referitoare la indemnizația de periculozitate reglementată de art. 19 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 77/2003 privind instituirea unor măsuri pentru prevenirea accidentelor montane și organizarea activității de salvare în munți
Dosar nr. 2.879/1/2024
| Mariana Constantinescu | - vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție - președintele completului |
| Carmen Elena Popoiag | - președintele Secției I civile |
| Adina Oana Surdu | - președintele Secției a II-a civile |
| Elena Diana Tămagă | - președintele Secției de contencios administrativ și fiscal |
| Adina Georgeta Nicolae | - judecător la Secția I civilă |
| Andreia Liana Constanda | - judecător la Secția I civilă |
| Lavinia Dascălu | - judecător la Secția I civilă |
| Mariana Hortolomei | - judecător la Secția I civilă |
| Mihai Andrei Negoescu-Gândac | - judecător la Secția I civilă |
| Roxana Popa | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Valentina Vrabie | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Petronela Iulia Nițu | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Diana Manole | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Simona Maria Zarafiu | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Luiza Maria Păun | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Maria Hrudei | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Andreea Marchidan | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Cristinel Grosu | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Veronica Dumitrache | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 2.879/1/2024, a fost constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).
Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.
La ședința de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.
Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Maramureș - Secția I civilă, în Dosarul nr. 519/100/2022.
Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părților, conform dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părțile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.
De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanțele naționale opinii teoretice exprimate de judecători în materia ce face obiectul sesizării, iar Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la această problemă de drept.
În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.
ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:
Tribunalul Maramureș - Secția I civilă a dispus, prin încheierea din 4 noiembrie 2024, în Dosarul nr. 519/100/2022, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept:
Indemnizația de periculozitate reglementată de art. 19 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 77/2003 privind instituirea unor măsuri pentru prevenirea accidentelor montane și organizarea activității de salvare în munți (Hotărârea Guvernului nr. 77/2003), respectiv indemnizația de hrană reglementată de alineatul (2) al aceluiași text de lege, se datorează indiferent de faptul că salvatorul montan a participat la acțiunile prevăzute în cuprinsul art. 19 din Hotărârea Guvernului nr. 77/2003, dacă valoarea acestor drepturi a fost stabilită prin hotărârea consiliului județean?
Prevederile art. 137 alin. (3) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Codul muncii), raportat la prevederile art. 21 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), trebuie interpretate în sensul că angajații care beneficiază de timpul aferent repausului săptămânal în alte 2 zile consecutive decât sâmbăta și duminica beneficiază de sporul de 100% raportat la salariul de bază pentru activitatea efectiv desfășurată în zilele de sâmbătă și duminică, indiferent de faptul că au fost efectuate ore suplimentare?
Prevederile art. 21 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 trebuie interpretate în sensul că angajatul poate beneficia de sporul de 75% sau de 100% din salariul de bază pentru perioada de timp în care realizează deplasarea de la domiciliu la locul de muncă?
Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 9 decembrie 2024, cu nr. 2.879/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la data de 16 iunie 2025.
Hotărârea Guvernului nr. 77/2003 privind instituirea unor măsuri pentru prevenirea accidentelor montane și organizarea activității de salvare în munți
Articolul 19
(1)Fiecare membru al formației SALVAMONT primește, pe perioada activității de patrulare, precum și de salvare în munți constând în căutarea, acordarea primului ajutor medical și transportul accidentatului, o indemnizație de periculozitate care se stabilește prin hotărâre a consiliului județean sau local, în raport cu riscurile și cu condițiile naturale specifice, precum și cheltuielile de cazare și transport.
(2)Pe perioada participării la activitățile prevăzute la alin. (1), precum și la formele de pregătire profesională a salvatorilor montani, aceștia beneficiază de o indemnizație de hrană echivalentă cu baremul de hrană al sportivilor de performanță.
Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare
Articolul 137
(1)Repausul săptămânal este de 48 de ore consecutive, de regulă sâmbăta și duminica.
(2)În cazul în care repausul în zilele de sâmbătă și duminică ar prejudicia interesul public sau desfășurarea normală a activității, repausul săptămânal poate fi acordat și în alte zile stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil sau prin regulamentul intern.
(3)În situația prevăzută la alin. (2) salariații vor beneficia de un spor la salariu stabilit prin contractul colectiv de muncă sau, după caz, prin contractul individual de muncă.
Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare
Articolul 21Sporul pentru munca suplimentară
(1)Munca suplimentară prestată peste programul normal de lucru, precum și munca prestată în zilele de sărbători legale, repaus săptămânal și în alte zile în care, în conformitate cu legea, nu se lucrează se compensează prin ore libere plătite în următoarele 60 de zile calendaristice după efectuarea acesteia.
(2)În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut la alin. (1), munca suplimentară prestată peste programul normal de lucru va fi plătită în luna următoare cu un spor de 75% din salariul de bază, solda de funcție/salariul de funcție, indemnizația de încadrare, corespunzător orelor suplimentare efectuate.
(3)În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut la alin. (1), munca suplimentară prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale și în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează va fi plătită în luna următoare cu un spor de 100% din salariul de bază, solda de funcție/salariul de funcție, indemnizația de încadrare, corespunzător orelor suplimentare efectuate. (...)
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș - Secția I civilă, la data de 22 februarie 2022, cu nr. 519/100/2022, reclamanții A, B, C, D și E au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Public Județean Salvamont M:
–în temeiul dispozițiilor art. 19 din Hotărârea Guvernului nr. 77/2003, obligarea angajatorului la calcularea și acordarea indemnizației de periculozitate și hrană începând cu data de 1 octombrie 2020 și până în prezent, la nivelul indemnizației acordate în perioada august 2019-septembrie 2020, prin raportare la Hotărârea Consiliului Județean M nr. 201 din 29 august 2019 privind stabilirea cuantumului indemnizației de periculozitate pentru salvatorii montani din cadrul Serviciului Public Județean Salvamont M;
–în temeiul dispozițiilor art. 5, 113 și 137 din Codul muncii, constatarea nelegalității actualului program de muncă al reclamanților și obligarea angajatorului la stabilirea unui program de muncă legal, prin care repausul săptămânal să nu fie impus doar în zilele de luni și marți ale fiecărei săptămâni, ci să fie stabilit alternativ și egal atât în zilele de sâmbătă și duminică, cât și în alte două zile consecutive din timpul săptămânii de lucru și care să asigure respectarea repausului săptămânal și în zilele de sâmbătă și duminică, dar și respectarea duratei normale a timpului de muncă repartizat inegal;
–în temeiul dispozițiilor art. 137 alin. (3) din Codul muncii raportat la art. 21 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, obligarea angajatorului la calcularea și acordarea sporului de 100% din salariul de bază aferent muncii prestate în zilele de sâmbătă și duminică sau în zilele de sărbătoare legală începând cu data de 9 ianuarie 2021, conform programului de muncă inegală dispus de conducătorul unității angajatoare;
–în temeiul dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, obligarea angajatorului la plata orelor de muncă suplimentară efectuate începând cu data de 9 ianuarie 2021 și prestate peste programul normal de lucru, constând în timpul alocat pentru deplasarea la și de la locul de muncă, aceste ore suplimentare urmând a fi plătite cu un spor de 75%, respectiv de 100% din salariul de bază, în funcție de ziua în care au fost prestate de salariat.
În motivarea cererii, au arătat că sunt angajații pârâtului, între angajați și angajator fiind încheiate contracte individuale de muncă, precum și acte adiționale.
Serviciul Salvamont M are arondate trei baze, reclamanții desfășurându-și activitatea la momentul sesizării instanței la două dintre acestea.
În privința solicitării de acordare a indemnizației de periculozitate și a normei de hrană, s-a arătat în cuprinsul cererii de chemare în judecată că sunt aplicabile prevederile art. 19 din Hotărârea Guvernului nr. 77/2003.
Prin Hotărârea nr. 201 din 29 august 2019 a Consiliului Județean M a fost stabilit cuantumul indemnizațiilor de periculozitate și de hrană pentru salvatorii montani care își desfășoară activitatea în cadrul Serviciului Public Județean Salvamont M.
În perioada august 2019-septembrie 2020 reclamanții au primit lunar de la angajator atât indemnizația de periculozitate, cât și pe cea de hrană, în perioada octombrie 2020-decembrie 2020 au primit doar indemnizația de hrană, iar din luna ianuarie 2021 nu le-a mai fost acordată de către angajator nici indemnizația de hrană și nici indemnizația de periculozitate, deși erau îndreptățiți.
În privința celei de-a doua solicitări, respectiv a faptului că salvatorul montan are dreptul să beneficieze de programul de muncă legal și echitabil, care să respecte dreptul la repausul săptămânal în zilele de sâmbătă și duminică, s-a arătat că începând cu data de 9 ianuarie 2021, în baza dispoziției emise de pârât, reclamanților li s-a impus munca în fiecare zi de sâmbătă și duminică, repausul săptămânal fiind acordat în alte 2 zile consecutive, respectiv în zilele de luni și marți ale fiecărei săptămâni.
Reclamanții au menționat faptul că există posibilitatea de a se acorda timp liber și în alte zile decât sâmbătă și duminică, însă acest drept nu poate să fie stabilit în mod permanent și sistematic în sensul de a se acorda timp liber doar în zilele de luni și marți ale săptămânii, deoarece în acest fel se aduce atingere dreptului la viața privată a angajatului, prin îngrădirea timpului petrecut cu familia la sfârșitul de săptămână și a dreptului la odihnă, dat fiind faptul că activitatea salvamontistului în zilele de weekend este mult mai intensă.
În ceea ce privește solicitarea reclamanților de a fi remunerați cu un spor de 100% din salariul de bază pentru munca prestată în zilele de sărbători legale, repaus săptămânal și în zilele în care în conformitate cu legea nu se lucrează, au fost invocate prevederile art. 137 alin. (3) din Codul muncii, coroborat cu art. 21 din Legea-cadru nr. 153/2017, apreciindu-se faptul că se recunoaște angajatului dreptul de a beneficia de un spor de 100% din salariul de bază pentru munca prestată în zilele de sărbătoare legală, de repaus săptămânal și în alte zile nelucrătoare.
Având în vedere că orele prestate de reclamanți în aceste zile nu au fost compensate prin ore libere plătite în următoarele 60 de zile după efectuarea lor, iar în prezent această compensare nici nu mai este posibilă, au apreciat că sunt îndreptățiți să primească sporul de 100% din salariul de bază pentru toate orele de muncă prestate în zilele de sărbători legale, repaus săptămânal și în alte zile în care, în conformitate cu legea, nu se lucrează.
În privința dreptului salvatorului montan de a fi remunerat cu un spor de 75% sau de 100% din salariul de bază pentru munca suplimentară prestată peste programul normal de muncă, inclusiv pentru timpul alocat pentru deplasarea la și de la locul de muncă, reclamanții au susținut că locul de muncă este stabilit în teren, aceștia desfășurând activități de patrulare preventivă și salvare montană în zonele arondate bazelor Salvamont menționate anterior.
S-a mai susținut că, în perioada 9 ianuarie 2021-18 aprilie 2021, deplasarea la locul de muncă s-a realizat cu ajutorul mașinilor personale ale reclamanților, ulterior deplasarea realizându-se cu mașinile de serviciu și intervenție, conduse de reclamanți de la punctele de plecare până la bazele de salvare, iar după data de 11 octombrie 2021, în urma dispoziției emise de conducătorul unității angajatoare, deplasarea nu se mai face cu mașinile de serviciu și de intervenție.
Din această perspectivă, s-a susținut că sunt încălcate drepturile din cuprinsul Directivei 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru (Directiva 2003/88/CE). Conform actului normativ menționat, acest timp de deplasare la și de la locul de muncă cu mașina de serviciu și intervenție reprezintă timp de muncă ce trebuie remunerat suplimentar, deoarece și în aceste ore de deplasare angajatul prestează muncă, se află la dispoziția angajatorului și îndeplinește sarcinile de serviciu, conducând mașina de serviciu și intervenție tocmai pentru a ajunge la bazele de salvare montană.
Reclamanții au apreciat că și în situația în care deplasarea se face cu mașinile personale, timpul alocat deplasării la și de la locul de muncă trebuie considerat în egală măsură timp de muncă, deoarece deplasarea nu poate să fie evitată de salariat, astfel încât acesta nu poate să dispună de timpul său liber, deplasarea la bazele de salvare montană este indisolubil legată de calitatea de salvator montan, deoarece acesta nu are un loc de muncă fix, iar angajatorul nu poate să oblige angajații să rămână la bazele de salvare peste noapte ca să evite deplasarea la domiciliu.
Pârâtul a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii.
S-a susținut că, prin Hotărârea Consiliului Județean M nr. 201 din 29 august 2019, s-a stabilit cuantumul indemnizației de periculozitate pentru perioada activității de patrulare. Începând cu data de 1 ianuarie 2021, reclamanții nu au mai dorit să își mențină calitatea de salvator montan, astfel că nu au fost convocați la operațiunile de salvare sau patrulare în afara programului de lucru. De asemenea, din luna octombrie 2020, aceștia nu au mai participat la activități de patrulare sau salvare în afara programului de lucru, astfel că plata indemnizației de periculozitate s-ar limita la activitățile enumerate, realizate individual în cadrul programului de lucru, strict pentru orele de activitate în acțiuni de salvare.
Pentru activitățile de patrulare și salvare în munți ale salariaților, eventualele indemnizații de periculozitate se puteau realiza numai în baza unui referat justificativ întocmit de salariat în acest scop, în care să se indice durata de timp a activităților de patrulare sau salvare. Reclamanții nu au făcut astfel de solicitări justificate, motiv pentru care nu au fost efectuate plăți.
În privința solicitărilor aferente sporului de 100%, s-a arătat că acest spor nu poate să fie acordat pentru durata normală a timpului de muncă, fiind calculat doar în cazul în care angajatul efectuează ore suplimentare.
În cazul reclamanților, zilele de repaus săptămânal au fost stabilite prin Dispoziția nr. 108 din 22.01.2021 a șefului Serviciului Public Județean de Salvamont M (necontestată), fiind cele de luni și marți, zile în care aceștia au fost liberi.
Sporul reglementat de art. 137 alin. (3) din Codul muncii nu se cuvine reclamanților, întrucât acesta este necesar a fi stabilit prin contractul colectiv sau individual de muncă, ceea ce părțile nu au convenit, astfel încât excedează competențelor instanței acordarea lui.
Referitor la sporul pentru ore suplimentare, constând în timpul de deplasare la și de la serviciu, s-a arătat că acesta nu poate fi considerat timp de lucru, întrucât obligația salariaților este aceea de a se prezenta la locul de muncă, nu „de a porni spre locul de muncă“.
S-a menționat că, potrivit regulamentului de ordine interioară, activitatea serviciului se desfășoară la sediul unității sau la sediul bazelor de salvare și intervenție, deci nu există niciun temei legal pentru a se stabili că această perioadă reprezintă ore suplimentare.
La termenul de judecată din 9 octombrie 2024, tribunalul a pus în discuția părților sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, pentru a da o hotărâre de principiu prin care să dea dezlegare chestiunilor de drept menționate.
Prin încheierea pronunțată la 4 noiembrie 2024, s-au dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și suspendarea cauzei.
Analizând îndeplinirea cumulativă a condițiilor ce rezultă din textele legale incidente, instanța de trimitere a apreciat că, raportat la obiectul cauzei, litigiul se încadrează în categoria proceselor la care face referire art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024.
În ce privește îndeplinirea condiției ca soluționarea pe fond a prezentei cauze să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere a constatat că este îndeplinită și această condiție. Astfel, reclamanții au solicitat acordarea unor drepturi de natură salarială, apreciind că sunt îndreptățiți să beneficieze de aceste drepturi, iar salariul reclamanților este plătit din fonduri publice.
Verificând jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii și Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanța de trimitere nu a identificat hotărâri în care să fie analizate problemele de drept necesar a fi interpretate în prezentul litigiu și a constatat că acestea nici nu fac obiectul unui dosar pe rolul celor două structuri jurisdicționale, în curs de soluționare.
Reclamanții au apreciat că nu este necesară sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție și că problemele de drept care trebuie interpretate în prezentul litigiu sunt clare, în sensul că sunt în drept să beneficieze de drepturile solicitate prin cererea de chemare în judecată.
Pârâtul a depus note de ședință, în cuprinsul cărora a arătat că, în ceea ce privește incidența Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, nu se opune sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție. Totodată a invocat excepția lipsei interesului procesual în ceea ce privește capătul 2 de cerere, motivat de faptul că niciunul dintre reclamanți nu mai are calitatea de salariat al pârâtului Serviciul Public Județean Salvamont M.VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea unor chestiuni de drept
Instanța de trimitere a reținut că reclamanții sunt angajați ai Serviciului Public Salvamont M, desfășurându-și activitatea la două baze Salvamont și că au domiciliul în alte localități.
În ceea ce privește modalitatea de interpretare a prevederilor art. 19 din Hotărârea Guvernului nr. 77/2003, instanța a apreciat că în favoarea salvatorilor montani a fost stabilit dreptul de a beneficia de indemnizația de periculozitate și de indemnizația de hrană.
Textul legal trebuie interpretat în sensul că respectivele drepturi pot să fie acordate în măsura în care sunt îndeplinite toate condițiile pe care acest text le prevede. Așadar, pentru soluționarea litigiului este necesar a se avea în vedere și a se proba îndeplinirea condițiilor prevăzute în actul normativ care a dat naștere dreptului.
În ceea ce privește modalitatea de interpretare a prevederilor art. 137 alin. (3) din Codul muncii, prin raportare la prevederile art. 21 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, se apreciază că în măsura în care se poate constata faptul că regula de acordare a timpului liber în zilele de sâmbătă și duminică nu este respectată, devenind regulă acordarea a două zile libere în zilele de luni și marți ale săptămânii, se poate acorda sporul prevăzut de art. 137 alin. (3) din Codul muncii, dacă este probată o astfel de stare de fapt.
În privința susținerii că art. 21 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 trebuie interpretat în sensul că și timpul afectat de către angajat pentru deplasarea de la domiciliul declarat la locul de muncă constituie timp de lucru, s-a apreciat că instanța trebuie să analizeze și să lămurească înțelesul noțiunii de timp de muncă și că intenția legiuitorului a fost aceea să stabilească timpul normal de muncă, iar acesta este menționat în cuprinsul contractului individual de muncă.
La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele naționale au comunicat un număr redus de opinii teoretice, din care a rezultat, în principal, că prevederile art. 19 din Hotărârea Guvernului nr. 77/2003 trebuie interpretate în sensul că salvatorilor montani le pot fi acordate indemnizația de periculozitate și indemnizația de hrană numai dacă au participat la acțiunile prevăzute în cuprinsul textului de lege, iar valoarea acestor drepturi a fost stabilită prin hotărârea consiliului județean.
În ceea ce privește modalitatea de interpretare a prevederilor art. 137 alin. (3) din Codul muncii prin raportare la prevederile art. 21 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 s-a apreciat, pe de o parte, că, în măsura în care se poate constata că regula de acordare a timpului liber în zilele de sâmbătă și duminică nu este respectată, devenind regulă acordarea a două zile libere în zilele de luni și marți ale săptămânii, se poate acorda sporul prevăzut de art. 137 alin. (3) din Codul muncii, dacă este probat faptul că au fost prestate ore suplimentare și, respectiv, că nu se datorează acest spor.
În privința susținerii că art. 21 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 trebuie interpretat în sensul că și timpul afectat de către angajat pentru deplasarea de la domiciliul declarat la locul de muncă constituie timp de lucru, s-a apreciat că instanța trebuie să analizeze și să lămurească înțelesul noțiunii de „timp de muncă“. În consecință, sporul pentru muncă suplimentară trebuie acordat doar pentru munca efectiv prestată peste durata normală a timpului de muncă.
Prin urmare, instanța de fond trebuie să stabilească dacă, pe durata de deplasare de la domiciliu până la adresa la care desfășoară activitatea în folosul și în interesul angajatorului, reclamanții din cauză au prestat efectiv munca conform atribuțiilor postului.
Opiniile teoretice au fost exprimate de Curtea de Apel București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Teleorman - Secția conflicte de muncă, asigurări sociale și contencios administrativ și fiscal, Tribunalul Iași - Secția I civilă, Tribunalul Vaslui, Tribunalul Buzău - Secția I civilă.
Celelalte curți de apel nu au identificat practică judiciară în materie și nici nu au comunicat opinii teoretice.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.
Prin Decizia nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată, reținându-se că:
51.În cazul analizat, titularul sesizării solicită clarificarea noțiunii de «timp de muncă suplimentară» prin prisma dreptului intern și a dreptului Uniunii Europene, precum și a statuărilor în materie ale Curții de Justiție a Uniunii Europene și aplicarea acestei noțiuni în cauza dedusă judecății, în raport cu contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, pentru perioada în care salariatul se află consemnat la locul de muncă la dispoziția angajatorului în afara duratei normale a timpului de muncă, având de soluționat un litigiu privind drepturile bănești pretinse de salariat pentru această perioadă. (...)
Întrucât directiva a fost transpusă în dreptul intern, instanțele naționale au obligația de interpretare a legii naționale ce transpune directiva (în cauză, Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare), prin prisma textului și a finalității acelui act. (...)
Odată ce jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene este lămuritoare cu privire la problema de drept dedusă judecății, rezultă că nu există dificultăți de interpretare și aplicare pentru situația de fapt pe care instanța națională a fost chemată să o soluționeze, acesteia revenindu-i obligația de a verifica incidența dezlegărilor date de instanța europeană, în ceea ce privește calificarea acestei perioade ca «timp de lucru» și remunerația lucrătorului aflat într-o atare situație.
Prin urmare, constituie atributul exclusiv al instanței de sesizare să soluționeze cauza cu judecata căreia a fost învestită, aplicând, în acest scop, dispozițiile legale incidente în lumina jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene.
55.Prin Decizia nr. 17 din 5 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 5 aprilie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată, cu privire la: „(...) (3) dacă în interpretarea dispozițiilor art. 137 alin. (3) din Codul muncii, sporul pentru neacordarea repausului în zilele de sâmbătă și duminică se acordă doar pentru munca efectiv prestată în zilele de sâmbătă și duminică sau se acordă și pentru zilele de sâmbătă sau duminică în care salariatul s-a aflat la dispoziția angajatorului, la domiciliu sau în locuri special amenajate; (...)“
56.Curtea Constituțională nu s-a pronunțat asupra dispozițiilor legale a căror dezlegare se solicită.
57.Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au apreciat că nu sunt întrunite cumulativ condițiile de admisibilitate a sesizării, lipsind cerința existenței unei chestiuni de drept veritabile, astfel încât au propus respingerea sesizării, ca inadmisibilă.
58.Analiza condițiilor de admisibilitate a sesizării are ca premisă faptul că aceasta se fundamentează pe dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024.
59.Sfera de aplicare a acestui act normativ este circumscrisă prin dispozițiile art. 1, de unde rezultă că ordonanța de urgență se aplică în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor salariale ori de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal, precum și în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/și cele privind alte prestații de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura și obiectul proceselor, de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze.
60.Potrivit art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, „dacă în cursul judecății proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac, verificând și constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“.
61.Așadar, din punctul de vedere al admisibilității, vor fi examinate atât condițiile speciale instituite prin dispozițiile art. 1 și 2 ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, cât și cele care decurg din cuprinsul art. 519 și 520 din Codul de procedură civilă, a căror incidență este atrasă prin efectul normei de trimitere prevăzute la art. 4 din ordonanța de urgență.
62.Ca atare, admisibilitatea sesizării presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:
(i)existența unei cauze în curs de judecată, în primă instanță sau în calea de atac;
(ii)cauza să facă parte din categoria celor prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024;
(iii)existența unei chestiuni de drept susceptibile să dea naștere unor interpretări diferite pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu;
(iv)soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept;
(v)asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și, de asemenea, chestiunea de drept în discuție să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii, în curs de soluționare.
63.Analiza acestor condiții de admisibilitate relevă îndeplinirea lor doar parțială, respectiv, cu privire la obiectul cauzei în care a fost formulată solicitarea de pronunțare a hotărârii prealabile și la stadiul procedurii, întrucât instanța de trimitere este învestită cu cererea de acordare a unor indemnizații de periculozitate, de hrană și a unor sporuri pentru muncă suplimentară pretinse de către reclamanți, în calitate de angajați ai serviciului public județean de salvamont, salarizați conform art. 33 din Legea-cadru nr. 153/2017.
64.În privința condiției referitoare la existența unor veritabile chestiuni de drept, se constată însă că titularul sesizării nu arată în ce ar consta acestea, raportat la cele trei întrebări adresate, lipsind verificarea și constatarea motivate pe care trebuia să le realizeze în acest sens, prealabil învestirii instanței supreme, pentru a se conforma astfel dispozițiilor art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 și, respectiv, jurisprudenței dezvoltate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în aplicarea art. 519 din Codul de procedură civilă, pe aspectul acestei cerințe de admisibilitate a hotărârii prealabile.
65.Instanța de trimitere se limitează la a arăta, în justificarea admisibilității demersului, că, „raportat la obiectul cauzei, litigiul se încadrează în categoria celor vizate de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024“ și că „soluționarea pe fond depinde de chestiunea de drept semnalată întrucât reclamanții solicită acordarea unor drepturi de natură salarială, apreciind că sunt îndreptățiți să beneficieze de acestea“, fără a indica însă vreo dificultate de interpretare în legătură cu normele incidente raportului juridic dedus judecății, fără a arăta în ce ar consta neclaritatea, imprecizia, insuficiența textelor pe care este chemată să le interpreteze și să le aplice în virtutea funcției sale jurisdicționale, ca instanță învestită cu soluționarea unui litigiu care se înscrie în sfera competenței sale.
66.Or, chiar dacă evaluarea în concret a chestiunii de drept, ca fiind una calificată, susceptibilă de controverse jurisprudențiale, aparține Completului învestit cu dezlegarea unor chestiuni de drept, obligația circumstanțierii acesteia, cu referire punctuală la dificultățile de interpretare, date de ambivalența, imprecizia sau caracterul precar al normelor, incumbă instanței de trimitere, cea care trebuie să justifice declanșarea mecanismului de unificare a priori.
Aceasta întrucât instanța supremă, rămânând în limitele competenței sale constituționale, trebuie să asigure interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești [art. 126 alin. (3) Constituție], fără să se poată substitui însă atributului jurisdicțional al judecătorului fondului, cel care trebuie să stabilească faptele și să realizeze aplicarea adecvată a legii asupra raportului juridic căruia este chemat să îi dea rezolvare.
Este motivul pentru care, în jurisprudența instanței supreme, s-a statuat în mod constant că din încheierea de sesizare trebuie să rezulte dificultatea chestiunii de drept ce se cere a fi lămurită, inclusiv prin prezentarea interpretărilor diferite pe care aceasta le poate suscita și a obstacolelor care au împiedicat completul de judecată ca, în îndeplinirea obligației ce îi revine, de a interpreta și aplica legea în cadrul soluționării unui litigiu, să decidă asupra interpretării corecte.
Rolul completului de judecată care inițiază sesizarea este acela de a arăta, în mod sigur și categoric, norma a cărei interpretare o solicită, caracterul său determinant în soluționarea pe fond a cauzei, dar și de a evidenția argumentele care susțin caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, inclusiv dificultatea completului în a-și însuși o anumită interpretare, demonstrând, în această manieră, necesitatea de a apela la mecanismul de unificare prealabilă.
Sesizarea de față nu îndeplinește exigențele procedurale menționate anterior în legătură cu niciuna din întrebările formulate.
Astfel, în ce privește modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 19 alin. (1) și (2) din Hotărârea Guvernului nr. 77/2003, instanța de trimitere întreabă dacă indemnizația de periculozitate și respectiv indemnizația de hrană „se datorează indiferent de faptul că salvatorul montan a participat la acțiunile descrise de text, dacă valoarea acestor drepturi a fost stabilită prin hotărâre a consiliului județean“.
Or, nicio imprecizie a normei, susceptibilă de a da naștere unor interpretări diferite, nu este relevată, în contextul în care, cu referire la indemnizația de periculozitate, textul arată în mod clar că aceasta este datorată fiecărui membru al formației Salvamont „pe perioada activității de patrulare, precum și de salvare în munți constând în căutarea, acordarea primului ajutor medical și transportul accidentatului“ [art. 19 alin. (1)], fiind fără relevanță așadar, din punctul de vedere al îndreptățirii la acordarea sumei, împrejurarea că este indicat actul administrativ (hotărârea consiliului județean sau local) prin care se stabilește respectiva indemnizație, în absența desfășurării acțiunilor propriu-zise.
De asemenea, în ce privește indemnizația de hrană, norma art. 19 alin. (2) indică, în aceeași modalitate, neechivocă, faptul că aceasta se datorează „pe perioada participării la activitățile prevăzute la alin. (1), precum și la formele de pregătire profesională a salvatorilor montani“, descriind așadar, în mod explicit, acțiunile care îndreptățesc la acordarea respectivelor sume, fără legătură, din punctul de vedere al vocației obținerii lor, cu actul administrativ în care ar fi prevăzute sumele.
Prin cea de-a doua întrebare, instanța de trimitere solicită lămuriri în legătură cu sporul aferent repausului săptămânal și anume, dacă dispozițiile art. 137 alin. (3) din Codul muncii raportate la dispozițiile art. 21 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 trebuie interpretate în sensul că „angajații care beneficiază de timpul aferent repausului săptămânal în alte două zile consecutive decât sâmbăta și duminica ar beneficia de sporul de 100% raportat la salariul de bază pentru activitatea efectiv desfășurată în zilele de sâmbătă și duminică, indiferent de faptul că au fost efectuate ore suplimentare“.
Se constată că, formulând întrebarea în acești termeni, instanța de trimitere nu lămurește, în prealabil, elementele raportului juridic al părților, pentru a putea apoi decela norma de drept incidentă, în ce măsură este vorba despre spor pentru muncă suplimentară (muncă prestată în zile de repaus săptămânal) și care sunt, în concret, condițiile acordării acestuia, în funcție de convenția părților.
Astfel, potrivit obiectului învestirii instanței, reclamanții au pretins că li s-ar datora spor pentru muncă suplimentară, începând cu data de 9 ianuarie 2021, „conform programului de muncă inegală dispus de conducătorul unității angajatoare“, fără a fi rezultatul unei negocieri între salariat și angajator, în contextul în care aceștia au lucrat în zilele de sâmbătă și duminică și au avut repaus săptămânal în zilele de luni și marți.
La rândul lui, pârâtul a arătat că specificul activității de salvare montană presupune prezența salvamontistului în arealul arondat cu preponderență în perioada afluxului de persoane (turiști), ceea ce se întâmplă îndeosebi la sfârșit de săptămână, fiind motivul pentru care, în îndeplinirea serviciului public „de prevenire a accidentelor montane și de salvare în munți“, prin dispoziția șefului Serviciului Public Județean Salvamont M (necontestată de către reclamanți) s-a stabilit că zilele de repaus săptămânal sunt cele de luni și marți (iar nu de sâmbătă și duminică).
S-a susținut, de asemenea, că părțile nu au prevăzut în contractul colectiv de muncă sau în cel individual acordarea unui spor pentru această situație.
Pe de altă parte, reclamanții au pretins că programul de lucru ar fi unul ilegal, fiind motivul pentru care au și solicitat, printr-unul din capetele de cerere, „să se constate nelegalitatea acestuia“, iar repausul săptămânal să fie stabilit alternativ și egal, atât în zilele de sâmbătă și duminică, cât și în alte două zile consecutive ale săptămânii.
În fața acestei dispute judiciare, instanța de trimitere avea a lămuri, prioritar, conținutul drepturilor și obligațiilor asumate de părți, în funcție de care apoi să determine norma incidentă și să aprecieze dacă aceasta prezintă neclarități în interpretarea ei, astfel încât să justifice declanșarea mecanismului hotărârii prealabile.
Aceasta, în contextul în care, conform art. 137 alin. (1) din Codul muncii, „Repausul săptămânal este de 48 de ore consecutive, de regulă sâmbăta și duminica“, iar potrivit alin. (2), „În cazul în care repausul în zilele de sâmbătă și duminică ar prejudicia interesul public sau desfășurarea normală a activității, repausul săptămânal poate fi acordat și în alte zile stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil sau prin regulamentul intern“.
În speță s-a invocat existența unei asemenea situații, a incidenței interesului public, care a determinat stabilirea repausului săptămânal în alte zile decât cele care constituie regula (sâmbăta și duminica), conform dispoziției emise de șeful serviciului public județean de salvamont, în baza regulamentului de ordine interioară, ceea ce ar fi atras aplicabilitatea art. 137 alin. (3) din Codul muncii, potrivit căruia salariații „vor beneficia de un spor la salariu stabilit prin contractul colectiv de muncă sau, după caz, prin contractul individual de muncă“.
S-a invocat, totodată, împrejurarea că părțile nu ar fi stabilit prin contract colectiv sau individual de muncă un asemenea spor la salariu, așa încât pretenția nu ar fi justificată, lipsindu-i temeiul legal sau convențional.
Or, fără să lămurească toate aceste elemente ale raportului juridic al părților, în funcție de care să stabilească norma incidentă, instanța de trimitere declanșează procedura hotărârii prealabile, neindicând în ce constă în concret chestiunea de drept, limitându-se la a întreba, în mod inadecvat față de elementele sesizării, așa cum le-a prezentat, „dacă sporul pentru repaus săptămânal poate fi acordat indiferent de faptul că au fost efectuate ore suplimentare“.
Cea de-a treia întrebare solicită lămuriri în legătură cu modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, în sensul dacă „angajatul poate beneficia de sporul de 75% sau de 100% din salariul de bază pentru perioada de timp în care realizează deplasarea de la domiciliu la locul de muncă“.
Nici în legătură cu această întrebare instanța nu indică în ce ar consta chestiunea de drept, arătându-se, în încheierea de sesizare, că se pune problema dacă „timpul afectat de către angajat deplasării la locul de muncă trebuie însumat cu timpul efectiv de muncă, astfel încât să se poată considera că angajatul desfășoară ore suplimentare“, subliniindu-se, totodată, că „instanța trebuie să analizeze și să lămurească înțelesul noțiunii de timp de muncă“.
Totodată, instanța de trimitere menționează că „intenția legiuitorului a fost aceea de a stabili timpul normal de muncă, iar acesta se regăsește în cuprinsul contractului individual de muncă“.
Rezultă, pe de o parte, că instanța deține elementele raționamentului logico-juridic pe care trebuie să îl realizeze, în sensul că, pentru a stabili dacă se datorează spor pentru muncă suplimentară, trebuie mai întâi să determine conținutul noțiunii „timp de muncă“ și, pe de altă parte, că nu este relevată vreo dificultate în legătură cu analiza care trebuie să fie realizată în mod punctual, raportat la datele speței, atribut ce aparține instanței de trimitere.
Lipsa unei chestiuni de drept veritabile pe acest aspect reiese, odată în plus, din împrejurarea că instanța supremă a mai fost sesizată, în cadrul mecanismului de unificare prealabilă, cu solicitarea de a lămuri noțiunea de timp de muncă suplimentară, fiind pronunțate hotărâri^1 care oferă repere ale analizei ce trebuie efectuată în asemenea situații, inclusiv cu referire la Directiva 2003/88/CE, precum și la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.
^1 Deciziile Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 90 din 4 decembrie 2017 și nr. 17 din 5 martie 2018, precitate.
Pentru toate considerentele expuse anterior, din care rezultă lipsa unor veritabile chestiuni de drept apte să declanșeze mecanismul hotărârii prealabile, sesizarea va fi respinsă, ca inadmisibilă.
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Maramureș - Secția I civilă, în Dosarul nr. 519/100/2022, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept:
Indemnizația de periculozitate reglementată de art. 19 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 77/2003 privind instituirea unor măsuri pentru prevenirea accidentelor montane și organizarea activității de salvare în munți, respectiv indemnizația de hrană reglementată de alineatul (2) al aceluiași text de lege, se datorează indiferent de faptul că salvatorul montan a participat la acțiunile prevăzute în cuprinsul art. 19 din Hotărârea Guvernului nr. 77/2003, dacă valoarea acestor drepturi a fost stabilită prin hotărârea consiliului județean?
Prevederile art. 137 alin. (3) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la prevederile art. 21 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, trebuie interpretate în sensul că angajații care beneficiază de timpul aferent repaosului săptămânal în alte 2 zile consecutive decât sâmbăta și duminica beneficiază de sporul de 100% raportat la salariul de bază pentru activitatea efectiv desfășurată în zilele de sâmbătă și duminică, indiferent de faptul că au fost efectuate ore suplimentare?
Prevederile art. 21 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 trebuie interpretate în sensul că angajatul poate beneficia de sporul de 75%, sau de 100% din salariul de bază pentru perioada de timp în care realizează deplasarea de la domiciliu la locul de muncă?
Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 iunie 2025.
VICEPREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
MARIANA CONSTANTINESCU
Magistrat-asistent,
Elena Adriana Stamatescu
Forma oficială este cea publicată în Monitorul Oficial.
