Decizie nr. 8 din 14 mai 2012

Dosar nr. 5/2012

Completul competent să judece recursurile în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 5/2012 este legal constituit, conform dispoziţiilor 330^6 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă, modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010, Legea nr. 71/2011 şi prin Legea nr. 60/2012, precum şi ale art. 27^2 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Rodica Aida Popa, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Antonia Eleonora Constantin, procuror şef adjunct al Secţiei judiciare, Serviciul judiciar civil.

Se prezintă Avocatul Poporului, domnul prof. univ. dr. Gheorghe Iancu, precum şi doamna consilier Ecaterina Mirea şi doamna expert Ileana Frimu, din cadrul aceleiaşi autorităţi.

La şedinţa de judecată participă doamna Niculina Vrâncuţ, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27^3 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Avocatul Poporului privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) şi e) raportat la art. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind dreptul unor persoane persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicată, de a cumula indemnizaţia pentru perioada de strămutare cu cea prevăzută pentru perioada de domiciliu forţat, atunci când aceste perioade au coincis.

După prezentarea referatului cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că nu sunt de examinat chestiuni prealabile şi a acordat cuvântul reprezentantului procurorului general al Parchetului depe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, ulterior, domnului prof. univ. dr. Gheorghe Iancu, Avocatul Poporului, pentru susţinerea recursurilor în interesul legii.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin, reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a solicitat, în esenţă, admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii, în sensul de a se constată că, atunci când măsura strămutării coincide, ca perioadă, cu cea a domiciliului obligatoriu, dislocarea într-o altă localitate include în mod obligatoriu şi restricţia domiciliară şi de a se stabili, pe cale de consecinţă, că nu se poate acorda decât o singură indemnizaţie lunară aferentă pentru fiecare an de strămutare, aceasta constituind măsura abuzivă cea mai grea, care o absoarbe pe cea a domiciliului obligatoriu.

Domnul prof. univ. dr. Gheorghe Iancu, Avocatul Poporului, a formulat concluzii de admitere a recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii în această chestiune de drept, în sensul acordării de indemnizaţii distincte, care să fie cumulate, pentru fiecare dintre măsurile administrative dispuse în aceeaşi perioadă de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945.

Avocatul Poporului a susţinut, în esenţă, că strămutarea şi stabilirea domiciliului forţat constituie măsuri represive diferite, care sunt prevăzute în mod distinct în textul Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, fără a se menţiona că situaţiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. d) şi e), raportat la art. 4 alin. (1) şi (2) din actul normativ menţionat, se exclud reciproc şi nici că cele două situaţii recunoscute nu pot fi cumulate şi nu ar putea fi acordată o indemnizaţie însumată.

În atare situaţie s-a arătat că, întrucât măsura strămutării nu presupunea în mod obligatoriu şi stabilirea unui domiciliu şi se realiza, de regulă, în locaţii unde nici nu se putea stabili un domiciliu (de exemplu: între localităţi, în câmp, în Bărăgan etc.), aceeaşi persoană se poate încadra în mai multe situaţii şi poate beneficia de mai multe drepturi compensatorii; în speţă, o persoană poate beneficia atât de indemnizaţia pentru strămutare, cât şi de indemnizaţia acordată pentru domiciliul obligatoriu, considerându-se că o interpretare restrictivă ar contraveni scopului reparaţiei integrale şi echitabile, avut în vedere de legiuitor.

Preşedintele completului de judecată, doamna judecător Rodica Aida Popa, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a reţinut dosarul în vederea soluţionării recursurilor în interesul legii.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursurilor în interesul legii, constată următoarele:

1.Problema de drept ce a generat practica neunitară

Obiectul recursurilor în interesul legii priveşte, aşa cum rezultă din cuprinsul sesizărilor procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Avocatului Poporului, următoarea problemă de drept: interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) şi e), raportat la art. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind dreptul unor persoane persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, de a cumula indemnizaţia pentru perioada de strămutare cu cea prevăzută pentru perioada de domiciliu forţat, atunci când aceste perioade au coincis.

Interpretarea acestor dispoziţii legale s-a realizat în mod diferit de către instanţele de judecată, ceea ce a condus la aplicarea lor diferită şi la pronunţarea unor soluţii neunitare.

2.Examenul jurisprudenţial

Practica judiciară neunitară ce a generat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu prezentele recursuri în interesul legii s-a conturat în soluţionarea contestaţiilor împotriva deciziilor emise de direcţiile judeţene de muncă şi protecţie socială (actualmente agenţii judeţene pentru prestaţii sociale) în temeiul art. 10 alin. (3) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, precum şi a cererilor având ca obiect obligarea aceloraşi instituţii la emiterea unor decizii de acordare şi a indemnizaţiilor prevăzute de art. 4 alin. (2), cu referire la art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat.

În urma verificării jurisprudenţei la nivelul întregii ţări în aceste litigii, s-a constatat că instanţele nu au un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) şi e), raportat la art. 4 alin. (1) şi (2) din actul normativ menţionat, statuând diferit asupra posibilităţii de cumulare a indemnizaţiei pentru perioada de strămutare cu cea prevăzută pentru perioada de domiciliu forţat, atunci când aceste perioade au coincis.

3.Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti

3.1.Potrivit primei orientări jurisprudenţiale, persoanele cărora li s-au aplicat concomitent atât măsura strămutării, cât şi cea a domiciliului obligatoriu, pentru acelaşi interval de timp, pot beneficia de o singură indemnizaţie, prevăzută de legiuitor pentru măsura cea mai grea, aceea a strămutării.

În susţinerea acestui punct de vedere s-au reţinut argumente referitoare la finalitatea măsurilor reparatorii acordate, precum şi la semnificaţia noţiunilor de "strămutare" şi "domiciliu obligatoriu".

Astfel, s-a arătat că intenţia legiuitorului a fost aceea de a acorda în mod unitar o reparaţie materială pentru prejudiciul moral şi material suferit de persoanele supuse măsurilor abuzive de după anul 1945, toate drepturile recunoscute fiind calculate în funcţie de perioada în care acestea au fost supuse măsurilor restrictive. Prin urmare, toate drepturile se acordă o singură dată, indiferent de faptul că în aceeaşi perioadă de timp persoana a fost supusă mai multor măsuri restrictive.

S-a apreciat că indemnizaţia este acordată în considerarea persoanei persecutate politic, iar nu a situaţiilor în care aceasta se poate încadra în aceeaşi perioadă de timp.

Pe de altă parte, faptul că strămutarea şi domiciliul forţat sunt prevăzute distinct în textul legii nu conduce la acordarea cumulată a indemnizaţiilor, deoarece strămutarea reprezintă o măsură care presupune, în mod necesar, şi restricţii imobiliare, fiind de natură a le absorbi forţat. Strămutarea nu reprezintă doar mutarea unei persoane dintr-o regiune în alta, ci şi obligarea acesteia de a rămâne în locul unde a fost strămutată. De fapt, restricţiile imobiliare sunt cele care conferă strămutării forţa şi eficienţa ce justifică plata unei indemnizaţii care, în prezent, este chiar mai mare decât cea prevăzută pentru domiciliul obligatoriu.

În acelaşi sens s-a considerat că, dacă s-ar disjunge restricţiile imobiliare de măsura strămutării, ar însemna ca aceasta din urmă să se consume instantaneu, caz în care ar fi de neînţeles dispoziţia care prevede plata unei indemnizaţii pentru fiecare an de strămutare. O strămutare capătă durată doar prin restricţiile imobiliare care s-au dispus, durând atât timp cât durează restricţiile imobiliare şi încetând în momentul ridicării acestor restricţii, chiar dacă persoana în cauză continua să locuiască în regiunea în care a fost strămutată.

De asemenea, dacă s-ar admite ca cele două indemnizaţii să poată fi cumulate, s-ar ajunge la situaţii inechitabile în care o persoană, supusă în acelaşi timp măsurilor de strămutare şi domiciliu obligatoriu, să primească o indemnizaţie superioară unei persoane care a executat o pedeapsă privativă de libertate.

3.2.Potrivit celei de-a doua orientări a practicii judiciare, indemnizaţiile cuvenite pentru măsura strămutării şi cea a domiciliului obligatoriu trebuie acordate cumulativ, chiar dacă aceste măsuri au fost aplicate unei persoane în aceeaşi perioadă de timp, deoarece legea le reglementează ca măsuri administrative distincte şi stabileşte câte o indemnizaţie pentru fiecare dintre ele.

S-a argumentat că măsura strămutării se realizează dintr-odată şi constă în dislocarea unei persoane dintr-un spaţiu în care trăieşte şi pe care singură l-a ales şi aşezarea ei forţată într-un alt spaţiu, stabilit de către autorităţile comuniste.

Astfel, avem de-a face cu două măsuri abuzive: prima, cea a strămutării, care se finalizează cu mutarea familiei într-un teritoriu impus şi cea de-a doua, măsura domiciliului obligatoriu, care începe să fie aplicată după epuizarea măsurii strămutării şi se finalizează prin ridicarea interdicţiei.

Nu rezultă din dispoziţiile legii că cele două situaţii recunoscute nu pot fi cumulate, iar unde legea nu distinge, nici interpretul nu poate distinge.

În contextul examinat, Curtea face precizarea că nu există jurisprudenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie, deoarece litigiile cu acest obiect nu intră în competenţa de soluţionare a instanţei supreme.

De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că nu există jurisprudenţă relevantă a Curţii Constituţionale.

4.Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Procurorul general a susţinut prima soluţie adoptată în practica instanţelor de judecată, invocând următoarele argumente:

Raţiunea legiuitorului de a reglementa în mod diferit indemnizaţiile pentru cele două măsuri - prin modificarea şi completarea aduse Decretului-lege nr. 118/1990 prin Legea nr. 53/1993 - a fost aceea de a stabili măsuri reparatorii diferite în funcţie de măsura abuzivă suferită, în aprecierea gradului de severitate, a restricţiilor şi consecinţelor încălcării libertăţilor individuale produse, dar în perioade distincte de timp.

Însă, în măsura în care strămutarea coincide, ca perioadă, cu domiciliul obligatoriu, nu se pot cumula indemnizaţiile corespunzătoare celor două situaţii. Măsura strămutării, presupunând trimiterea unei persoane într-o altă locaţie decât propriul domiciliu şi obligarea de a trăi în acea locaţie, pe care nu o putea părăsi, sub sancţiunea legii penale, a inclus atât schimbarea domiciliului iniţial, cât şi imposibilitatea alegerii libere a unui alt domiciliu, până la ridicarea restricţiilor domiciliare, aducând o mai mare atingere libertăţii de circulaţie, ca drept fundamental.

Astfel, s-a considerat că strămutarea absoarbe măsura domiciliului obligatoriu, iar restricţiile domiciliare sunt de esenţa ambelor măsuri analizate.

În atare situaţie, persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii poate beneficia de o singură indemnizaţie ce va fi corespunzătoare celei mai grele măsuri abuzive restrictive, respectiv aceea specifică strămutării.

Dacă s-ar adopta soluţia contrară, în sensul recunoaşterii posibilităţii cumulării celor două indemnizaţii, s-ar ajunge la situaţii paradoxale, în care o persoană strămutată, în privinţa căreia stabilirea domiciliului obligatoriu a funcţionat complementar primei măsuri, să beneficieze de drepturi băneşti superioare în cuantum celor cuvenite, potrivit legii, persoanelor condamnate sau arestate preventiv.

De asemenea, s-a apreciat că s-ar ajunge la situaţii inechitabile din punct de vedere social şi material şi în raport cu acele persoane care au avut de suferit de pe urma celor două măsuri represive analizate, dar care au fost aplicate şi s-au întins pe perioade distincte de timp. Or, reparaţia trebuie să se realizeze proporţional şi unitar cu scopul avut în vedere de legiuitor.

În plus, în opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dacă s-ar achiesa la teza potrivit căreia, în ipoteza analizată, se pot cumula cele două indemnizaţii, ar trebui să se recunoască şi posibilitatea dublării celorlalte măsuri reparatorii - în primul rând, recunoaşterea unei duble vechimi în muncă pentru aceeaşi perioadă de timp în care au fost aplicate măsurile - ceea ce, din punct de vedere raţional şi juridic, nu poate fi primit.

5.Opinia Avocatului Poporului

Avocatul Poporului a apreciat că primul punct de vedere este în acord cu litera şi spiritul legii.

Prin argumentele expuse s-au susţinut următoarele:

Prin modificarea adusă Decretului-lege nr. 118/1990 în temeiul Legii nr. 53/1993 s-au stabilit cuantumuri diferite ale indemnizaţiei pentru fiecare an de strămutare, respectiv domiciliu obligatoriu, tocmai în considerarea naturii şi gravităţii celor două măsuri, precum şi a consecinţelor diferite ale acestora asupra persoanelor vizate.

Interpretarea subiectivă şi restrictivă a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) şi e), raportat la art. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, în aşa fel încât situaţia de strămutare ar include-o şi pe cea a domiciliului obligatoriu, nu corespunde scopului vizat de legiuitor, care a avut în vedere repararea integrală şi echitabilă a prejudiciului suferit ca urmare a fiecăreia dintre măsurile abuzive luate împotriva sa.

Măsura domiciliului obligatoriu este diferită de cea a strămutării, care nu include, în mod necesar, şi stabilirea unui domiciliu obligatoriu, inclusiv interdicţiile impuse în cazul fiecărei măsuri în parte fiind diferite.

În acest context, în considerarea principiului ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, conform căruia unde legiuitorul nu distinge, nici interpretul nu poate să o facă, prevederile art. 1 alin. (1) lit. d) şi e), raportat la art. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, nu pot fi interpretate restrictiv.

În opinia Avocatului Poporului, nu se poate admite ca persoanei asupra căreia s-au dispus cele două măsuri represive, în aceeaşi perioadă, să i se acorde doar indemnizaţia de strămutare, pe motiv că are un cuantum mai mare şi ar include-o şi pe cea de domiciliu forţat, întrucât cea de-a doua măsură represivă, prin efectele ei, restrângea libertatea de mişcare a persoanei (caracter specific unei măsuri privative de libertate), în condiţiile în care strămutarea presupunea doar mutarea persoanei, fără alte îngrădiri şi în condiţiile în care o astfel de soluţie ar conduce la o inechitate între persoanele afectate doar de măsura strămutării şi cele care au suferit ambele măsuri represive.

În atare situaţie, s-a apreciat că aceeaşi persoană se poate încadra în mai multe situaţii şi poate beneficia de mai multe drepturi compensatorii; în speţă, o persoană poate beneficia atât de indemnizaţia pentru strămutare, cât şi de indemnizaţia acordată pentru stabilirea domiciliului obligatoriu.

6.Raportul asupra recursului în interesul legii

Prin raportul întocmit s-a considerat ca fiind corecte soluţiile de respingere a acţiunilor formulate de persoanele îndreptăţite, prin care s-a stabilit că, atunci când perioada de strămutare coincide cu perioada de domiciliu obligatoriu, persoana în cauză poate beneficia de o singură indemnizaţie prevăzută de lege, respectiv cea pentru perioada de strămutare.

În consecinţă, s-a propus să se admită recursul în interesul legii, iar interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) şi e), raportat la art. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, să se realizeze în sensul arătat.

7.Înalta Curte

Potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, "Constituie vechime în muncă şi se ia în considerare la stabilirea pensiei şi a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcţie de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice:

a)a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătoreşti rămase definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracţiuni politice;

b)a fost privată de libertate în locuri de deţinere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune;

c)a fost internată în spitale de psihiatrie;

d)a avut stabilit domiciliu obligatoriu;

e)a fost strămutată într-o altă localitate".

Conform art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ "Persoanele care s-au aflat în situaţiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a), b) şi e) şi alin. (2) au dreptul la o indemnizaţie lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenţie, strămutare în alte localităţi, deportare în străinătate sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate", iar art. 4 alin. (2) prevede că "Persoanele care s-au aflat în una dintre situaţiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. c) şi d) au dreptul la o indemnizaţie lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate".

Se poate observa că actul normativ a stabilit măsuri reparatorii atât pentru persoanele strămutate, cât şi pentru persoanele împotriva cărora a fost luată măsura stabilirii domiciliului obligatoriu.

Din conţinutul unei note de studiu întocmite de Consiliul Securităţii Statului privind unele măsuri luate de organele Ministerului Afacerilor Interne asupra unor categorii de persoane, în baza unor decrete şi hotărâri ale Consiliului de Miniştri, rezultă că măsura administrativă a "dislocării forţate" (strămutarea) era diferită de măsura administrativă a "domiciliului obligatoriu".

Astfel, măsura "dislocării forţate" presupunea mutarea constrânsă a unei persoane din localitatea de domiciliu liber ales, în diferite localităţi din ţară, unde i se fixa domiciliu obligatoriu pe timp nelimitat, în timp ce măsura fixării "domiciliului obligatoriu" presupunea obligaţia de a nu părăsi domiciliul, astfel fixat, pe timp nelimitat, fără ca aceasta să fie însoţită de dislocare.

Aceste măsuri au fost reglementate, în principal, prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, modificată prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 344 din 15 martie 1951. Ulterior, prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 337 din 11 martie 1954, a fost abrogată Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1.154/1950 şi s-au stabilit noi criterii, prin care era autorizat Ministerul Afacerilor Interne să fixeze domiciliul obligatoriu. Părăsirea domiciliului obligatoriu se pedepsea cu închisoarea corecţională, potrivit Decretului nr. 77/1954.

Din analiza modului în care aceste măsuri au fost reglementate la momentul la care au fost luate împotriva persoanelor se poate deduce şi modalitatea în care legiuitorul a înţeles să acorde despăgubiri celor împotriva cărora au fost luate aceste măsuri.

Măsura administrativă a dislocării forţate (strămutării) presupunea, mai întâi, mutarea persoanei din localitatea de domiciliu într-o altă localitate, iar apoi obligarea persoanei de a nu părăsi acea localitate unde a fost strămutată. Chiar dacă măsura strămutării era însoţită de măsura domiciliului obligatoriu, aceasta din urmă nu era una distinctă, ci era o măsură care o însoţea pe cea a strămutării, fiind complementară acesteia.

O persoană, atunci când era dislocată, strămutată din localitatea sa de domiciliu într-o altă localitate, nu se putea întoarce la domiciliul iniţial decât cu aprobarea organelor statului, iar fixarea domiciliului obligatoriu era consecinţa strămutării.

În schimb, măsura administrativă a domiciliului obligatoriu s-a putut dispune şi ca măsură administrativă distinctă, fără să fi fost precedată de strămutare, dar presupunea tot o îngrădire a dreptului de alegere în mod liber a domiciliului.

Din prezentarea condiţiilor în care cele două măsuri administrative au putut fi luate se poate desprinde şi raţiunea pentru care legiuitorul a stabilit indemnizaţii diferite pentru persoanele care au suportat consecinţele celor două măsuri, pentru că există diferenţe între persoanele care au fost strămutate din localităţile de domiciliu şi obligate să nu părăsească domiciliile unde au fost strămutate şi cele cărora, deşi nu au fost forţate să-şi părăsească domiciliul, li s-a impus un domiciliu pe care nu l-au mai putut părăsi.

Prin urmare, acordarea a două indemnizaţii diferite se justifică, în concepţia legiuitorului, atunci când cele două măsuri administrative diferite au fost luate în perioade de timp distincte.

În situaţia în care perioada strămutării coincide cu perioada domiciliului obligatoriu, Înalta Curte constată că nu se poate cumula indemnizaţia pentru cele două măsuri, pentru că domiciliul obligatoriu este consecinţa strămutării, fiind absorbit de aceasta din urmă.

În acest caz, persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii va beneficia de o singură indemnizaţie, cea care i se cuvine ca urmare a strămutării.

Dacă s-ar accepta punctul de vedere contrar, potrivit căruia se pot cumula indemnizaţiile pentru perioada strămutării, ce coincide cu perioada domiciliului obligatoriu, s-ar ajunge la situaţii inechitabile, în care o persoană strămutată şi care nu a putut părăsi locul strămutării să poată beneficia de o indemnizaţie mai mare decât persoanele care au executat pedepse privative de libertate sau au fost arestate ori decât persoanele împotriva cărora a fost luată atât măsura strămutării, cât şi cea a domiciliului obligatoriu, însă în perioade diferite de timp.

Or, scopul unei legi de reparaţie nu poate fi acela de a crea noi inechităţi între persoanele vizate de aceeaşi lege.

Pe de altă parte, indemnizaţiile ce se acordă potrivit art. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, sunt însoţite şi de alte măsuri reparatorii, respectiv recunoaşterea ca vechime în muncă a perioadelor în care persoanele au fost strămutate sau au avut domiciliu obligatoriu [( art. 1 alin. (4) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat)], dar şi alte drepturi reglementate în art. 8 şi 9 din acelaşi act normativ.

Textul de lege nu interzice, cu privire la aceeaşi persoană, ca indemnizaţiile să fie acordate şi să fie recalculată vechimea în muncă în cazul în care cele două măsuri administrative, cea a strămutării şi cea a domiciliului obligatoriu, au fost luate în perioade de timp diferite.

Însă, când perioada strămutării coincide cu cea a domiciliului obligatoriu, dacă s-ar admite cumulul celor două indemnizaţii, ar trebui să se considere că şi celelalte măsuri reparatorii ar putea fi cumulate. S-ar ajunge astfel la dublarea vechimii în muncă, dar şi la dublarea drepturilor prevăzute la art. 8 şi 9 din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, pentru aceeaşi perioadă de timp, ceea ce este inacceptabil.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 330^7 cu referire la art. 329 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010, Legea nr. 71/2011 şi Legea nr. 60/2012,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Avocatul Poporului şi stabileşte că:

în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) şi e), raportat la art. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, atunci când perioada de strămutare coincide cu perioada de domiciliu obligatoriu, persoana îndreptăţită poate beneficia de o singură indemnizaţie prevăzută de lege, respectiv cea pentru perioada de strămutare.

Obligatorie, potrivit art. 330^7 alin. 4 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 mai 2012.

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

RODICA AIDA POPA

Magistrat-asistent,

Niculina Vrâncuţ