Decizie nr. 165 din 20 martie 2014

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968, excepţie ridicată de Claudiu Celestin Vlădescu în Dosarul nr. 4.110/90/2013 al Tribunalului Vâlcea - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 616 D/2013.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Se susţine că, prin pronunţarea Deciziei nr. III din 23 mai 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu şi-a depăşit atribuţiile stabilite prin lege, că intervalul de timp scurs de la data pronunţării acestei decizii şi data săvârşirii faptei a fost suficient pentru ca autorul excepţiei să fi cunoscut conţinutul acestei decizii şi că nu poate fi reţinută încălcarea prin textul criticat a prevederilor art. 1 alin. (4) din Constituţie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 16 septembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 4.110/90/2013, Tribunalul Vâlcea - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968, excepţie ridicată de Claudiu Celestin Vlădescu într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei inculpatului sub aspectul săvârşirii a trei infracţiuni de viol, a nouăsprezece tentative la infracţiunea de viol şi a unei infracţiuni de vătămare corporală.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că textul criticat, prin raportare la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. III din 23 mai 2005 de admitere a recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în aplicarea dispoziţiilor art. 197 alin. (1), cu referire la art. 198 şi art. 201 din Codul penal din 1969, încalcă prevederile constituţionale invocate, întrucât dau posibilitatea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să modifice, prin decizia pronunţată, conţinutul constitutiv al infracţiunii de viol, subrogându-se în acest fel în dreptul de legiferare, ce aparţine în exclusivitate puterii legislative, fapt care încalcă principiul echilibrului puterilor în stat, reglementat la art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, principiul legalităţii şi principiul previzibilităţii legii penale impus prin art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Se arată că acest exces de putere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie contravine dispoziţiilor constituţionale referitoare la rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiilor art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, conform cărora infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora sunt reglementate de către Parlament, prin lege organică, precum şi normei constituţionale de la art. 126 alin. (3), potrivit căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti, conform competenţei sale.

Tribunalul Vâlcea - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitatea este neîntemeiată. Se arată că dispoziţiile art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1969 sunt subordonate prevederilor art. 126 alin. (3) din Constituţie, dar că analiza textului criticat prin raportarea sa la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. III din 23 mai 2005 excedează competenţa Curţii Constituţionale stabilită prin art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Se arată, în acest sens, că instanţa de contencios constituţional este competentă să pronunţe soluţii cu caracter de generalitate, şi nu soluţii cu aplicabilitate în cazuri particulare, cum este cel invocat de autorul excepţiei. Se susţine că, în caz contrar, ar putea fi generate conflicte juridice de natură constituţională, a căror soluţionare este de competenţa Curţii Constituţionale, conform prevederilor art. 34 din Legea nr. 47/1992.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului susţine că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că instituirea caracterului obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii dă eficienţă rolului constituţional al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, contribuind la consolidarea statului de drept şi la asigurarea exigenţelor acestuia. Se susţine că, prin pronunţarea Deciziei nr. III din 23 mai 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a substituit puterii legislative, ci şi-a îndeplinit rolul constituţional, asigurând aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 197 alin. 1, art. 198 şi art. 201 din Codul penal din 1969.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968, care au următorul cuprins:

Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Dispoziţiile art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968 au fost abrogate prin art. 108 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual-penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, ele fiind preluate la art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală în vigoare. Având însă în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea a statuat că sintagma "în vigoare" din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare, Curtea reţine ca obiect al prezentei excepţii de neconstituţionalitate prevederile art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968.

Se susţine că dispoziţiile art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968 încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (4) referitor la statul român, ale art. 61 alin. (1) cu privire la rolul Parlamentului, ale art. 73 alin. (3) lit. h) referitor la categorii de legi, ale art. 126 alin. (3) privind instanţele judecătoreşti, precum şi dispoziţiile art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cu privire la previzibilitatea legii penale.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că instituţia recursului în interesul legii are rolul asigurării unei practici unitare la nivelul tuturor instanţelor naţionale, oferind chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de către instanţele de recurs o interpretare şi o aplicare uniformă, fără însă a modifica conţinutul constitutiv al infracţiunilor, în cazul în care sunt supuse analizei instanţei supreme norme penale de incriminare.

Astfel, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. III din 23 mai 2005 de admitere a recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în aplicarea dispoziţiilor art. 197 alin. (1), cu referire la art. 198 şi art. 201 din Codul penal din 1969, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 867 din 27 septembrie 2005, instanţa supremă a stabilit că prin act sexual de orice natură, susceptibil a fi încadrat în infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 din Codul penal din 1969, se înţelege orice modalitate de obţinere a unei satisfacţii sexuale prin folosirea sexului sau acţionând asupra sexului, între persoane de sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângere sau profitând de imposibilitatea persoanei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa; iar, prin acte de perversiune sexuală, în accepţiunea prevederilor art. 201 din Codul penal din 1969, se înţelege orice alte modalităţi de obţinere a unei satisfacţii sexuale decât cele anterior arătate.

Aceste dispoziţii au devenit obligatorii pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968, dezlegarea dată problemelor apărute în aplicarea prevederilor art. 197 din Codul penal din 1969, cu care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată, determinând o uniformitate în interpretarea şi aplicarea acestora.

Prin urmare, Înalta Curte de casaţie şi Justiţie, prin decizia criticată, a realizat o interpretare autentică a normelor prevăzută la art. 197 alin. (1), art. 198 şi art. 201 din Codul penal din 1969, fără a determina, pe calea interpretării, modificarea textului şi fără a se manifesta, astfel, ca legislator pozitiv.

Pentru aceste motive, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. III din 23 mai 2005 nu vizează modificarea sau completarea textului anterior referit şi nici nu afectează previzibilitatea acestuia, ci reprezintă o directă aplicare a normei constituţionale de la art. 126 alin. (3), conform căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale.

Spre deosebire de instituţia recursului în interesul legii, modificarea şi completarea legii sunt, conform dispoziţiilor art. 58-60 şi urm. din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, evenimente legislative ce reprezintă atribuţia exclusivă a legiuitorului, potrivit prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, şi se realizează prin legi organice, conform dispoziţiilor art. 73 alin. (3) lit. h) din Legea fundamentală.

Pentru aceste motive, Curtea constată că prevederile art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968 nu sunt de natură a încălca dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (4) referitor la statul român, ale art. 61 alin. (1) cu privire la rolul Parlamentului, ale art. 73 alin. (3) lit. h) cu privire la categorii de legi şi ale art. 126 alin. (3) privind instanţele judecătoreşti, şi nici dispoziţiile art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cu privire la previzibilitatea legii penale.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Claudiu Celestin Vlădescu în Dosarul nr. 4.110/90/2013 al Tribunalului Vâlcea - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Vâlcea - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al Românei, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 20 martie 2014.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop