezonabile ale justiţiabililor.
În analiza aspectelor generale de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie avute în vedere, pe lângă scopul instituirii acestui mecanism de unificare a practicii, raţiunea şi fundamentul său.
Procedura hotărârii prealabile are menirea de a elimina riscul apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei probleme de drept esenţiale şi controversate.
Pentru ca mecanismul procedural reglementat prin art. 519 din Codul de procedură civilă să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare şi utilizat pentru tranşarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanţei de trimitere, instanţa supremă trebuie chemată să dea chestiunii de drept o rezolvare de principiu. Altfel spus, în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită şi care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi a înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.
Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“.
Astfel cum rezultă din conţinutul normei citate, legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, după cum urmează:
a)existenţa unei cauze în curs de judecată, în ultimă instanţă;
b)cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să o soluţioneze în ultimă instanţă;
c)ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată;
d)o chestiune de drept cu caracter de noutate şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.
Prioritar se impune o analiză a fiecăreia dintre condiţiile de admisibilitate a sesizării:
a)Cauza se află în curs de judecată pe rolul Tribunalului Dolj - Secţia a II-a civilă, instanţă legal învestită cu soluţionarea apelului declarat de reclamanta A împotriva Sentinţei nr. 14.976 din 2 decembrie 2015, pronunţată de Judecătoria Craiova - Secţia civilă în Dosarul nr. 12.331/215/2015. Această primă condiţie de admisibilitate este îndeplinită.
b)Autorul sesizării este Tribunalul Dolj - Secţia a II-a civilă, care în această cauză judecă în ultimă instanţă, urmând a pronunţa o hotărâre definitivă [potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, coroborat cu art. 634 alin. 1 pct. 4 din Codul de procedură civilă], astfel că şi cea de-a doua condiţie de admisibilitate este întrunită.
c)A treia condiţie de admisibilitate este, de asemenea, îndeplinită, deoarece de chestiunea de drept ce se cere a fi dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie depinde soluţionarea pe fond a cauzei aflate în curs de judecată.
d)Noutatea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării de pronunţare a unei hotărâri prealabile reprezintă o condiţie distinctă de admisibilitate, iar verificarea acesteia implică nu numai a se constata că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat deja asupra respectivei chestiuni de drept, precum şi că aceasta nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, dar, în absenţa unei definiţii legale a noţiunii de „noutate“, ci şi aprecierea în acest sens a completului învestit pentru pronunţarea hotărârii prealabile.
Problema noutăţii chestiunii de drept nu înseamnă numai că în legătură cu aceasta nu s-a pronunţat o hotărâre prealabilă ori că ea nu a făcut obiectul unui recurs în interesul legii, cum au fost exprimate unele opinii în doctrină. De altfel, în această din urmă situaţie, a recursului în interesul legii, nu s-ar pune problema lipsei condiţiei noutăţii, ci aceea a inadmisibilităţii sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.
În cazul de faţă s-a apreciat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat anterior asupra chestiunii de drept ce face obiectul prezentei sesizări, nefiind pronunţată o decizie în interesul legii sau o altă hotărâre prealabilă având acest obiect.
Se impune, totodată, a se observa că art. 519 din Codul procedură civilă nu defineşte noţiunea de „noutate“ şi nici nu oferă criterii pentru conturarea caracterului de noutate, aşa încât rămâne atributul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sesizată cu pronunţarea unei hotărâri prealabile, să hotărască dacă chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă.
Pentru a se conchide asupra noutăţii chestiunii de drept este necesar a se enunţa scopul legiferării acestei instituţii procesuale a hotărârii prealabile ca mecanism de unificare a practicii, anume acela de a preîntâmpina apariţia unei practici neunitare (control a priori), spre deosebire de mecanismul recursului în interesul legii, care are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în practica instanţelor judecătoreşti (control a posteriori).
Un act normativ recent adoptat sau recent intrat în vigoare are un potenţial mai mare de a conţine probleme noi de drept care ar fi susceptibile a genera practică neunitară, decât un act normativ intrat în vigoare de mai mult timp. Cu toate acestea, nu se poate nega de plano, doar pe baza criteriului vechimii, că un astfel de act normativ mai vechi nu poate genera chestiuni noi de drept, întrucât este posibil ca o instanţă să fie chemată să se pronunţe pentru prima dată asupra respectivei probleme de drept, după cum sunt posibile modificări sau completări ulterioare, mai recente, ale actului normativ, care să ridice probleme de interpretare.
Ca atare, caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, în timp ce opiniile jurisprudenţiale izolate sau cele pur subiective nu pot constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile.
În consecinţă, se apreciază că importante, sub acest aspect, sunt existenţa şi dezvoltarea unei jurisprudenţe în această materie.
În vederea analizării practicii instanţelor naţionale au fost emise adrese către toate curţile de apel, care au procedat la verificări la instanţele judecătoreşti situate în circumscripţiile lor şi au comunicat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie hotărârile judecătoreşti pronunţate în materia ce face obiectul sesizării.
La pct. VII din raport a fost arătată practica instanţelor judecătoreşti de la toate curţile de apel din ţară, din care se desprinde faptul că instanţele s-au confruntat cu această problemă de drept, dându-i, este adevărat, dezlegări contradictorii.
În raport cu constatările anterioare rezultă că problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile a mai fost anterior dedusă judecăţii pe rolul instanţelor naţionale.
Astfel, instanţele judecătoreşti au fost învestite cu soluţionarea unor cereri de chemare în judecată cu un obiect identic cauzei înregistrate pe rolul instanţei de trimitere.
În condiţiile arătate, orientarea jurisprudenţei spre o anumită interpretare a normelor analizate şi existenţa unei practici a instanţelor naţionale determină pierderea caracterului de noutate a chestiunii de drept supuse analizei.
În sprijinul acestei concluzii vine şi Adresa nr. 1.752/C/3611/III-5/2016 din 16 noiembrie 2016 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia judiciară - Serviciul judiciar civil, din care rezultă că la nivelul acestui serviciu se analizează jurisprudenţa în vederea promovării unui recurs în interesul legii, în problema de drept vizând „admisibilitatea cererilor de stabilire pe cale judiciară a conversiei creditului din franci elveţieni (CHF) în lei. Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 în ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzei privind suportarea riscului valutar de către împrumutat. Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1.271 din Codul civil în ceea ce priveşte aplicarea teoriei impreviziunii în ipoteza contractelor de credit încheiate anterior Codului civil“.
Tot din cuprinsul acestei adrese rezultă că, în urma verificărilor efectuate în vederea promovării unui recurs în interesul legii, parţial, problemele de drept ce urmează a fi dezlegate se suprapun cu cele din sesizarea pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, în adresă indicându-se hotărâri definitive concrete în care s-au pronunţat soluţii neunitare.
De asemenea, din Adresa nr. 583/7 noiembrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă rezultă că, cel puţin pentru chestiunea supusă atenţiei la pct. 3 din sesizare, această instanţă a pronunţat numeroase hotărâri, astfel că şi din acest punct de vedere s-a pierdut caracterul de noutate a chestiunii de drept supuse atenţiei.
Ţinând cont de faptul că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept reprezintă un mecanism menit să preîntâmpine apariţia unei practici neunitare în aplicarea şi interpretarea legii de către instanţele judecătoreşti, iar, după cum s-a arătat, problema de drept ce se solicită a fi dezlegată în speţă a mai fost anterior dedusă judecăţii, fără a se contura o practică unitară, iar instanţele naţionale, prin utilizarea mecanismului de interpretare a legilor, au procedat la interpretarea normelor juridice considerate ca prezentând dificultăţi, ce ar necesita o rezolvare de principiu, rezultă că obiectul sesizării nu îndeplineşte condiţia noutăţii.
În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi valorificat atât timp cât legiuitorul a stabilit, prin condiţiile restrictive de admisibilitate, rolul unificator al instituţiei juridice a hotărârii prealabile numai în scopul preîntâmpinării apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei veritabile probleme de drept, astfel încât sesizarea nu este admisibilă.
Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă,
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
În numele legii
DECIDE:
Respinge ca inadmisibilă sesizarea formulată de Tribunalul Dolj - Secţia a II-a civilă în Dosarul nr. 12.331/215/2015, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
1) dacă prevederile art. 45 şi art. 48 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, art. 18 din Ordonanţa Guvernului nr. 21 din 21 august 1992 privind protecţia consumatorilor şi art. 6 lit. b din Legea nr. 289 din 24 iunie 2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor se circumscriu obligaţiei legale a băncii în faza precontractuală de informare privind riscul ratei de schimb valutar;2) dacă dispoziţiile art. 1578 din Codul civil de la 1864, ce consacră principiul nominalismului monetar, sunt aplicabile într-o cauză în care se susţine că, deşi creditul a fost contractat în CHF, reclamanta nu a avut posibilitatea de a retrage creditul contractat în moneda acordată, deoarece moneda nu exista la momentul tragerii creditului decât scriptic;3) dacă dispoziţiile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori impun obligativitatea pentru o instituţie bancară de a insera într-un contract de credit în valută a unei clauze clare şi inteligibile privind riscul valutar.
Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
Pronunţată în şedinţa publică de la 30 ianuarie 2017.
PREŞEDINTELE SECŢIEI A II-A CIVILE,
EUGENIA VOICHECI
Magistrat-asistent,
Ruxandra Petre
Forma oficială este cea publicată în Monitorul Oficial.
