Decizie din 22 mai 2012

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 22 mai 2012 într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Jan Sikuta, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, judecători, Valerian Cioclei, judecător ad hoc, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,

având în vedere cererile menţionate anterior, introduse la 14 ianuarie 2004 şi 8 februarie 2005,

având în vedere decizia parţială a Curţii din 24 august 2010,

având în vedere observaţiile prezentate de guvernul pârât şi cele prezentate ca răspuns de reclamant,

având în vederea abţinerea domnului Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România (art. 28 din Regulamentul Curţii), şi desemnarea domnului Valerian Cioclei în calitate de judecător ad hoc (art. 26 § 4 din Convenţie şi art. 29 § 1 din Regulament),

după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:

ÎN FAPT

1.Reclamantul, domnul Ovidiu Trăilescu, este resortisant român, s-a născut în 1971 şi locuieşte în Orşova. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental Irina Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

A. Circumstanţele cauzei

2.Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de părţi, se pot rezuma după cum urmează:

1.Faptele corespunzătoare Cererii nr. 5.666/04

3.Reclamantul era angajat ca jurist la o întreprindere.

4.La 22 ianuarie 2000, reclamantul a fost declarat admis la examenul organizat de Ministerul Justiţiei pentru suplinirea posturilor vacante în magistratură. La 8 iunie 2000 a fost informat că, dată fiind media sa la concurs, trebuia să ocupe postul de procuror stagiar la Parchetul de pe lângă Judecătoria Drobeta-Turnu Severin.

a)Refuzul Ministerului Public de a propune Ministerului Justiţiei să îl numească pe reclamant în postul de procuror stagiar

5.Constatând că celelalte persoane care au fost admise la acelaşi concurs au fost numite în posturile respective şi că el era singurul care nu şi-a primit numirea, reclamantul a adresat o scrisoare Ministerului Public, pentru a afla cauzele acestei întârzieri.

6.Prin Decizia din 6 decembrie 2000, Ministerul Public, reprezentat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie (procurorul general), i-a comunicat reclamantului refuzul de a propune Ministerului Justiţiei numirea sa în postul de procuror stagiar, pe motiv că nu avea o bună reputaţie, condiţie prevăzută de art. 46 lit. c) din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească (Legea nr. 92/1992).

7.La 29 decembrie 2000, prevalându-se de dispoziţiile Legii nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ (Legea nr. 29/1990), reclamantul a formulat o plângere administrativă împotriva acelei decizii, care a fost înregistrată la Ministerul Public şi la Ministerul Justiţiei.

8.Prin Decizia din 3 aprilie 2001, Ministerul Justiţiei l-a informat pe reclamant cu privire la decizia de reexaminare a dosarului său.

9.Ministerul Public a însărcinat Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinţi să efectueze o anchetă asupra persoanei reclamantului. La 10 octombrie 2001, parchetul a solicitat angajatorului reclamantului, societatea C., informaţii privind comportamentul acestuia. Aceeaşi cerere a fost adresată şi vecinilor acestuia.

10.Prin Decizia din 20 iunie 2002, procurorul general l-a informat pe reclamant că Ministerul Public nu a propus Ministerului Justiţiei numirea sa în postul de procuror stagiar, deşi a fost admis la examen. Pentru pronunţarea acestei decizii, Ministerul Public se bazează pe mai multe fapte, astfel cum rezultau din dosarul "personal" (dosarul de personal) întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinţi în urma cercetărilor efectuate asupra persoanei reclamantului în 2000 şi 2001. Reiese din decizia ministerului că dosarul "personal" cuprindea informaţii furnizate de foştii angajatori ai reclamantului, de cunoştinţele sale şi de Poliţia Orşova, recomandări şi alte documente.

11.În primul rând, Ministerul Public şi-a bazat decizia pe faptul că în 1998 reclamantul a fost implicat într-o dispută cu un terţ, în urma căreia a fost obligat la plata unei amenzi contravenţionale. Pentru aceleaşi fapte, terţul a depus apoi o plângere penală împotriva reclamantului pentru lovire şi alte violenţe, care a fost închisă prin împăcarea părţilor.

12.În al doilea rând, s-a bazat pe faptul că întreprinderea H, unde reclamantul a lucrat ca jurist, l-a concediat pe motive disciplinare. Decizia de concediere a fost anulată printr-o hotărâre judecătorească definitivă pentru viciu de procedură şi reclamantul a fost reangajat în acelaşi post. În cele din urmă, a constatat că la 31 august 1998 reclamantul a reprezentat aceeaşi întreprindere într-un litigiu civil fără să i se fi acordat împuternicire în acest sens.

13.În concluzie, s-a stabilit că reclamantul "nu a respectat întotdeauna regulamentul de ordine interioară şi că îl interesau în principal problemele personale şi ascensiunea politică, în detrimentul sarcinilor profesionale care îi erau atribuite".

b)Acţiunea în contencios administrativ pentru contestarea deciziilor prin care se refuza numirea reclamantului în postul de procuror stagiar

14.La 1 iulie 2002, reclamantul a sesizat Curtea de Apel Craiova cu o acţiune în contencios administrativ împotriva Ministerului Public şi a Ministerului Justiţiei, cerând anularea deciziilor de la 6 decembrie 2000 şi 20 iunie 2002 menţionate anterior (supra, pct. 6 şi 10) şi obligarea acestora să îl numească în postul de procuror stagiar. În sprijinul pretenţiilor sale, a depus la dosar recomandări din partea foştilor săi angajatori, inclusiv a membrilor consiliului de administraţie al societăţii H., a primarului oraşului, a reprezentantului consiliului municipal şi a vecinilor săi care îi atestau buna reputaţie. A subliniat că, în ceea ce priveşte plângerea penală din 1998, nu s-a început urmărirea penală împotriva sa. A adăugat că decizia de concediere a societăţii H. a fost anulată de instanţe şi că reprezentase această societate în temeiul unui mandat general de care dispunea.

15.Reclamantul a cerut curţii de apel să dispună Ministerului Public să depună la dosarul cauzei dosarul "personal", ce cuprindea documentele pe care s-a bazat pentru a-i respinge numirea şi care se afla în arhivele acestui minister.

16.La şedinţele din 4 octombrie şi 1 noiembrie 2002, reclamantul a arătat că pârâţii au refuzat să furnizeze o copie a dosarului "personal". Curtea de apel a respins cererea, pe motiv că au fost deja depuse la dosarul cauzei numeroase recomandări şi elemente privind personalitatea celui în cauză, precum şi înscrisuri cu privire la concurs. Prin urmare, Curtea a reţinut că prezentarea de noi probe nu aducea precizări suplimentare şi nu era de natură să soluţioneze cauza.

17.Conform spuselor reclamantului, la şedinţele de judecată, procurorul, în calitate de reprezentant al Ministerului Public, era aşezat lângă completul de judecată, iar el se afla în faţa judecătorilor, în sala de judecată.

18.Prin Hotărârea din 1 noiembrie 2002, Curtea de Apel Craiova a respins acţiunea reclamantului. S-a considerat că, din cercetările făcute de Pachetul de pe lângă Tribunalul Mehedinţi în 2000 şi 2001, rezultă că reclamantul nu a avut un comportament satisfăcător la locul de muncă şi în societate. Într-adevăr, a fost sancţionat în 1998 la plata unei amenzi contravenţionale pentru tulburarea ordinii publice în urma agresării unei persoane care a depus ulterior plângere penală împotriva lui. Curtea a notat că răspunderea penală a fost înlăturată prin împăcarea părţilor. De asemenea, reclamantul a fost concediat de societatea H. din motive disciplinare, decizie care a fost anulată apoi pentru nerespectarea condiţiilor de formă. Date fiind aceste fapte, curtea de apel a hotărât că reclamantul nu îndeplinea condiţiile pentru a deveni magistrat.

19.La 27 ianuarie 2003, reclamantul a formulat recurs împotriva acestei hotărâri. A arătat că reputaţia unei persoane reprezenta imaginea pe care anturajul său şi-a format-o despre aceasta şi că nu putea fi determinată numai în funcţie de două incidente izolate din viaţa sa. A subliniat că informaţiile primite şi reţinute de minister din partea angajatorilor săi pentru refuzul numirii sale în postul de procuror erau în contradicţie cu recomandările făcute în aceeaşi perioadă de aceiaşi angajatori care îi atestau buna reputaţie, după cum dovedeau şi declaraţiile pe care le anexase la cererea introductivă de instanţă. A adăugat că curtea de apel a omis să examineze motivele acţiunii sale şi a reiterat cererea ca dosarul "personal" să fie ataşat la dosarul cauzei. A contestat capacitatea procurorului de a reprezenta Ministerul Public, în lipsa depunerii la dosar a unei împuterniciri scrise, excepţie care a fost respinsă de Curtea Supremă ca nefondată.

20.Prin Hotărârea definitivă din 21 octombrie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul reclamantului. A reţinut că era incontestabil faptul că reclamantul a fost sancţionat prin plata unei amenzi contravenţionale pentru loviturile aplicate unui terţ şi că acesta din urmă a depus o plângere penală împotriva lui, fiind înlăturată răspunderea penală pe motiv de împăcare a părţilor. În plus, aceste fapte au fost comise când reclamantul era în concediu medical şi când a fost concediat din motive disciplinare, sancţiune anulată ulterior de către instanţă. Curtea Supremă a considerat că această problemă nu era de natură să şteargă existenţa faptelor care au adus atingere reputaţiei reclamantului. Ea a considerat că, deşi autorităţile nu au luat în considerare alte aspecte stabilite în urma cercetărilor efectuate asupra persoanei reclamantului, faptele reţinute anterior "nu erau dintre cele care îi puteau asigura buna reputaţie în sensul art. 46 lit. c) din Legea nr. 92/1992". A adăugat că această ultimă condiţie implica "un comportament ireproşabil în sânul societăţii, un echilibru emoţional şi un comportament raţional chiar în situaţii limite."

21.În ceea ce priveşte refuzul curţii de apel de a dispune ataşarea dosarului "personal" al reclamantului la dosarul cauzei, Curtea Supremă a considerat că prima instanţă nu avea obligaţia să ceară autorităţilor aceste dovezi, dacă considera că dovezile de care dispunea erau suficiente pentru stabilirea faptelor.

2.Faptele corespunzătoare Cererii nr. 14.464/05

a)Cererea reclamantului de a avea acces la dosarul "personal"

22.La 11 februarie 2003, reclamantul a făcut o cerere la procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie pentru a avea acces la dosarul "personal" şi pentru a face copii.

23.Prin Scrisoarea din 24 februarie 2003 cu numărul 367/2003, Ministerul Public l-a informat pe reclamant că cererea i-a fost respinsă. Această scrisoare preciza că informaţiile solicitate de reclamant nu erau informaţii de interes public, ci o simplă cerere adresată unei instituţii publice. Ministerul a notat că dosarul în cauză fusese întocmit în conformitate cu Legea nr. 92/1992, în urma cererii sale de a fi admis în magistratură, documentele existente în acest dosar neavând un caracter public. Prin urmare, reclamantul nu îl putea consulta sau face copii. A adăugat, în cele din urmă, că reclamantul a fost informat anterior cu privire la motivele pentru care cererea sa de admitere în magistratură a fost respinsă.

24.La 5 martie 2003, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 544/2001 şi a normelor de aplicare, reclamantul a adresat Ministerului Public o plângere împotriva Scrisorii din 24 februarie 2003. Reclamantul nu a primit răspuns la această plângere.

b)Procedura judiciară în contestarea refuzului de acces la dosarul "personal"

25.La 20 martie 2003, reclamantul a sesizat Tribunalul Bucureşti cu o acţiune împotriva Ministerului Public, în anularea "actului administrativ nr. 367/2003", care i-a refuzat accesul la dosarul său personal. A cerut, de asemenea, acces la dosarul "personal" şi la realizarea de copii ale documentelor cuprinse în acest dosar. A arătat că accesul la aceste documente îi era necesar pentru a-şi putea restabili buna reputaţie. S-a bazat pe art. 13, 14 şi 22 din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţii de interes public şi pe normele sale de aplicare.

26.În întâmpinare, Ministerul Public a cerut tribunalului să declare acţiunea reclamantului inadmisibilă, pe motiv că informaţiile solicitate nu constituiau informaţii de interes public şi că, prin urmare, dispoziţiile Legii nr. 544/2001 nu erau aplicabile în speţă. A arătat apoi că reclamantul nu îndeplinea condiţia cerută de lege pentru a fi numit magistrat, şi anume că nu se bucura de o bună reputaţie.

27.Reclamantul a răspuns ministerului că acţiunea sa era admisibilă, dat fiind că, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 544/2001, datele personale pot deveni informaţii de interes public numai în măsura în care afectează capacitatea de exercitare a unei funcţii publice. A adăugat că legiuitorul a elaborat, de altfel, Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date.

28.Pe fondul acţiunii, reclamantul a arătat că cererea să se baza pe dispoziţiile Legii nr. 544/2001. A notat că sancţiunea contravenţională nu i-a fost aplicată în urma unei proceduri echitabile şi că constituia un incident izolat, care nu îi putea afecta reputaţia. A contestat, de asemenea, interpretarea dată relaţiilor sale profesionale anterioare şi a arătat că beneficia de recomandări pozitive din partea angajatorilor săi.

29.Dezbaterile au avut loc la 5 septembrie 2003.

30.Prin hotărârea din 12 septembrie 2003, Tribunalul Bucureşti a respins acţiunea ca nefondată. Tribunalul a reţinut, mai întâi, că decizia contestată nu constituia un act administrativ şi nu crea niciun raport juridic între părţi, ci numai o opinie asupra modului de soluţionare a cererii reclamantului de a avea acces la dosarul său "personal". Prin urmare, nu putea fi cenzurată pe calea contenciosului administrativ. Tribunalul a hotărât apoi că, potrivit art. 2 lit. c) şi art. 12 lit. d) din Legea nr. 544/2001, coroborate cu art. 3 lit. a) din Legea nr. 677/2001, informaţiile cuprinse în dosarul "personal" aveau un caracter personal şi nu de interes public, dispoziţiile Legii nr. 544/2001 nefiind prin urmare aplicabile. A adăugat că art. 14 din Legea nr. 544/2001 invocat de reclamant nu era aplicabil în speţă, în măsura în care nu a fost numit procuror şi nu exercita, prin urmare, o funcţie publică.

31.Reclamantul a formulat recurs. A arătat că acţiunea să se baza pe dispoziţiile Legii nr. 544/2001, coroborate cu cele ale Legii nr. 677/2001. A susţinut că, în măsura în care informaţiile cuprinse în dosar au fost folosite de pârât pentru a-i împiedica accesul la funcţia publică, aceste informaţii au devenit de interes public şi că Legea nr. 544/2001 era aplicabilă în speţă. A adăugat, de asemenea, că, potrivit art. 13 din Legea nr. 544/2001, informaţiile care favorizează sau ascund încălcarea legii constituie informaţii de interes public. Or, în opinia acestuia, datele prezente în dosarul său au fost folosite pentru încălcarea legii.

32.Prin Hotărârea definitivă din 18 noiembrie 2004, Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul reclamantului. A hotărât că datele solicitate de reclamant intrau sub incidenţa art. 12 lit. d) din Legea nr. 544/2001, fiind informaţii cu privire la datele personale. În plus, în măsura în care reclamantul nu a ocupat o funcţie publică, nu putea pretinde că a suferit o atingere a dreptului său de exercitare a atribuţiilor sale, ceea ce ar fi făcut ca aceste informaţii să fie de interes public.

B. Dreptul şi practica interne şi internaţionale relevante

1.Dispoziţiile relevante cu privire la accesul la funcţia de magistrat

33.Dispoziţiile legale relevante ale Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească cu privire la accesul la funcţia de magistrat sunt redactate astfel:

Articolul 46

(1)Poate fi numit magistrat cel care îndeplineşte următoarele condiţii:

[...]

b)este licenţiat în drept sau drept economic-administrativ, are stagiul cerut de lege pentru funcţia în care urmează să fie numit şi dovedeşte o pregătire profesională corespunzătoare;

c)nu are antecedente penale şi se bucură de o bună reputaţie;

[...]

34.Potrivit art. 51 din Legea nr. 92/1992, la judecătorii şi la parchetele de pe lângă aceste instanţe pot funcţiona judecători şi, respectiv, procurori stagiari, numiţi prin ordin al ministrului justiţiei, cu respectarea condiţiilor prevăzute la art. 46. Procurorii stagiari sunt numiţi la propunerea procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.

2.Dispoziţiile relevante privind organizarea sălii de judecată şi de descriere a procedurii de urmat

35.Potrivit art. 7 din Regulamentul privind organizarea sălilor de şedinţă din instanţele judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 111 din 27 septembrie 2000, locul ocupat în sala de judecată de către procurorul care reprezintă interesele publice este situat "în partea opusă spaţiului destinat persoanelor private de libertate, pe un podium cu înălţimea de 20-30 centimetri, orientat astfel încât să asigure procurorului o vizibilitate bună, atât spre biroul judecătorilor, cât şi spre public." În ceea ce priveşte locul procurorului ce reprezintă interesele Ministerului Public, pârâtul din procedură, regulamentul nu oferă o indicaţie specială. Prin urmare, locul ocupat de procuror în sala de judecată este diferit în funcţie de calitatea procesuală şi este, în orice caz, diferit de cel al completului de judecată.

36.Dispoziţiile relevante ale Codului de procedură civilă sunt redactate în felul următor:

Articolul 172

Când partea învederează că partea potrivnică deţine un înscris privitor la pricină, instanţa poate ordona înfăţişarea lui.

Cererea de înfăţişare nu poate fi respinsă dacă înscrisul este comun părţilor sau dacă însăşi partea potrivnică s-a referit în judecată la înscris [...].

"Articolul 132

La prima zi de înfăţişare, instanţa va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum şi pentru a propune noi dovezi. [...]."

37.Articolul relevant din Codul civil se citeşte după cum urmează:

Articolul 1.201

Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate.

3.Dispoziţiile legale cu privire la liberul acces la informaţii de interes public

38.Dispoziţiile legale relevante ale Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţii de interes public sunt redactate în felul următor:

Articolul 12

(1)Se exceptează de la accesul liber următoarele informaţii:

d)informaţii cu privire la datele personale, conform legii;

"Articolul 13

Informaţiile care favorizează sau ascund încălcarea legii de către o autoritate sau o instituţie publică nu pot fi incluse în categoria informaţiilor clasificate şi constituie informaţii de interes public."

"Articolul 14

(1)Informaţiile cu privire la datele personale ale cetăţeanului pot deveni informaţii de interes public numai în măsura în care afectează capacitatea de exercitare a unei funcţii publice."

4.Dispoziţiile legale privind protecţia persoanelor cu privire la clasificarea datelor cu caracter personal

39.Articolele relevante din Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, intrată în vigoare la 12 decembrie 2001, sunt redactate în felul următor:

Articolul 1

Prezenta lege are ca scop garantarea şi protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor fizice, în special a dreptului la viaţa intimă, familială şi privată, cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal.

(2)Exercitarea drepturilor prevăzute în prezenta lege nu poate fi restrânsă decât în cazuri expres şi limitativ prevăzute de lege.

"Articolul 2

(1)Prezenta lege se aplică prelucrărilor de date cu caracter personal, efectuate, în tot sau în parte, prin mijloace automate, precum şi prelucrării prin alte mijloace decât cele automate a datelor cu caracter personal care fac parte dintr-un sistem de evidenţă sau care sunt destinate să fie incluse într-un asemenea sistem. [...]"

"Articolul 3

În înţelesul prezentei legi, următorii termeni se definesc după cum urmează:

a)date cu caracter personal - orice informaţii referitoare la o persoană fizică identificată sau identificabilă; o persoană identificabilă este acea persoană care poate fi identificată, direct sau indirect, în mod particular prin referire la un număr de identificare ori la unul sau la mai mulţi factori specifici identităţii sale fizice, fiziologice, psihice, economice, culturale sau sociale;

b)prelucrarea datelor cu caracter personal - orice operaţiune sau set de operaţiuni care se efectuează asupra datelor cu caracter personal, prin mijloace automate sau neautomate, cum ar fi colectarea, înregistrarea, organizarea, stocarea, adaptarea ori modificarea, extragerea, consultarea, utilizarea, dezvăluirea către terţi prin transmitere, diseminare sau în orice alt mod, alăturarea ori combinarea, blocarea, ştergerea sau distrugerea; [...]"

"Articolul 13

Orice persoană vizată are dreptul de a obţine de la operator [...] confirmarea faptului că datele care o privesc sunt sau nu sunt prelucrate de acesta. Operatorul este obligat, în situaţia în care prelucrează date cu caracter personal care privesc solicitantul, să comunice acestuia, împreună cu confirmarea, cel puţin următoarele:

a)informaţii referitoare la scopurile prelucrării [...];

b)comunicarea într-o formă inteligibilă a datelor care fac obiectul prelucrării, precum şi a oricărei informaţii disponibile cu privire la originea datelor; [...] d) informaţii privind existenţa dreptului de intervenţie asupra datelor şi a dreptului de opoziţie, precum şi condiţiile în care pot fi exercitate;

e)informaţii asupra posibilităţii de a consulta registrul de evidenţă a prelucrărilor de date cu caracter personal [...]"

"Articolul 14

Orice persoană vizată are dreptul de a obţine de la operator, la cerere şi în mod gratuit:

a)după caz, rectificarea, actualizarea, blocarea sau ştergerea datelor a căror prelucrare nu este conformă prezentei legi, în special a datelor incomplete sau inexacte; [...]"

"Articolul 18

(1)Fără a se aduce atingere posibilităţii de a se adresa cu plângere autorităţii de supraveghere, persoanele vizate au dreptul de a se adresa justiţiei pentru apărarea oricăror drepturi garantate de prezenta lege, care le-au fost încălcate."

"Articolul 25

(1)În vederea apărării drepturilor prevăzute de prezenta lege persoanele ale căror date cu caracter personal fac obiectul unei prelucrări care cade sub incidenţa prezentei legi pot înainta plângere către autoritatea de supraveghere. Plângerea se poate face direct sau prin reprezentant. Persoana lezată poate împuternici o asociaţie sau o fundaţie să îi reprezinte interesele."

40.Guvernul a depus la dosarul cauzei o copie a hotărârii definitive nr. 3.956, pronunţată la 18 octombrie 2007 de către Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie. În această hotărâre, Înalta Curte a admis cererea unei persoane fizice angajată în baza Legii nr. 677/2001 împotriva Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră să transmită informaţii privind numărul intrărilor şi ieşirilor sale din ţară în decursul unui an de zile.

41.Convenţia Consiliului Europei privind protecţia persoanelor cu privire la procesarea automată a datelor personale din 28 ianuarie 1981 a fost ratificată de România la 27 februarie 2002. A intrat în vigoare, pentru România, la 1 iunie 2002. Scopul acestei convenţii este "de a garanta [...] oricărei persoane fizice [...] respectarea [...] în special a dreptului său la viaţa privată, cu privire la procesarea automată a datelor personale careo privesc" (art. 1), acestea din urmă fiind definite la art. 2 ca "orice informaţii referitoare la o persoană fizică identificată sau identificabilă".

CAPETE DE CERERE

42.Invocând art. 6 din Convenţie, reclamantul se plânge că nu i-a fost soluţionată cauza de către o instanţă independentă şi imparţială şi că a fost încălcat principiul egalităţii părţilor la procedură, din cauza locului ocupat de procurorul general în sala de şedinţă, adică lângă completul de judecată. Sub unghiul aceluiaşi articol, el se plânge de refuzul instanţelor de a obliga Ministerul Public să ataşeze la dosarul cauzei dosarul "personal" al reclamantului, pentru a fi folosit ca probă.

43.Invocând art. 8 din Convenţie, reclamantul se plânge de o atingere a dreptului la respectarea vieţii sale private, din cauza imposibilităţii de a avea acces la dosarul său personal.

44.El se plânge şi de faptul că nu a beneficiat la nivel naţional de o cale de atac efectivă pentru a contesta refuzul autorităţilor de a-i permite accesul la dosarul personal, ceea ce aduce atingere dreptului său garantat de art. 13 din Convenţie.

ÎN DREPT

A. Cu privire la capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 din Convenţie

45.Reclamantul se plânge că la şedinţele din faţa instanţelor interne, el era plasat, cum este regula, în partea de jos a sălii de şedinţă, la un nivel inferior judecătorilor, iar reprezentantul Ministerului Public se afla pe o platformă ridicată lângă completul de judecată. Se vede aici o încălcare a principiului egalităţii armelor şi a obligaţiei de imparţialitate şi independenţă a instanţei. Denunţă, de asemenea, refuzul instanţelor de a obliga Ministerul Public să ataşeze la dosarul cauzei dosarul "personal", chiar dacă decizia contestată se baza pe documentele cuprinse în acest dosar. Invocă art. 6 § 1 din convenţie, ale cărui dispoziţii relevante se citesc după cum urmează:

Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, [...] de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]

46.Guvernul susţine că acestei cereri nu îi este aplicabil art. 6 § 1 din Convenţie, pe motiv că dreptul revendicat de reclamant în cursul procedurii ce face obiectul Cererii nr. 5.666/04 nu poate fi calificat ca drept de natură civilă sau penală, în sensul art. 6 citat anterior. Consideră apoi că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne în ceea ce priveşte capătul său de cerere legat de locul procurorului în sala de şedinţă, dat fiind că nu l-a prezentat niciodată în faţa instanţelor naţionale şi că nu a recuzat completul de judecată.

47.Reclamantul contestă argumentele Guvernului.

48.Având în vedere faptele relevante, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze aceste excepţii ale Guvernului, deoarece consideră că aceste capete de cerere urmează să fie respinse ca inadmisibile, fiind vădit nefondate pentru motivele menţionate în continuare.

1.Cu privire la locul ocupat de procuror în sala de şedinţă

49.Guvernul face mai întâi trimitere la normele interne aplicabile în materie de organizare a unei săli de şedinţă (supra, pct. 35). El subliniază că, în speţă, procurorul avea calitatea de reprezentant al pârâtului şi că, prin urmare, ar fi trebuit să ocupe un loc lângă avocaţi şi consilieri juridici. De altfel, nu există niciun indiciu, altul decât spusele reclamantului, care să dovedească că lucrurile erau altfel în speţă. Arată că, în orice caz, în temeiul normelor interne aplicabile, locul procurorului în sala de şedinţă este diferit de cel al judecătorului şi că locul procurorului nu poate, prin el însuşi, să constituie o dovadă a lipsei de independenţă şi imparţialitate a instanţei sau a nerespectării principiului egalităţii armelor.

50.Reclamantul susţine că, în speţă, procurorul prezent la şedinţă a trebuit să cumuleze calitatea de pârât şi cea de procuror de şedinţă, deşi calitatea sa principală a fost cea de pârât în procedură. Prin urmare, a rămas în timpul dezbaterilor lângă completul de judecată. El adaugă că procurorii şi judecătorii au statut de magistrat şi îşi exercită activitatea pe lângă aceeaşi instanţă.

51.Curtea notează mai întâi că reclamantul era parte într-o procedură administrativă şi nu făcea obiectul unei acuzaţii de natură penală. Reaminteşte că imparţialitatea în sensul art. 6 § 1 din Convenţie se defineşte de obicei printr-o atitudine lipsită de prejudecată sau părtinire. Existenţa să se apreciază în funcţie de un dublu demers: primul constă în încercarea de a determina ceea ce gândea judecătorul respectiv sau care era interesul său într-o anumită cauză; al doilea te face să te asiguri că oferea suficiente garanţii pentru a exclude în această privinţă orice dubiu legitim [Kyprianou împotriva Ciprului (MC), nr. 73.797/01, pct. 118, CEDO 2005-XIII]. Or, a constatat deja că circumstanţa denunţată nu este suficientă în sine să conteste egalitatea armelor sau lipsa de imparţialitate şi independenţă, în măsura în care, dacă acordă Ministerului Public o poziţie "fizică" privilegiată în sala de judecată, ea nu pune "acuzatul" într-o situaţie de dezavantaj concret pentru apărarea intereselor sale [Chalmont împotriva Franţei (dec.), nr. 72.531/01, 9 decembrie 2003 şi Morillon împotriva Franţei (dec.), nr. 71.991/01, 2 octombrie 2003].

52.Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 §§ 3 a) şi 4 din Convenţie.

2.Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe nerespectarea principiului contradictorialităţii

53.Reclamantul consideră că nu a beneficiat de o procedură contradictorie în faţa instanţelor interne, pe motiv că dosarul "personal" nu a fost ataşat la dosarul cauzei.

54.Guvernul consideră că cererea reclamantului adresată instanţelor interne de a cere parchetului ataşarea la dosarul cauzei a conţinutului dosarului "personal" reprezintă o cerere de înfăţişare de probe. Or, instanţele interne au respins această cerere în mod motivat. Reiese, de asemenea, că deciziile pronunţate de instanţele interne se bazau pe fapte a căror realitate nu a fost contestată de reclamant. Guvernul notează că reclamantul nu a invocat în faţa instanţelor interne art. 172 din Codul de procedură civilă, conform căruia, la cererea uneia dintre părţi, instanţa trebuie să dispună celeilalte părţi să depună la dosarul cauzei un înscris la care s-a referit în cursul procedurii.

55.Reclamantul consideră că nu a beneficiat de o procedură contradictorie în faţa instanţelor interne, pe motiv că dosarul "personal" nu a fost ataşat la dosarul cauzei. El consideră că din această cauză nu şi-a putut pregăti în mod convenabil apărarea. Adaugă că s-a prevalat în faţa instanţelor interne de art. 172 din Codul de procedură civilă şi că a contestat în faţa instanţelor interne faptele din litigiu, şi anume că nu avea o bună reputaţie.

56.Curtea aminteşte mai întâi că admisibilitatea probelor reiese în primul rând din normele de drept intern şi revine, în principiu, instanţelor naţionale obligaţia să aprecieze probele administrate [Van Mechelen şi alţii împotriva Olandei, 23 aprilie 1997, pct. 50, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-III, şi De Lorenzo împotriva Italiei (dec.), nr. 69.264/01, 12 februarie 2004]. Dreptul la o procedură în contradictoriu, în sensul art. 6 alin. 1, "implică în principiu dreptul părţilor la un proces penal sau civil, de a lua cunoştinţă de orice probă sau observaţie prezentată judecătorului cu scopul de a-i influenţa decizia şi a o discuta" [Morel împotriva Franţei, nr. 34.130/96, pct. 27, CEDO 2000-VI; Meftah şi alţii împotriva Franţei (MC), nr. 32.911/96, 35.237/97 şi 34.595/97, pct. 1, CEDO 2002-VII şi Augusto împotriva Franţei, nr. 71.665/01, pct. 50, CEDO 2007-... (extrase)].

57.În acest caz, dosarul "personal" nu a fost ataşat la dosarul cauzei de către Ministerul Public, pentru a nu influenţa decizia judecătorilor. Cererea reclamantului de a obliga Ministerul Public să prezinte în faţa instanţei dosarul "personal" a fost respinsă în mod motivat de instanţele interne care au considerat că dispuneau de suficiente dovezi pentru a soluţiona cauza în fond (supra, pct. 16 şi 23). Prin urmare, Curtea nu consideră că neataşarea de către Ministerul Public la dosarul cauzei a dosarului "personal" constituie o atingere a principiului contradictorialităţii.

58.Curtea mai notează că reclamantul a fost informat cu privire la elementele faptice pe care Ministerul Public şi apoi instanţele interne şi-au întemeiat decizia conform căreia persoana în cauză nu beneficia de o bună reputaţie. Într-adevăr, atât decizia administrativă din 20 iunie 2002, cât şi hotărârile pronunţate de instanţele interne au făcut o prezentare a faptelor pe care au fost întemeiate. Prin urmare, reclamantul avea cunoştinţă de faptele imputate. În plus, reclamantul nu a contestat realitatea faptelor, ci numai modul în care instanţele interne le-au interpretat. Dacă admisibilitatea probelor şi aprecierea lor aparţine, în primul rând, dreptului intern şi instanţelor naţionale [Garcia Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30.544/96, pct. 28, CEDO 1999-1], Curtea nu găseşte în cazul de faţă niciun indiciu de arbitrariu în aprecierea făcută de tribunale şi reaminteşte că sarcina sa nu este să se substituie propriei lor aprecieri. În consecinţă, Curtea consideră că, în speţă, reclamantul se limitează la a contesta aprecierea faptelor şi probelor făcută de instanţe [mutatis mutandis E.S. împotriva Franţei (dec.), nr. 49.714/06, 10 februarie 2009 şi Russu împotriva României (dec.), nr. 27.436/04, 12 ianuarie 2010) şi consideră, prin urmare, că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 §§ 3 a) şi 4 din Convenţie.

B. Cu privire la capetele de cerere întemeiate pe articolul 8 din Convenţie, considerat separat şi coroborat cu art. 13 din Convenţie

59.Invocând art. 8 din Convenţie, considerat separat şi coroborat cu art. 13 din Convenţie, reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său la respectarea vieţii sale private, din cauza imposibilităţii de a avea acces la dosarul său "personal" şi că nu a beneficiat la nivel intern de o cale de atac efectivă pentru a contesta refuzul autorităţilor de a-i permite accesul la acest dosar. Art. 8 şi 13 din Convenţie se citesc în felul următor:

Articolul 8

1.Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2.Nu este admisă ingerinţa unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât dacă aceasta este prevăzută de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevederea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.

"Articolul 13

Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de [...] Convenţie au fost încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale."

1.Cu privire la excepţia Guvernului întemeiată pe incompatibilitatea ratione materiae a art. 8 din Convenţie

60.Guvernul susţine că art. 8 din Convenţie nu se aplică în speţă, pe motiv că refuzul autorităţilor interne de a permite reclamantului accesul la dosarul său "personal" nu are nicio repercusiune asupra vieţii sale private. Susţine că dosarul "personal" a fost de asemenea constituit de Ministerul Public cu scopul de a verifica reputaţia reclamantului, pentru a-i decide accesul la funcţia publică. Datele cuprinse în acest dosar nu erau accesibile publicului şi nu au fost nici divulgate, nici utilizate de autorităţi în alt scop decât cel prevăzut de lege. În plus, acest dosar conţinea informaţii cu privire la procedurile judiciare în care reclamantul a fost parte, ceea ce implică faptul că acesta din urmă cunoştea informaţiile care se regăseau în el.

61.Reclamantul răspunde că, în măsura în care informaţiile cuprinse în acest dosar erau decisive pentru a i se stabili buna sau proasta reputaţie, aveau legătură neapărat cu viaţa sa privată.

62.Curtea reaminteşte că datele cu caracter public pot ţine de viaţa privată în cazul în care sunt obţinute şi memorate sistematic în dosare păstrate de autorităţile publice (Haralambie împotriva României, nr. 21.737/03, pct. 77, 27 octombrie 2009). În speţă, Ministerul Public a constituit un dosar ce cuprinde informaţii despre viaţa reclamantului pentru a-i decide buna reputaţie, condiţie cerută pentru accesul acestuia la funcţia de procuror. Acest dosar conţinea, fără îndoială, informaţii privind trecutul reclamantului şi, în special, precizări cu privire la fostele raporturi de muncă şi asupra procedurilor judiciare în care a fost parte (supra. pct. 10 în fine). Fără nicio îndoială, documentele depuse la dosar priveau viaţa privată a reclamantului într-o astfel de măsură încât problema accesibilităţii lor de către cel în cauză intră în domeniul de aplicare al art. 8 din Convenţie (Gaskin împotriva Marii Britanii, 7 iulie 1989, pct. 37, seria A nr. 160 şi, mutatis mutandis, Gunes împotriva Franţei, nr. 32.157/06, pct. 26, 20 noiembrie 2008). Prin urmare, este necesar să se respingă şi această excepţie a Guvernului.

63.Totuşi, Curtea apreciază ca inadmisibil capătul de cerere al reclamantului cu privire la accesul la datele şi informaţiile cuprinse în dosarul "personal" pentru motivele indicate mai jos.

2.Cu privire la excepţia Guvernului întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne

64.Guvernul notează că informaţiile solicitate de reclamant nu sunt informaţii de interes public, ci privesc date personale. Prin urmare, persoana în cauză ar fi trebuit să sesizeze instanţele interne nu cu o acţiune întemeiată pe Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, ci cu o acţiune întemeiată pe Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date. În opinia Guvernului, art. 13 lit. b) coroborat cu art. 18 din Legea nr. 677/2001 confereau persoanei în cauză o cale de atac efectivă, accesibilă şi suficientă pentru a obţine din partea operatorului de date comunicarea sub o formă inteligibilă a datelor ce îl priveau, date ce făceau obiectul unei prelucrări.

65.Reclamantul consideră că, în măsura în care informaţiile cuprinse în dosarul "personal" aveau o legătură cu exercitarea unei funcţii publice, respectiv de procuror în cadrul Parchetului pe lângă Judecătoria Drobeta-Turnu Severin, au devenit informaţii de interes public. Prin urmare, orice persoană, inclusiv reclamantul, trebuia să aibă acces la dosar.

66.Arată apoi că putea avea acces la informaţii personale şi în temeiul Legii nr. 677/2001, care completa Legea nr. 544/2001. Totuşi, consideră că o nouă procedură angajată în temeiul Legii nr. 677/2001 ar fi fost respinsă de instanţele interne pentru autoritate de lucru judecat. În plus, în temeiul rolului său activ, judecătorul sesizat cu acţiunea întemeiată pe Legea nr. 544/2001 ar fi putut completa şi schimba, după caz, temeiul juridic.

67.Curtea aminteşte că dispoziţiile art. 35 din Convenţie prescriu epuizarea doar a căilor de atac referitoare la încălcările sancţionate, disponibile şi adecvate (Akdivar şi alţii, citată anterior, pct. 66, şi Dalia împotriva Franţei, 19 februarie 1998, pct. 38, Culegere de hotărâri şi decizii, 1998-I). Anumite circumstanţe specifice îl pot dispensa pe reclamant de obligaţia de epuizare a căilor de atac interne care îi sunt disponibile [Selmouni împotriva Franţei (MC), nr. 25.803/94, pct. 75, CEDO 1999-V]. Cu toate acestea, Curtea subliniază că simplul fapt că există îndoieli cu privire la perspectivele de succes ale unei anumite căi de atac care nu este în mod evident sortită eşecului nu constituie un motiv valabil pentru a justifica neutilizarea căilor de atac interne [Brusco împotriva Italiei (dec.), nr. 69.789/01, CEDO 2001-IX]. Dimpotrivă, există interesul de a sesiza instanţa competentă, pentru a-i permite să dezvolte drepturile existente, folosindu-şi puterea de interpretare [Ciupercescu împotriva României, nr. 35.555/03, pct. 169, 15 iunie 2010, şi Iambor împotriva României (nr. 1), nr. 64.536/01, pct. 221, 24 iunie 2008].

68.Curtea notează că reclamantul pretinde încălcarea dreptului la respectarea vieţii sale private din cauza refuzului autorităţilor interne de a-i permite accesul la dosarul "personal" constituit de Ministerul Public cu scopul de a-i decide buna reputaţie, condiţie cerută de lege pentru a-i permite numirea în postul de procuror. Persoana în cauză a sesizat instanţele interne cu o acţiune întemeiată pe Legea nr. 544/2001, iar acestea au respins-o, pe motiv că informaţiile solicitate constituiau date cu caracter personal în sensul Legii nr. 677/2001 şi nu informaţii de interes public în sensul Legii nr. 544/2001.

69.În temeiul dispoziţiilor Legii nr. 677/2001 în vigoare la momentul faptelor ce fac obiectul Cererii nr. 14.464/05, datele cu caracter personal sunt definite ca orice informaţie cu privire la o persoană fizică identificată sau identificabilă şi scopul său este să apere drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanelor fizice, în special dreptul la viaţa intimă, familială şi privată, în funcţie de prelucrarea datelor cu caracter personal. Curtea notează concordanţa dintre noţiunile prezentate în această lege şi cele ale Convenţiei redactate în cadrul Consiliului Europei pentru protecţia persoanelor de prelucrarea automată a datelor cu caracter personal din 28 ianuarie 1981 (supra, pct. 41).

70.Legea nr. 677/2001 descrie şi procedura ce trebuie urmată de orice persoană interesată pentru a avea acces la datele cu caracter personal prelucrate, iar accesul la justiţie este prevăzut de art. 18 din această lege (supra, pct. 39). Nimic nu indică faptul că controlul exercitat de instanţă este limitat în vreun fel, pentru a se putea îndoi imediat de eficacitatea unei asemenea căi de atac. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că nimic nu permite să se creadă că dispoziţiile Legii nr. 677/2001 nu ar oferi reclamantului posibilitatea de a soluţiona capătul de cerere sau că nu prezintă nicio perspectivă rezonabilă de succes.

71.În ceea ce priveşte susţinerile reclamantului cu privire la respingerea unei astfel de acţiuni pentru autoritatea de lucru judecat, Curtea notează că, potrivit art. 1.201 din Codul civil, există autoritate de lucru judecat dacă o a doua cerere priveşte acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi. Or, fără să se speculeze asupra situaţiei unei noi acţiuni întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 677/2001, Curtea nu poate decât să constate că cele două acţiuni au cauze diferite. Cât priveşte susţinerile persoanei în cauză cu privire la lipsa rolului activ al judecătorilor în recalificarea temeiului juridic al acţiunii, Curtea constată că reclamantul, care are pregătire juridică, a stabilit el însuşi cadrul acţiunii sale. De altfel, chiar dacă, pentru susţinerea admisibilităţii acţiunii sale, a făcut referire, în recurs, la complementaritatea legilor nr. 677/2001 şi 544/2001, persoana în cauză nu a înţeles să completeze sau să modifice temeiul juridic al acţiunii sale, acest lucru fiindu-i permis în temeiul art. 132 din Codul de procedură civilă.

72.Subliniind din nou rolul său subsidiar în raport cu sistemele naţionale de garantare a drepturilor omului (Handyside împotriva Marii Britanii, 7 decembrie 1976, pct. 48, serie A nr. 24), Curtea consideră că reclamantul avea la dispoziţie un temei legal care îi permitea să ofere ocazia instanţelor să repare la nivel naţional pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie. De altfel, nu a fost dezvăluită nicio circumstanţă excepţională care să poată dispensa reclamantul de obligaţia de epuizare a căii de atac respective. Reiese că acest capăt de cerere trebuie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne, în temeiul art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.

73.În ceea ce priveşte capătul de cerere al reclamantului întemeiat pe art. 13 coroborat cu art. 8 din Convenţie, Curtea consideră că, din motivele prevăzute supra la pct. 69-70, reclamantul nu poate pretinde că nu beneficiază în faţa autorităţilor naţionale de o cale de atac efectivă pentru a susţine pretinsa încălcare a Convenţiei. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 §§ 3 a) şi 4 din Convenţie.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

CURTEA,

decide să conexeze cererile;

declară cererile inadmisibile.

Josep Casadevall,

preşedinte

Santiago Quesada,

grefier