Decizie nr. 32 din 9 iunie 2008

Dosar nr. 75/2007

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit, la data de 12 mai 2008, în vederea examinării recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) şi art. 282^1 alin. 1 din Codul de procedură civilă, în ceea ce priveşte caracterul evaluabil sau neevaluabil în bani al litigiilor civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, atât în situaţia în care este formulat capătul de cerere accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare sau restituirea prestaţiilor efectuate, cât şi în situaţia în care nu este formulat acest capăt de cerere, în vederea determinării competenţei materiale de soluţionare în primă instanţă a acestor litigii şi a căilor de atac ce pot fi exercitate.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 85 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii şi a pus concluzii pentru admiterea acestuia, urmând a se stabili că dispoziţiile art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) şi art. 282^1 alin. 1 din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că, în vederea determinării competenţei materiale de soluţionare în primă instanţă şi în căile de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare.

În vederea deliberării a fost amânată pronunţarea deciziei pentru astăzi, 9 iunie 2008, când

SECŢIILE UNITE,

examinând recursul în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar în legătură cu interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor cuprinse în art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) şi art. 282^1 alin. 1 din Codul de procedură civilă, relativ la caracterul evaluabil sau neevaluabil în bani al litigiilor civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare.

I. Astfel, unele instanţe au considerat că aceste categorii de litigii nu sunt evaluabile în bani, iar formularea în petitului accesoriu privind repunerea în situaţia anterioară determină incidenţa dispoziţiilor art. 17 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia "cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală", fără a avea nicio relevanţă sub aspectul competenţei şi al căilor de atac.

În motivarea acestui punct de vedere s-a arătat că în mod cert acţiunile în constatare nu pot fi calificate ca având un caracter patrimonial, evaluabil în bani.

S-a apreciat că acelaşi caracter îl au şi acţiunile în rezilierea sau rezoluţiunea contractelor, deoarece pe această cale se urmăreşte aplicarea pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către una dintre părţi a unei sancţiuni civile, nesusceptibilă de evaluare patrimonială.

S-a mai relevat că şi cererile privind constatarea nulităţii absolute sau anularea unor acte juridice sunt neevaluabile în bani, deoarece pe această cale se tinde la desfiinţarea actelor pentru neîndeplinirea condiţiilor de validitate.

II. Alte instanţe au apreciat că aceste litigii, având un obiect patrimonial, sunt evaluabile în bani, cu consecinţa stabilirii competenţei şi a căilor de atac în funcţie de valoarea obiectului litigiului.

În motivarea acestui punct de vedere s-a relevat că, ori de câte ori pe calea acţiunii civile se tinde a se proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibilă şi necesară pentru stabilirea competenţei materiale de soluţionare în primă instanţă a litigiilor civile şi comerciale şi a căilor de atac ce pot fi exercitate.

S-a motivat că la stabilirea criteriului valoric legiuitorul a avut în vedere valoarea obiectului litigiului în materialitatea sa, pretenţia concretă, precum şi dreptul subiectiv asupra fiecărui bun reclamat, sens în care a impus prin art. 112 alin. 1 pct. 3 din Codul de procedură civilă obligaţia reclamantului de a preciza valoarea obiectului cererii.

Ca urmare, s-a apreciat că pentru determinarea competenţei materiale şi a căilor de atac potrivit dispoziţiilor art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) şi art. 282^1 alin. 1 din Codul de procedură civilă nu se are în vedere denumirea generică a cererii, ci valoarea obiectului acesteia, indiferent dacă ea este în constatarea sau realizarea dreptului.

Aceste din urmă instanţe au aplicat corect prevederile legii.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă judecătoriile judecă în primă instanţă toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe.

În art. 2 pct. 1 lit. a) din acelaşi cod, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 1 din Legea nr. 219/2005, se prevede că tribunalul judecă în primă instanţă procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei, precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani, iar potrivit art. 2 pct. 1 lit. b), în competenţa materială, ca primă instanţă, a tribunalului intră procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei, cu excepţia cererilor de împărţeală judiciară, a cererilor în materie succesorală, a cererilor neevaluabile în bani şi a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii formulate de terţii vătămaţi în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar.

Pentru determinarea competenţei de atribuţiune a instanţelor judecătoreşti, competenţa după materie în termenii legii de procedură civilă, legiuitorul foloseşte mai multe criterii referitoare la obiectul, natura sau valoarea cauzelor.

Criteriul obiectiv, determinant pentru stabilirea competenţei materiale a instanţei, este natura litigiului, la care însă uneori se asociază şi alte criterii subsidiare: importanţa interesului în litigiu, adică valoarea economică a acestuia sau expresia lui bănească, calitatea părţilor şi urgenţa.

Criteriul valoric operează exclusiv în cazul cererilor evaluabile în bani, deoarece, cu privire la cererile neevaluabile în bani, din interpretarea art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) din Codul de procedură civilă rezultă că legiuitorul le include în competenţa în prima instanţă a judecătoriilor, în materie civilă, respectiv a tribunalelor, în materie comercială.

Acelaşi criteriu valoric este utilizat de legiuitor şi pentru determinarea căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în primă instanţă.

Astfel, după ce în art. 282 alin. 1 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 39 din Legea nr. 219/2005, este prevăzută regula potrivit căreia hotărârile date în primă instanţă de judecătorie sunt supuse apelului la tribunal, iar hotărârile date în primă instanţă de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel, prin art. 282^1 alin. 1, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 40 din Legea nr. 219/2005, legiuitorul a instituit excepţii de la această regulă, şi anume că nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în cererile introduse, pe cale principală, privind pensii de întreţinere, litigii al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei inclusiv, atât în materie civilă, cât şi în materie comercială, acţiunile posesorii, precum şi cele referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, luarea măsurilor asigurătorii şi în alte cazuri prevăzute de lege.

Spre deosebire de reglementarea actuală, în redactarea iniţială a textului în forma avută anterior intrării în vigoare a Legii nr. 195/2004 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă se prevedea că nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în cererile introduse, pe cale principală, privind pensii de întreţinere, obligaţii de plată a unor sume de bani sau de predare a unui bun mobil în valoare de până la 200 milioane ROL inclusiv, acţiunile posesorii, cele referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, luarea măsurilor asigurătorii precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.

Cu alte cuvinte, în reglementarea în vigoare, începând cu data de 29 mai 2004, se extinde sfera hotărârilor judecătoreşti care sunt supuse unei singure căi de atac, respectiv a recursului.

Aceasta exprimă voinţa legiuitorului de a suprima posibilitatea exercitării apelului împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în primă instanţă în litigiile patrimoniale considerate de o importanţă valorică mai redusă, în scopul asigurării celerităţii de soluţionare a acestora.

Totodată, intenţia legiuitorului a fost aceea de a se îndepărta de reglementarea anterioară, care viza exclusiv acţiunile în realizare având ca obiect obligaţii de plată a unor sume de bani sau de predare a unui bun mobil de o anumită valoare, şi de a extinde sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 282^1 alin. 1 din Codul de procedură civilă prin includerea tuturor litigiilor patrimoniale evaluabile în bani, atât în materie civilă, cât şi în materie comercială, indiferent dacă acestea vizează acţiuni în realizarea dreptului, acţiuni în constatarea existenţei sau inexistenţei dreptului, acţiuni în constituire sau de transformare, acţiuni personale, reale sau mixte etc., singura condiţie impusă fiind doar aceea ca obiectul litigiului să aibă o valoare de până la 100.000 lei inclusiv.

Atât acţiunea civilă, cât şi acţiunea comercială pot fi definite ca fiind ansamblul mijloacelor procesuale prin care poate fi solicitat şi asigurat concursul unui organ jurisdicţional în vederea recunoaşterii sau realizării unui drept ori interes - nesocotit, contestat sau încălcat - fie prin afirmarea dreptului subiectiv preexistent sau constituirea unei situaţii juridice noi, fie prin plata unei despăgubiri sau şi prin plata unei asemenea despăgubiri.

Cu toate că în unele reglementări legale noţiunile de "acţiune civilă (comercială)" şi "cerere de chemare în judecată" sunt întrebuinţate cu aceeaşi semnificaţie, fiind considerate identice, în realitate cele două concepte sunt diferite.

Acţiunea este o prerogativă legală, obiectivă, impersonală şi permanentă, alcătuită dintr-un ansamblu virtual de mijloace procesuale, pe când cererea de chemare în judecată, ca unul dintre elementele acestui ansamblu, este mijlocul prin care, într-o situaţie juridică determinată, această prerogativă este transformată în act procesual concret. Acţiunea este o cale de drept, cererea de chemare în judecată este actul procesual prin care o persoană deschide această cale, sesizând instanţa şi obligând-o astfel să hotărască.

Cererea este actul de învestire a instanţei, nu acţiunea însăşi, asupra căreia judecătorii sunt chemaţi să decidă.

Acţiunea are ca obiect, de regulă, protecţia unui drept sau a unui interes pentru realizarea căruia calea justiţiei este obligatorie. Obiectul acţiunii se concretizează şi nuanţează prin mijlocul procesual folosit, obiectul cererii de chemare în judecată constituindu-l pretenţia concretă a reclamantului.

Potrivit cu natura şi obiectul dreptului exercitat, pot fi distinse acţiuni personale (atunci când se valorifică un drept personal, de creanţă), acţiuni reale (când dreptul a cărui protecţie se urmăreşte este unul real) şi acţiuni mixte (când se valorifică deopotrivă un drept personal şi unul real), acţiuni extrapatrimoniale şi acţiuni patrimoniale, acţiuni mobiliare şi acţiuni imobiliare, acţiuni petitorii şi acţiuni posesorii.

Acţiunile patrimoniale sunt cele care au un conţinut economic, pe când acţiunile extrapatrimoniale corespund unor drepturi subiective indisolubil legate de persoana titularului lor, indiferent dacă este persoană fizică sau juridică, drepturi fără conţinut economic, deci drepturi personale nepatrimoniale.

Natura acţiunilor corespunzătoare acestor din urmă drepturi, precum şi caracterele juridice ale acestor acţiuni sunt atribuite de natura şi specificul drepturilor personale nepatrimoniale prezentate, este adevărat incomplet, de art. 54 din Decretul nr. 31/1954.

Acţiunile mixte sunt o varietate a acţiunilor cumulative, semnificând o juxtapunere a acţiunii personale şi a acţiunii reale imobiliare, între care există o suficientă legătură pentru a putea fi exercitate împreună. În general există două categorii de asemenea acţiuni: acţiunile în executarea unui act juridic prin care s-a transferat ori a fost creat un drept real imobiliar, dând naştere totodată unei obligaţii personale, şi acţiunile în rezoluţiune/reziliere, în revocare, în resciziune, în reducţiune şi cele în anularea/constatarea nulităţii absolute a unui act translativ sau creator de drepturi reale.

Întrucât dreptul subiectiv material constituie fundamentul acţiunii, fiind factorul configurator al acesteia, el impune şi toate consecinţele ce decurg de aici: calificarea acţiunii, determinarea competenţei, alcătuirea completului, determinarea căii de atac.

Ca atare, se poate afirma că dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justiţie "transferă" caracterul său patrimonial sau nepatrimonial litigiului însuşi şi, astfel, procesul va putea fi evaluabil în bani, ori de câte ori în structura raportului juridic de drept substanţial, dedus judecăţii, intră un drept patrimonial, real sau de creanţă.

În consecinţă, ori de câte ori pe calea acţiunii în justiţie se tinde a se proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibilă şi necesară.

În aceste condiţii trebuie considerate acţiuni patrimoniale, în care valoarea obiectului cererii determină competenţa materială sau căile de atac, între altele, acţiunea prin care reclamantul solicită obligarea pârâtului să-i întocmească act de vânzare-cumpărare, cererea de raport, acţiunea în reducţiune testamentară, acţiunile în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, în măsura în care se referă la bunuri evaluabile în bani, acţiunile în constatarea simulaţiei unui contract de vânzare-cumpărare a unui bun imobil sau mobil, acţiunile în regres şi în revocare.

În cazul acţiunii în nulitatea (anularea) actului juridic, dreptul subiectiv are conţinut patrimonial atunci când el poate fi exprimat ca atare, având în vedere natura contractului a cărui desfiinţare se urmăreşte.

Atunci când este vorba despre desfiinţarea unui contract de vânzare-cumpărare, de locaţiune, donaţie etc., contracte ce au dat naştere unor drepturi patrimoniale, este evident că şi lipsirea de efecte a unor astfel de acte juridice are tot consecinţe patrimoniale şi, ca atare, acţiunea prin care se valorică un asemenea drept este patrimonială.

A susţine că acţiunea în desfiinţarea unui act juridic producător de consecinţe patrimoniale nu are caracter evaluabil în bani înseamnă a ignora natura însăşi a dreptului pe care se fundamentează acţiunea, drept care este personal şi cu conţinut economic.

Un drept are caracter personal, fără conţinut economic şi, prin urmare, neevaluabil în bani, atunci când este strâns legat de persoană, servind la individualizarea acesteia în cadrul societăţii sau al familiei: dreptul la viaţă, la sănătate şi integritate fizică şi morală, la libertate, la onoare, cinste, reputaţie, dreptul la nume şi la domiciliu etc.

Or, dreptul a cărui valorificare se urmăreşte prin acţiunea în desfiinţarea sau ineficacitatea unui act juridic cu efecte patrimoniale nu poate fi integrat drepturilor personale nepatrimoniale menţionate anterior.

A susţine că există acţiuni patrimoniale neevaluabile în bani înseamnă a susţine o contradicţie juridică, a spune de fapt că există drepturi patrimoniale neevaluabile în bani, ceea ce contravine naturii intrinseci a acestor drepturi, cea care le deosebeşte de drepturile personale nepatrimoniale.

Caracterul patrimonial al acţiunii subzistă indiferent de formularea unor pretenţii accesorii privitoare la repunerea părţilor în situaţia anterioară [consecinţe sunt sub aspectul timbrării, întrucât, potrivit art. 3 lit. a^1) din Legea nr. 146/1997, o asemenea cerere se timbrează în mod separat conform art. 2 alin. 1 din aceeaşi lege].

Argumentul potrivit căruia numai atunci când se cere şi restituirea prestaţiilor avem de-a face cu o acţiune patrimonială este greşit, întrucât dreptul de valorificat rămâne acelaşi, consecinţe fiind doar sub aspectul executării hotărârii.

Faptul că o hotărâre judecătorească nu constituie în acelaşi timp şi titlu executoriu nu are influenţă asupra naturii dreptului pe care l-a tranşat. O acţiune în constatarea dreptului de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil nu va fi lipsită de caracter patrimonial doar pentru faptul că hotărârea ce se va pronunţa nu este şi executorie.

Cererea de chemare în judecată prin care se solicită pronunţarea anulării unui act juridic sau constatarea nulităţii absolute a aceluiaşi act, fără a se cere şi restituirea prestaţiilor efectuate de părţi, este o cerere patrimonială atunci când tinde la desfiinţarea unui act juridic ale cărui efecte (drepturi şi obligaţii) au avut caracter patrimonial.

Pentru aceleaşi argumente constituie o cerere patrimonială şi acţiunea prin care se urmăreşte lipsirea de eficacitate a actului juridic pentru neexecutarea de către una dintre părţi a obligaţiilor asumate - rezoluţiunea/rezilierea -, cu menţiunea că cererea promovată de către vânzător este calificată de art. 1368 din Codul civil drept acţiune reală, cu toate consecinţele ce rezultă de aici, inclusiv competenţa teritorială exclusivă (excepţională) a instanţei de judecată.

Atât în dreptul substanţial, cât şi în cel procedural comercial se aplică legea comercială, iar în lipsa unei reglementări speciale comerciale se aplică Codul civil, respectiv Codul de procedură civilă (art. 1 din Codul comercial şi art. 721 din Codul de procedură civilă).

Dispoziţiile privind soluţionarea litigiilor în materie comercială sunt cuprinse în art. 720^1-720^10 din Codul de procedură civilă şi ele privesc numai soluţionarea litigiilor, respectiv judecata, competenţa materială de primă instanţă fiind determinată de criterii comune cu cele pentru determinarea competenţei materiale în procesele civile.

Cauzele de validitate ale convenţiilor civile şi comerciale şi sancţiunea nerespectării lor, ca şi sancţiunile pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor civile şi comerciale au, de asemenea, o reglementare comună. Codul comercial nu are o reglementare separată a cauzelor de validitate ale unui act juridic, alta decât cea prevăzută de Codul civil, iar sancţiunile pentru nerespectarea lor sunt comune celor două materii, civilă şi comercială.

Nu există o reglementare diferită nici a sancţiunilor pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a convenţiilor, alta decât cea prevăzută în Codul civil.

Legile comerciale recente nu conţin nici ele o altă reglementare a respectivelor instituţii, iar în ceea ce priveşte mijlocul procedural pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept, şi el este comun materiei civile şi comerciale, şi anume dispoziţiile art. 111 din Codul de procedură civilă.

Totodată, hotărârile judecătoreşti pronunţate în materie comercială sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârile pronunţate în cauzele civile.

În aceste condiţii, problemele de drept care fac obiectul prezentului recurs în interesul legii sunt comune materiei civile şi comerciale.

Faptul că există acţiuni şi cereri specifice materiei comerciale nu poate să conducă la o altă concluzie, întrucât şi aceste acţiuni sunt evaluabile sau neevaluabile în bani.

Pe de altă parte, Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru este o lege fiscală, circumscrisă dreptului financiar, şi nu dreptului procesual civil.

De aceea nu se poate face apel la dispoziţiile Legii nr. 146/1997 pentru a găsi criterii de clasificare a acţiunilor cu consecinţe asupra competenţei materiale a instanţelor judecătoreşti şi a căilor de atac ce se pot exercita împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate de aceste instanţe.

Actul normativ menţionat conţine o reglementare specială, limitată la materia taxelor judiciare de timbru, reglementare ale cărei consecinţe procedurale nu se pot produce decât în legătură cu condiţia de formă a timbrării.

Obligaţia de plată a taxelor judiciare de timbru este o obligaţie fiscală şi este prevăzută de legea specială numai în sarcina celor care apelează la justiţie.

Între beneficiarul serviciului public al justiţiei şi instanţa de judecată se stabileşte un raport de drept financiar, caracterizat prin relaţia de subordonare a părţilor.

Plătitorul taxei judiciare de timbru se află într-un raport de autoritate cu instanţa de judecată, separat şi distinct de raportul juridic pe care îl are cu partea cu care se judecă şi care este, de regulă, unul de drept privat, procesul civil sau comercial debutând numai în măsura în care obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru a fost executată.

În mod impropriu, printre acţiunile şi cererile neevaluabile în bani ce se taxează cu sume fixe, art. 3 din Legea nr. 146/1997 prevede şi acţiuni şi cereri cărora nu li se poate nega însă, sub nicio formă, caracterul patrimonial: cererile pentru stabilirea masei succesorale, cererile de raport, cererile de reducţiune a liberalităţilor, acţiunile de partaj.

Clasificarea pe care Legea nr. 146/1997 o face în acţiuni neevaluabile şi evaluabile în bani are la bază raţiuni fiscale şi nu are nimic comun cu natura patrimonială sau nepatrimonială a dreptului dedus judecăţii şi deci cu caracterul evaluabil sau neevaluabil în bani al proceselor şi cererilor în materie civilă şi comercială la care se referă art. 2 din Codul de procedură civilă pentru delimitarea competenţei materiale de primă instanţă.

Aşadar, pentru stabilirea taxei judiciare de timbru urmează să fie avute în vedere dispoziţiile şi categoriile de acţiuni folosite de legea specială, în timp ce pentru determinarea competenţei materiale după valoare şi, implicit, a căilor de atac ce se pot exercita împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cauzele civile şi comerciale se va avea în vedere natura dreptului care fundamentează acţiunea, particularizând-o şi transferându-i din caracterele sale.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004, republicată, şi ale art. 329 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) şi art. 282^1 alin. 1 din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că, în vederea determinării competenţei materiale de soluţionare în primă instanţă şi în căile de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

DECID:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţiile art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) şi art. 282^1 alin. 1 din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că, în vederea determinării competenţei materiale de soluţionare în primă instanţă şi în căile de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 iunie 2008.

PREŞEDINTELE

ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,

Victoria Maftei