Decizie nr. 109 din 10 martie 2015

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (2) "paragrafele II şi III" din Codul penal, excepţie ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată în Dosarul nr. 12.488/296/2010* al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 572D/2014.

2.La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, arată că premisa de la care porneşte autoarea excepţiei este eronată, întrucât împăcarea, drept cauză de înlăturare a răspunderii penale, operează în temeiul art. 159 alin. (3) din Codul penal. Totodată, pentru motive de politică penală, legiuitorul poate selecta pârghiile necesare atingerii scopului legii penale, având în vedere şi faptul că e vorba de bunuri care aparţin patrimoniului propriu şi de care părţile pot dispune.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4.Prin Încheierea din 3 iunie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 12.488/296/2010*, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (2) "paragrafele II şi III" din Codul penal. Excepţia a fost ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată cu ocazia soluţionării apelului într-o cauză având ca obiect tragerea la răspundere penală pentru săvârşirea infracţiunilor de furt calificat - prevăzută şi pedepsită de art. 209 alin. 1 lit. a) şi e) din Codul penal din 1969 distrugere - art. 217 alin. 1 din Codul penal din 1969, sustragere de sub sechestru - art. 244 alin. 1 din Codul penal din 1969 şi conducere a unui autovehicul fără permis de conducere - art. 86 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice.

5.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 231 alin. (2) din Codul penal, potrivit cărora împăcarea înlătură răspunderea penală în cazul infracţiunii de furt calificat în variantele de săvârşire prevăzute de art. 229 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) din Codul penal, încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) potrivit cărora dreptatea reprezintă o valoare supremă a statului român şi este garantată, iar respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice şi ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum şi prevederile art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 13 privind dreptul al un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, instanţa arată că, dacă împăcarea părţilor cu consecinţe în ceea ce priveşte înlăturarea răspunderii penale pentru anumite infracţiuni reprezintă o opţiune a legiuitorului în cadrul măsurilor de politică penală, aceasta trebuie exercitată cu respectarea normelor şi a principiilor consacrate prin Constituţie pentru a exista şi a păstra un echilibru echitabil şi rezonabil între valorile private şi interesul public, altminteri valorile constituţionale ar putea fi puse în pericol grav. Este vorba despre dreptul la un proces echitabil - drept componentă a principiului dreptăţii - consacrat de art. 21, dreptul la inviolabilitatea domiciliului - art. 27 şi dreptul de proprietate privată - art. 44 din Constituţie, drepturi care, aparent, ar ţine de interesul privat al fiecărei persoane, dar, în condiţiile încălcării acestora, societatea reclamă tragerea la răspundere penală a celor vinovaţi, fără posibilitatea ca anumite elemente subiective din partea altor persoane care nu se identifică cu făptuitorii să ducă la încetarea procesului penal prin împăcare. Aşadar, principiul dreptăţii, care înglobează dreptul la un proces echitabil, presupune tragerea la răspundere penală a celor vinovaţi de comiterea de infracţiuni în funcţie de anumiţi factori obiectivi şi subiectivi prezenţi la acea dată, iar toleranţa legiuitorului prin instituirea instituţiei înlăturării răspunderii penale prin împăcare trebuie să ţină seama de gravitatea faptelor şi de pericolul social pe care acestea îl reprezintă pentru ordinea publică. Dacă, pentru infracţiunea de furt simplu, prin care se încalcă o sferă restrânsă de relaţii sociale, fără impact serios asupra interesului general, instanţa nu are obiecţiuni, nu aceeaşi situaţie este în cazul infracţiunilor de furt calificat, cum ar fi cele comise în timpul nopţii ori prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate sau a unei chei mincinoase ori de o persoană mascată, deghizată sau travestită ori având asupra sa o armă, când sfera interesului privat încălcat se interferează cu interesul general care este pus în pericol în mod real şi serios şi nu ar putea fi restabilit sau înlăturat decât prin tragerea la răspundere penală a infractorilor, fără posibilitatea înlăturării răspunderii penale prin împăcare. De regulă, pentru aceste infracţiuni, în temeiul art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, se emit mandate de arestare preventivă, ca urmare a stării de pericol pentru ordinea publică, fiind îndeplinită şi condiţia privind limitele de pedeapsă. Ar fi absurd ca, odată stabilită starea de pericol social pentru ordinea publică a inculpaţilor arestaţi preventiv ca urmare a comiterii infracţiunilor care formează obiectul sesizării, aceasta să înceteze odată cu împăcarea care ar putea interveni imediat. Oricum, ipoteza descrisă anterior ar confirma încetarea unei stări de pericol personal sau privat faţă de victimă şi membrii de familie ai acesteia şi în niciun caz dispariţia celui general, care este unul real privind colectivitatea, pericol care ar dispărea doar printr-un artificiu realizat de către legiuitor. Instanţa mai arată că, în cazul furturilor săvârşite prin efracţie, de către o persoană mascată, deghizată sau travestită ori având asupra sa o armă, există toate premisele favorabile săvârşirii infracţiunilor de tâlhărie, care însă nu se mai comit fie pentru că persoana fizică nu este de faţă în acel moment, fie pentru că aceasta nu se intersectează cu activitatea infractorilor; în caz contrar am fi în prezenţa ultimei infracţiuni menţionate.

6.Apreciază că împăcarea în cazul infracţiunilor de furt calificat ar trebui să constituie un criteriu de individualizare a pedepselor, în condiţiile art. 74 din Codul penal, aşa cum a fost sub imperiul Codului penal anterior, şi nimic mai mult. Totodată, arată că nu se întrezăresc argumentele de echitate ori de legalitate utilizate de către legiuitor în momentul în care a decis ca, pentru formele furtului calificat prevăzute de art. 229 alin. (2) lit. a) şi alin. (3) din Codul penal, instituţia împăcării să nu înlăture răspunderea penală, în condiţiile în care distincţia dintre protecţia proprietăţii private şi a celei publice a mai fost tranşată de către Curtea Constituţională în sensul că ambele forme de proprietate trebuie să beneficieze de mijloace egale de apărare. Apreciază că dispoziţiile de lege criticate creează discriminare pentru persoanele "mai puţin cooperante material" cu victima, precum şi pentru cele care, pentru fapte similare ca gravitate, nu au posibilitatea de a apela la instituţia împăcării părţilor, aşa cum e cazul furtului de bunuri aparţinând patrimoniului cultural.

7.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8.Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. În acest sens, arată că, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi a procedurii de judecată reprezintă atributul exclusiv al legiuitorului. În lumina acestor dispoziţii constituţionale, apare ca justificată instituirea de către legiuitor a unor excepţii de la principiul oficialităţii procesului penal, înscris în art. 3 alin. (2) din Codul de procedură penală, potrivit căruia "Funcţiile judiciare se exercită din oficiu, în afară de cazul când, prin lege, se dispune altfel". Din raţiuni de politică penală se impune admiterea unor excepţii de la principiul oficialităţii procesului penal atunci când o mai bună ocrotire a valorilor sociale s-ar realiza dacă s-ar lăsa la aprecierea victimei infracţiunii necesitatea tragerii la răspundere penală a infractorului prin introducerea unei plângeri penale prealabile. Consideră că, în ceea ce priveşte încălcarea principiului constituţional al egalităţii cetăţenilor, dispoziţiile de lege criticate nu instituie nici privilegii, şi nici discriminări, aplicându-se deopotrivă tuturor persoanelor care se află într-o situaţie identică, respectiv sunt persoane vătămate în urma săvârşirii furtului calificat într-una din variantele prevăzute de art. 229 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) din Codul penal. De asemenea, prevederile legale criticate nu aduc atingere nici dreptului la un proces echitabil şi nu opresc părţile interesate - în speţă, persoanele care au formulat plângere penală prealabilă - de a fi apărate şi de a se prevala de toate garanţiile procesuale care condiţionează, într-o societate democratică, procesul echitabil. În ceea ce priveşte critica raportată la art. 1 alin. (5) din Constituţie, pentru a fi respectată de destinatarii săi, legea trebuie să îndeplinească anumite cerinţe de claritate şi previzibilitate, astfel încât aceşti destinatari să îşi poată adapta în mod corespunzător conduita, or dispoziţiile de lege analizate îndeplinesc aceste condiţii.

9.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11.Potrivit încheierii de sesizare, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 231 alin. (2) "paragrafele II şi III" din Codul penal - Legea nr. 286/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, introduse prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012. Din motivarea excepţiei, reiese însă că instanţa de judecată critică dispoziţiile art. 231 alin. (2) din Codul penal doar în ceea ce priveşte posibilitatea împăcării în cazul faptelor prevăzute la art. 229 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) din Codul penal. Prin urmare, Curtea se va pronunţa numai asupra dispoziţiilor art. 231 alin. (2) din Codul penal cu referire la art. 229 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) din acelaşi cod, care au următorul cuprins: "În cazul faptelor prevăzute la [...] art. 229 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi c) [...] împăcarea înlătură răspunderea penală."

12.În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) potrivit cărora dreptatea reprezintă o valoare supremă a statului român şi este garantată, iar respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice şi ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum şi a prevederilor art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 13 privind dreptul al un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

13.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta a fost ridicată de instanţa de judecată cu ocazia soluţionării apelului într-o cauză având ca obiect tragerea la răspundere penală pentru săvârşirea, printre altele, a infracţiunii de furt calificat, prevăzută şi pedepsită de art. 209 alin. 1 lit. a) şi e) din Codul penal din 1969. Furtul săvârşit de două sau mai multe persoane împreună şi într-un loc public, care constituia furt calificat, potrivit art. 209 alin. 1 lit. a) şi e) din Codul penal din 1969, nu întruneşte însă elementele de agravare ale infracţiunii prevăzute de art. 229 din Codul penal, ci se încadrează la infracţiunea de furt simplu prevăzută de art. 228 alin. (1) din Codul penal, astfel încât dispoziţiile art. 231 alin. (2) din Codul penal referitoare la posibilitatea împăcării în cazul faptelor prevăzute la art. 229 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) din Codul penal nu au legătură cu soluţionarea cauzei. Or, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti [...] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei [...]."

14.Prin urmare, ţinând cont de art. 29 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (2) din Codul penal cu referire la art. 229 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) din acelaşi cod este inadmisibilă.

15.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (2) din Codul penal cu referire la art. 229 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) din acelaşi cod, excepţie ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată în Dosarul nr. 12.488/296/2010* al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 10 martie 2015.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică