Hotărâre din 26 iunie 2011

(Cererea nr. 9.718/03)

Strasbourg

Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În Cauza Georgel şi Georgeta Stoicescu împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, Mihai Poalelungi, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 5 iulie 2011,

pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1.La originea cauzei se află Cererea nr. 9.718/03 îndreptată împotriva României, prin care doi resortisanţi ai acestui stat, Georgel Stoicescu şi Georgeta Stoicescu, au sesizat Curtea la 10 ianuarie 2001, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2.Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3.Reclamanţii au invocat, în special, încălcarea drepturilor lor garantate de art. 3, 8 şi 6 din Convenţie.

4.La 11 mai 2006 Curtea a declarat cererea inadmisibilă în privinţa reclamantului Georgel Stoicescu şi a decis să comunice cererea Guvernului pârât numai în privinţa reclamantei Georgeta Stoicescu. În conformitate cu dispoziţiile art. 29 § 3 din Convenţie, aceasta a hotărât că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.

5.La 10 septembrie 2008, Georgel Stoicescu a informat Curtea că soţia sa, doamna Georgeta Stoicescu, a decedat la 29 decembrie 2007 şi că doreşte să continue acţiunea în calitate de moştenitor legal. Din motive practice, doamna Georgeta Stoicescu va continua să fie numită "reclamantă", deşi această calificare ar trebui atribuită moştenitorului său [a se vedea Dalban împotriva României (MC), nr. 28.114/95, pct. 1, 28 septembrie 1999].

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

6.Reclamanta s-a născut în 1929. Aceasta era pensionată şi a locuit în Bucureşti până la deces, la 29 decembrie 2007.

7.La 24 octombrie 2000, reclamanta, în vârstă de 71 ani, a fost atacată, muşcată şi doborâtă la pământ de o haită de vreo 7 câini fără stăpân în faţa casei ei din Pajura, o zonă rezidenţială din Bucureşti. În urma căderii, reclamanta s-a rănit la cap şi şi-a fracturat coapsa stângă, fiindu-i necesare 4 zile de spitalizare la Spitalul CFR din Bucureşti. După externare i s-a prescris tratament medical care s-a dovedit a fi prea scump pentru ea.

8.În urma incidentului, reclamanta a început să sufere de amnezie, dureri de umăr şi coapsă şi nu putea merge. În plus, trăia o stare constantă de anxietate şi nu ieşea niciodată din casă de frica unui alt atac. Până în 2003 a ajuns complet imobilă.

9.La momentul incidentului, reclamanta şi soţul ei erau pensionari şi întregul lor venit lunar nu depăşea echivalentul în lei a sumei de 80 euro. Aceştia pretind că suma era insuficientă pentru tratamentul ei medical şi că trebuiau să trăiască la nivel de subzistenţă. Prin urmare, reclamanta a slăbit mult.

10.Starea de sănătate a reclamantei a continuat să se înrăutăţească, ajungând după 2 ani şi jumătate de la incident, şi anume la 4 iunie 2003, să fie declarată persoană cu handicap de o comisie medicală din cadrul Consiliului Local Bucureşti şi a primit ajutor financiar şi acces gratuit la asistenţă medicală şi medicamente.

1.Acţiunea civilă în despăgubire împotriva Primăriei Bucureşti

11.La 10 ianuarie 2001, reclamanta, reprezentată de soţul ei, a intentat o acţiune civilă la Judecătoria Sectorului 1, solicitând daune de 100.000.000 lei (4.000 euro) în temeiul dispoziţiilor Codului civil privind răspunderea civilă delictuală, pretinzând că, în urma atacului, a rămas cu un handicap. Reclamanta a intentat acţiunea împotriva Primăriei Municipiului Bucureşti deoarece, conform cuvintelor reliefate pe ştampila aplicată pe o scrisoare a Administraţiei pentru Supravegherea Animalelor - ASA, aceasta din urmă era un organism aflat sub autoritatea primăriei.

12.La primul termen, instanţa a observat că reclamanta nu a plătit taxa judiciară de timbru şi a dispus plata sumei de 6.145.000 lei (250 euro). Neputând plăti această sumă, care echivala cu întregul ei venit pe 4 luni, reclamanta a plătit numai 500.000 lei (20 euro), pe care i-a împrumutat de la diverse cunoştinţe.

13.Prin Hotărârea din 6 martie 2001, instanţa a anulat acţiunea reclamantei pentru neplata întregii taxe judiciare de timbru.

14.La 19 iunie 2001, Tribunalul Bucureşti a admis recursul introdus de reclamantă împotriva Hotărârii din 6 martie 2001. Tribunalul a reţinut că judecătoria ar fi trebuit să decidă asupra cauzei în limitele taxei plătite şi că, în orice caz, reclamanta era scutită de plată taxei judiciare de timbru pentru acest tip de acţiune. De asemenea, instanţa a reţinut că suma plătită deja ar fi trebuit tratată ca un depozit, care să fie înapoiat la încheierea acţiunii. În ceea ce priveşte fondul cauzei, tribunalul a reţinut că ASA, organism public aflat sub autoritatea Primăriei Bucureşti, nu a luat toate măsurile necesare pentru evitarea punerii în pericol a vieţii locuitorilor şi pentru menţinerea stării de sănătate şi integrităţii lor fizice şi a încălcat, astfel, dispoziţiile Hotărârii Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 38/1996. Conform acestei decizii, ASA avea obligaţia de a captura, controla şi steriliza toţi câinii fără stăpân în scopul de a preveni orice pericol cu privire la viaţa, sănătatea şi integritatea fizică a populaţiei. Tribunalul a reţinut, de asemenea, că atacul a pus în pericol viaţa şi sănătatea reclamantei, provocându-i o suferinţă fizică şi psihică şi privând-o de o viaţă normală, deoarece a fost atât de traumatizată încât nu a mai ieşit din casă de frica unui nou atac.

În cele din urmă, tribunalul a dispus ca primăria să plătească reclamantei daune morale, în limitele depozitului plătit, şi anume 10.000.000 lei (aproximativ 400 euro), care reprezentau 10% din daunele pretinse de reclamantă.

15.Primăria Municipiului Bucureşti a introdus recurs împotriva Hotărârii din 19 iunie 2001, pretinzând că nu are capacitatea juridică de pârât, deoarece ASA era plasată sub autoritatea Consiliului General al Municipiului Bucureşti, şi nu a Primăriei Bucureşti.

16.Prin Hotărârea definitivă din 17 decembrie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul şi a respins acţiunea reclamantei pe motiv că a fost introdusă împotriva unei părţi care nu avea capacitate procesuală pasivă. Curtea a reţinut că ASA a fost înfiinţată prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 38/1996 şi că, prin urmare, aceasta din urmă instituţie a fost cea împotriva căreia reclamanta ar fi trebuit să introducă acţiunea.

2.Acţiunea civilă în despăgubiri împotriva ASA şi a Consiliului General al Municipiului Bucureşti

17.La 28 iunie 2002, reclamanta, reprezentată de soţul ei, a introdus o acţiune civilă la Judecătoria Sectorului 1 solicitând daune de 50.000.000 lei (2.000 euro) de la ASA şi de la Consiliul General al Municipiului Bucureşti. Reclamanta nu a plătit taxa judiciară de timbru.

18.La 3 decembrie 2002, Judecătoria Sectorului 1 a respins acţiunea, considerând că Consiliul General al Municipiului Bucureşti nu are capacitate procesuală pasivă. În ceea ce priveşte ASA, instanţa a constatat că, la 31 octombrie 2001, Consiliul General al Municipiului Bucureşti a pronunţat Decizia nr. 287 prin care ASA a fost închisă şi controlul câinilor fără stăpân a fost transferat birourilor din cadrul celor 6 primării de sectoare din Bucureşti.

19.Prin Hotărârea definitivă din 13 martie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul introdus de reclamantă şi a menţinut hotărârea primei instanţe.

II. Dreptul intern relevant

A. Dispoziţii legale relevante adoptate de Guvern sau Parlament

1.Organizarea generală a administraţiei locale

20.Potrivit art. 5 din Legea administraţiei publice locale nr. 69/1991, autonomia locală a fost conferită consiliilor locale, ca autorităţi deliberative, şi primarilor, ca autorităţi executive.

21.Această lege a fost înlocuită la 23 aprilie 2001 cu noua Lege a administraţiei publice locale nr. 215/2001. Art. 21 alin. (1) din această lege prevede:

Art. 21. – (1) Autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în comune şi oraşe sunt consiliile locale, comunale şi orăşeneşti, ca autorităţi deliberative, şi primarii, ca autorităţi executive.

2.Serviciile responsabile de câinii fără stăpân

22.Art. 39 din Legea sanitară veterinară nr. 60/1974 prevedea că autorităţile locale din fiecare judeţ erau responsabile de buna desfăşurare a activităţii sanitar-veterinare şi aveau ca atribuţii principale, inter alia, să "organizeze prinderea şi uciderea câinilor vagabonzi".

23.Conform art. 39 din Legea nr. 60/1974, astfel cum a fost modificat la 28 august 1998, autorităţile locale "organizează acţiuni de strângere a câinilor fără stăpân şi asigură aplicarea în acest scop a tehnicilor admise de normele sanitare veterinare internaţionale".

24.Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 155/2001 privind aprobarea programului de gestionare a câinilor fără stăpân a intrat în vigoare la 13 decembrie 2001. Dispoziţiile sale relevante prevăd următoarele:

Art. 1. – Consiliile locale ale unităţilor administrativ-teritoriale au obligaţia de a înfiinţa, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, servicii specializate pentru gestionarea câinilor fără stăpân.

[...]

Art. 4. – Câinii fără stăpân vor fi capturaţi şi transportaţi în adăposturile serviciilor pentru gestionarea câinilor fără stăpân, unde vor fi cazaţi o perioadă de până la 7 zile [...].

Art. 5. – (1) După examinarea lor de medicul veterinar, câinii fără stăpân care sunt agresivi, bolnavi cronici şi incurabili vor fi eutanasiaţi imediat ce au fost aduşi în adăposturi [...].

[...]

Art. 7. – (1) În situaţia în care, după expirarea termenului de cazare prevăzut la art. 4, câinii nu au fost revendicaţi sau adoptaţi, aceştia vor fi eutanasiaţi.

25.Art. 1 alin. (2) din Legea nr. 205/2004 privind protecţia animalelor, care a intrat în vigoare la 24 iunie 2004, prevedea ca normele de reglementare a situaţiei câinilor fără stăpân pe teritoriul României să fie adoptate printr-o lege specială.

26.La 15 ianuarie 2008 a intrat în vigoare Legea nr. 9/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 205/2004 privind protecţia animalelor. Aceasta interzicea, inter alia, eutanasierea câinilor fără stăpân.

27.În noiembrie 2009, un proiect de lege privind câinii fără stăpân a fost depus pe ordinea de zi a Parlamentului. Proiectul, care prevedea, printre altele, obligaţia autorităţilor de a captura şi eutanasia toţi câinii fără stăpân, pentru a proteja siguranţa şi sănătatea populaţiei, a fost respins de Senat la 25 noiembrie 2009.

În prezent, proiectul este pe rolul Camerei Deputaţilor, fără o dată stabilită pentru dezbatere, conform paginii de internet a Camerei Deputaţilor din România.

B. Reglementări specifice relevante în vigoare în Bucureşti

28.Art. 1 din Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 38 din 2 ianuarie 1996 privind creşterea, întreţinerea şi circulaţia animalelor în municipiul Bucureşti prevede următoarele:

Cu data prezentei, Serviciul Municipal de Ecarisaj îşi schimbă denumirea în Administraţia pentru Supravegherea Animalelor, instituţie publică cu personalitate juridică aflată sub autoritatea Consiliului Local al Municipiului Bucureşti, iar numărul personalului creşte de la 33 de persoane la 50 de persoane.

29.Capitolul 1 din anexa nr. 1 la Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 75 din 16 mai 1996 privind creşterea, întreţinerea şi circulaţia animalelor în Bucureşti prevede, în părţile sale relevante, următoarele:

a)Prestatorul de servicii din cadrul Administraţiei pentru Supravegherea Animalelor are obligaţia să prindă câinii fără stăpân în baza reclamaţiilor scrise venite de la persoane fizice şi juridice.

[...]

c)Animalele prinse vor fi sterilizate, vaccinate, deparazitate, identificate prin înregistrare într-o evidenţă unică, cu excepţia celor care vor fi eutanasiate.

d)Reîntoarcerea acestor câini în teritoriu se va face la cererea comunităţilor sociale (persoane fizice şi juridice), aceşti câini având statutul de câine comunitar ocrotit de lege.

e)Răspunderea pentru câinii comunitari şi-o vor asuma comunităţile sociale ce au solicitat reteritorializarea câinilor.

30.Art. 2 din Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 82 din 19 aprilie 2001 privind programul de sterilizare a câinilor fără stăpân prevede:

Având în vedere că Administraţia pentru Supravegherea Animalelor (ASA) se află sub autoritatea Consiliului General al Municipiului Bucureşti, începând cu data prezentei hotărâri, analiza, supravegherea şi verificarea respectării Programului de sterilizare a câinilor fără stăpân din municipiul Bucureşti se vor face de către Comisia stabilită în acest scop prin Hotărârea C.G.M.B. nr. 249/2000 [...].

31.Art. 1 din Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 287 din 31 octombrie 2001 privind optimizarea activităţii ASA prevede următoarele:

Începând cu data de 15 noiembrie 2001, Administraţia pentru Supravegherea Animalelor (A.S.A.) îşi va înceta activitatea.

Atribuţiile de organizare, control şi supravegherea animalelor vor fi exercitate de consiliile locale ale sectoarelor 1-6 ale municipiului Bucureşti, potrivit cu zona de autoritate, începând cu data de 15 noiembrie 2001.

32.Articolul 1 din Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 105 din 10 aprilie 2003 privind funcţionarea ASA prevede următoarele:

Cu efect de la 15 aprilie 2003, Agenţia pentru Protecţia Animalelor, în calitate de persoană juridică în scopul menţionat anterior, va fi plasată sub autoritatea Consiliului Municipiului Bucureşti.

III. Instrumente internaţionale relevante şi alte rapoarte

A. Instrumente relevante ale Consiliului Europei

33.Articolul 12 din Convenţia Europeană pentru Protecţia Animalelor de Companie, ratificată de România la 6 august 2004 (ETS nr. 125 - Strasbourg, 13 noiembrie 1987), prevede:

Articolul 12Reducerea numărului de animale fără stăpân

"Atunci când o parte estimează că numărul de animale fără stăpân constituie pentru ea o problemă, ea trebuie să ia măsurile legislative şi/sau administrative necesare pentru reducerea numărului acestora prin metode care nu cauzează dureri, suferinţe sau temeri evitabile.

a)Astfel de măsuri trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

(i)în cazul în care astfel de animale trebuie să fie capturate, aceasta trebuie să se facă astfel încât să producă minimum de suferinţe fizice şi psihice animalelor, în funcţie de natura animalului;

(îi) în cazul în care animalele capturate sunt adăpostite sau sacrificate, aceasta trebuie să se facă în conformitate cu principiile prezentei convenţii.

b)Părţile sunt obligate să respecte:

(i)identificarea permanentă a câinilor şi pisicilor prin mijloace corespunzătoare care să nu producă decât dureri, suferinţe sau temeri uşoare ori temporare, cum ar fi tatuarea însoţită de înregistrarea numărului, precum şi de numele şi adresele proprietarilor;

(îi) reducerea reproducţiei neplanificate a câinilor şi pisicilor şi încurajarea sterilizării acestora;

(iii)încurajarea persoanelor care au găsit un câine sau o pisică fără stăpân să semnaleze acest lucru autorităţii competente.

B. Rapoarte cu privire la situaţia câinilor fără stăpân din România

1.Rapoarte ale mass-mediei privind atacurile câinilor fără stăpân

34.Începând cu mijlocul anilor 1990, mass-media scrisă, online şi audiovizuală din România şi străinătate a raportat în mod regulat despre numărul mare de câini fără stăpân de pe străzi şi problemele pe care le-au creat: atacurile câinilor fără stăpân care au dus la răni grave ale mai multor persoane sau chiar la deces în unele cazuri; imensa indignare cauzată în România şi străinătate de un număr de acţiuni luate de autorităţi având ca scop eutanasierea unor câini fără stăpân; organizarea unor campanii de donaţii în favoarea sterilizării câinilor fără stăpân etc.

Până în 2000 numărul câinilor fără stăpân din Bucureşti atingea 200.000.

În martie 2001, primarul municipiului Bucureşti a decis să recurgă la eutanasiere, având în vedere statisticile oraşului Bucureşti care indicau că numărul câinilor fără stăpân se dublase în anii 1996-2001; în 2000, aproximativ 22.000 de persoane au primit îngrijire medicală în urma atacurilor acestor câini; de la începutul anului 2001, peste 6.000 de persoane au fost muşcate de câinii fără stăpân; persoanele cele mai vulnerabile faţă de aceste atacuri şi care au suferit leziuni grave erau copiii şi bătrânii. Mass-media internaţională a raportat pe larg încercarea primarului de a aborda această problemă şi despre alte soluţii preconizate de candidaţii la alegerile locale din întreaga ţară, precum şi critica măsurilor de eutanasiere adusă de unele persoane publice internaţionale, cum ar fi actriţa Brigitte Bardot, care în 2001 a donat în jur de 100.000 euro oraşului Bucureşti pentru sterilizarea câinilor fără stăpân în locul uciderii lor.

Campania de eutanasiere din Bucureşti a fost oprită în 2003, după ce aproximativ 80.000 câini au fost eutanasiaţi.

În 2005, mass-media a raportat că numărul câinilor fără stăpân a crescut din nou alarmant şi că la Serviciul pentru protecţia animalelor din cadrul Primăriei Bucureşti se înregistrează, zilnic, între 40-50 de plângeri în legătură cu atacuri ale câinilor.

Problema cu privire la situaţia câinilor fără stăpân din România, ca o problemă de sănătate publică, şi modalităţile propuse de abordare prin măsuri legislative au fost ridicate în rapoartele mai multor politicieni români adresate organismelor Uniunii Europene.

35.De asemenea, mass-media din 2000 a relatat pe larg şi în mod regulat incidente specifice. Astfel, ziarele naţionale cum sunt "Evenimentul Zilei", "Ziua" şi "Adevărul" au raportat pe paginile lor de internet decesul unui om de afaceri japonez, în vârstă de 68 de ani, după ce a fost muşcat de un câine fără stăpân în centrul oraşului Bucureşti, şi decesul unui băieţel de 2 ani şi al unui bolnav de schizofrenie în vârstă de 45 de ani, ambii muşcaţi de câini fără stăpân din Craiova. Mai multe agenţii de ştiri, cum ar fi Mediafax şi Ziare.com, precum şi majoritatea ziarelor au raportat decesul unei fetiţe de 6 ani şi decesul a două persoane mai în vârstă, în circumstanţe similare, în mai multe oraşe mari din România. În ianuarie 2011, o bătrână a decedat din cauza muşcăturilor câinilor fără stăpân în centrul oraşului Bucureşti.

36.Conform agenţiei de ştiri Hotnews, numărul persoanelor muşcate de câinii fără stăpân din Bucureşti a continuat să crească în fiecare an; de exemplu, s-a raportat că numai în Bucureşti, în perioada noiembrie 2009 - februarie 2010, aproximativ 10.000 de persoane au fost muşcate de câinii fără stăpân.

2.Statistici oficiale ale autorităţilor din România

37.Guvernul nu a prezentat statistici sau rapoarte oficiale cu privire la problema câinilor fără stăpân din România.

38.La 13 octombrie 2009, organismul consultativ al prefectului, colegiul prefectural, s-a întâlnit şi a discutat, inter alia, despre problema câinilor fără stăpân de pe străzile Bucureştiului. În declaraţia publicată pe site-ul Prefecturii Bucureşti după această întâlnire, prefectul a spus că problema câinilor fără stăpân nu este încă rezolvată şi a menţionat că:

... deşi au fost sterilizaţi şi au un microcip de identificare, câinii încă pot muşca şi, prin urmare, sunt o ameninţare la sănătatea noastră, a copiilor noştri şi a vizitatorilor oraşului Bucureşti.

Prefectul Bucureştiului a mai declarat că datele primite de la Institutul de Boli Infecţioase din Bucureşti sunt îngrijorătoare şi au indicat un total de 9.178 de persoane muşcate de câinii fără stăpân din Bucureşti în primele 6 luni ale anului 2009, din care 1.678 au fost copii. A citat, de asemenea, un raport al Agenţiei pentru Protecţia Animalelor, conform căruia 38% dintre câinii capturaţi de autorităţi pe străzile din Bucureşti în prima jumătate a anului 2009 erau infestaţi cu leptospiroză, o boală infecţioasă transmisibilă oamenilor şi care poate cauza meningită, afecţiuni ale ficatului şi insuficienţă renală.

39.La 2 februarie 2010, într-un comunicat de presă publicat pe site-ul Prefecturii Bucureşti, prefectul a declarat că există aproximativ 100.000 de câini fără stăpân în Bucureşti şi că peste 10.000 persoane au fost muşcate în acel an.

40.Într-un interviu din 27 aprilie 2010, prefectul Bucureştiului a arătat că, după ultimile statistici, numărul câinilor fără stăpân de pe străzile Bucureştiului era între 40.000, conform Ong-urilor, şi 100.000, conform administraţiei locale, că, în 2009, aproximativ 7.000 persoane au fost muşcate în Bucureşti de câinii fără stăpân şi că în primele 4 luni din 2010 numărul persoanelor muşcate era mai mare de 2.000, iar costurile tratamentelor acestora erau în jur de 400.000 EUR pe an. De asemenea, prefectul a arătat că a propus un proiect de lege care să permită eutanasierea câinilor fără stăpân în anumite circumstanţe.

ÎN DREPT

I. Cu privire la admisibilitate

41.În observaţiile cu privire la admisibilitatea şi fondul cauzei prezentate la 4 septembrie 2006, Guvernul a ridicat excepţia preliminară a lipsei calităţii de victimă a reclamantului Georgel Stoicescu şi a cerut Curţii să declare cererea inadmisibilă în privinţa sa.

42.Curtea subliniază că, în Hotărârea din 7 aprilie 2006, declarase deja cererea inadmisibilă în privinţa reclamantului Georgel Stoicescu.

43.La 10 septembrie 2008, Georgel Stoicescu a informat Curtea că soţia sa, doamna Georgeta Stoicescu, a decedat la 29 decembrie 2007 şi că doreşte să continue acţiunea în calitate de moştenitor legal. Având în vedere jurisprudenţa sa constantă cu privire la această problemă [a se vedea, de exemplu, Vocaturo împotriva Italiei, nr. 11.891/85, pct. 2, 24 mai 1991, şi Dalban împotriva României (MC), nr. 28.114/95, pct. 1, 28 septembrie 1999], Curtea consideră că domnul Georgel Stoicescu poate continua această cerere în calitate de soţ al reclamantei decedate, Georgeta Stoicescu.

44.Mai mult, Curtea constată că cererea, astfel cum a fost prezentată de reclamanta Georgeta Stoicescu, nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie

45.În temeiul art. 3 şi 8 din Convenţie, reclamanta s-a plâns de atacul câinilor fără stăpân, afirmând că acest lucru s-a datorat eşecului autorităţilor de a implementa măsurile adecvate împotriva numeroşilor câini fără stăpân din Bucureşti, care erau un pericol pentru siguranţa locuitorilor.

Curtea consideră că, în circumstanţele particulare ale acestui caz, aceste plângeri trebuie examinate în lumina art. 8 din Convenţie ale cărui dispoziţii relevante prevăd:

1.Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private [...]

2.Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

A. Argumentele părţilor

46.Reclamanta se plânge că atacul unei haite de câini din 24 octombrie 2000 a constituit o încălcare a dreptului său la integritate fizică. Atacul a avut grave consecinţe asupra stării sale de sănătate care, avându-se în vedere vârsta sa înaintată şi lipsa mijloacelor financiare pentru plata îngrijirilor medicale, i-a cauzat o mare suferinţă fizică şi mentală. Aceasta pretinde că incidentul şi consecinţele lui s-au datorat lipsei de acţiune a autorităţilor române de a soluţiona problema câinilor fără stăpân şi de a asigura securitatea şi sănătatea populaţiei. În consecinţă, statul nu a reuşit să îşi îndeplinească obligaţiile pozitive prevăzute de art. 8 de a proteja integritatea fizică şi psihică a reclamantei şi de a preveni intruziunea în viaţa sa privată.

47.Guvernul neagă faptul că autorităţile statului sunt responsabile de atacul suferit de reclamantă. Acesta consideră că răspunderea statului pentru acţiunile care nu sunt direct atribuite agenţilor săi nu poate acoperi toate accidentele şi catastrofele naturale. Se întemeiază în această privinţă pe cauzele Oneryildiz împotriva Turciei [(MC), nr. 48.939/99, CEDO 2004-XII], Osman împotriva Regatului Unit [(MC), nr. 23.452/94, 28 octombrie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VIII] şi Ignaccolo-Zenide împotriva României (nr. 31.679/96, CEDO 2000-I, 25 ianuarie 2000).

Mai exact, Guvernul a susţinut că situaţia câinilor fără stăpân din România are cauze adânci şi complexe şi, prin urmare, răspunderea pentru incidente precum cel din speţă nu aparţine numai statului, ci şi societăţii (persoane particulare şi organizaţii nonguvernamentale). Guvernul subliniază că, în 2000, atunci când a avut loc incidentul, populaţia canină a fost protejată de ONG-urile ce militează pentru protecţia animalelor şi, din acest motiv, nu a putut fi eutanasiată. Abia în 2001 eutanasierea câinilor a fost posibilă şi, prin urmare, autorităţile din Bucureşti, cu ajutorul inspectorilor în domeniu, au luat măsurile adecvate pentru a preveni apariţia acestor incidente.

B. Motivarea Curţii

1.Principii generale

48.În timp ce art. 8 are ca obiect principal protejarea indivizilor împotriva ingerinţei arbitrare din partea autorităţilor publice, acesta nu obligă statul doar să se abţină de la astfel de ingerinţe, ci poate da naştere inclusiv unor obligaţii pozitive pentru a asigura respectarea efectivă a drepturilor protejate de art. 8 (a se vedea, printre altele, X şi Y împotriva Ţărilor de Jos, nr. 8.978/80, pct. 23, 26 martie 1985). Obligaţiile pozitive prevăzute de art. 8 din Convenţie pot implica adoptarea unor măsuri menite să asigure respectarea vieţii private chiar în sfera relaţiilor dintre indivizi (a se vedea, printre altele, Stjerna împotriva Finlandei, nr. 18.131/91, pct. 38, 25 noiembrie 1994, şi Botta împotriva Italiei, nr. 21.439/93, pct. 33, 24 februarie 1998).

49.Curtea a statuat anterior, în diverse contexte, că noţiunea de viaţă privată include integritatea fizică şi psihică a unei persoane şi că statele au o obligaţie pozitivă de a preveni nerespectarea de către alte persoane a integrităţii fizice şi morale a unui individ atunci când autorităţile ştiu sau ar fi trebuit să ştie despre aceste nerespectări (a se vedea X şi Y împotriva Ţărilor de Jos, citată anterior, pct. 22 şi 23, Costello-Roberts împotriva Regatului Unit, nr. 38.719/97, pct. 118, 10 octombrie 2002, şi M.C. împotriva Bulgariei, nr. 39.272/98, pct. 73 şi 149, CEDO 2003-XII) De asemenea, Curtea a reţinut că statele au o obligaţie pozitivă de a asigura respectarea demnităţii umane şi calităţii vieţii în anumite privinţe (a se vedea L. împotriva Lituaniei, nr. 27.527/03, pct. 56, 11 septembrie 2007, şi, mutatis mutandis, Pretty împotriva Regatului Unit, nr. 2.346/02, pct. 65, CEDO 2002-III).

50.Mai mult, în hotărârea recentă A.B. şi C. împotriva Irlandei [(MC), nr. 25.579/05, 16 decembrie 2010, pct. 247-249, cu referiri ulterioare], Curtea a repetat următoarele principii privind noţiunea de obligaţii pozitive:

247.Principiile aplicabile evaluării obligaţiilor pozitive şi negative prevăzute de Convenţie sunt similare. Trebuie să se aibă în vedere menţinerea unui echilibru între interesele concurente ale individului şi cele ale comunităţii, scopurile prevăzute de art. 8 al doilea alineat având o anumită relevanţă [Gaskin împotriva Regatului Unit, 7 iulie 1989, pct. 42, Seria A nr. 160; şi Roche împotriva Regatului Unit (MC), citată anterior, pct. 157].

248.Noţiunea de «respectare» nu este clară în special în ceea ce priveşte obligaţiile: având în vedere diversitatea practicilor şi situaţiilor apărute în statele contractante, limitele noţiunii vor varia considerabil de la caz la caz [Christine Goodwin împotriva Regatului Unit (MC), citată anterior, pct. 72].

Cu toate acestea, anumiţi factori au fost consideraţi relevanţi pentru evaluarea conţinutului acelor obligaţii pozitive ale statelor. Unii factori o privesc pe reclamantă: importanţa interesului protejat şi măsura în care "valori fundamentale" sau "aspecte esenţiale" ale vieţii private sunt în joc (X şi Y împotriva Ţărilor de Jos, 26 martie 1985, pct. 27, Seria A nr. 91, şi Gaskin împotriva Regatului Unit, 7 iulie 1989, pct. 49, Seria A nr. 160); impactul asupra reclamantei a unei discordanţe dintre realitatea socială şi legislaţie, coerenţa practicilor administrative şi judiciare în cadrul sistemului intern fiind văzută ca un factor important în evaluarea realizată de art. 8 [B. împotriva Franţei, 25 martie 1992, pct. 63, Seria A nr. 232-C, şi Christine Goodwin împotriva Regatului Unit (MC), citată anterior, pct. 77-78]. Unii factori privesc poziţia statului: dacă presupusa obligaţie este îngustă şi bine definită sau largă şi nedeterminată (Botta împotriva Italiei, 24 februarie 1998, pct. 35, Culegere de hotărâri şi decizii, 1998-I), respectiv amploarea oricărei sarcini impuse statului prin acea obligaţie [Rees împotriva Regatului Unit, 17 octombrie 1986, pct. 43-44, Seria A nr. 106, Christine Goodwin împotriva Regatului Unit (MC), citată anterior, pct. 86-88].

51.Obligaţia de a adopta măsurile adecvate trebuie interpretată într-un fel ce nu impune autorităţilor o sarcină imposibilă sau exorbitantă. Pentru Curte nu orice risc pretins pentru integritatea fizică poate implica pentru autorităţi o cerinţă dedusă din Convenţie de luare a măsurilor pentru prevenirea materializării acelui risc. În opinia Curţii trebuie stabilit dacă autorităţile ştiau sau ar fi trebuit să ştie la acel moment de existenţa unui risc real şi imediat pentru viaţa sau integritatea fizică a unui individ şi dacă acestea au omis să ia măsuri în domeniul competenţelor lor, măsuri care, potrivit unei analize rezonabile, ar fi fost de aşteptat să evite acel risc (a se vedea Amac şi Okkan împotriva Turciei, nr. 54.179/00, 54.176/00, pct. 46, 20 noiembrie 2007, mutatis mutandis, Osman, citată anterior, pct. 116 şi 121, şi Berⁿ'62 împotriva Turciei, nr. 47.304/07, pct. 39, 11 ianuarie 2011).

52.În cele din urmă, Curtea reţine că, dacă ingerinţa în dreptul la viaţă sau integritate fizică nu este intenţionată, obligaţia pozitivă de creare a unui "sistem judiciar eficace" nu implică în mod necesar demararea unei proceduri penale, ci ea poate fi satisfăcută dacă victima ar dispune de remedii interne civile, administrative sau chiar disciplinare [a se vedea, de exemplu, Vo împotriva Franţei (MC), nr. 53.924/00, pct. 90, CEDO 2004-VIII, şi Mastromatteo împotriva Italiei (MC), nr. 37.703/97, pct. 90 şi 94-95, CEDO 2002-VIII].

2.Aplicarea acestor principii în prezenta cauză

53.Curtea observă de la bun început că reclamanta a fost atacată, muşcată şi trântită la pământ de o haită de circa 7 câini fără stăpân într-o zonă rezidenţială din Bucureşti.

Fără îndoială, atacul şi consecinţele sale au cauzat reclamantei o gravă suferinţă fizică şi psihică (supra, pct. 7-10).

54.Curtea observă, de asemenea, că problema câinilor fără stăpân, menţionată cu regularitate în mass-media după 1989, s-a dezvoltat dramatic şi a devenit o problemă de siguranţă şi sănătate publică, având în vedere numărul mare de persoane atacate şi rănite de aceşti câini (supra, pct. 34-36).

55.În consecinţă, Curtea trebuie să stabilească dacă faptele acestei cauze dezvăluie o nereuşită a autorităţilor din statul pârât de a proteja integritatea fizică şi psihică a reclamantei, cu încălcarea art. 8 din Convenţie.

56.Părţile nu au pus în discuţie faptul că autorităţile deţineau informaţii detaliate despre acest subiect, în special despre numărul mare de câini fără stăpân din Bucureşti şi pericolul pe care aceştia îl reprezentau pentru integritatea fizică şi sănătatea populaţiei. Datele disponibile autorităţilor au confirmat, de asemenea, regularitatea acestor incidente în Bucureşti (supra, pct. 34-36).

57.În această privinţă Curtea observă că, abia în 2001, după incidentul din speţă, autorităţile au recunoscut situaţia deosebită a populaţiei câinilor fără stăpân, iar la 19 aprilie 2001 s-a emis Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 82 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 155/2001 privind aprobarea programului de gestionare a câinilor fără stăpân care a intrat în vigoare la 13 decembrie 2001. Ambele dispoziţii prevedeau capturarea şi castrarea sau eutanasierea câinilor (supra, pct. 24-30).

58.Curtea admite că, chiar înainte de incidentul din speţă, în România erau în vigoare reglementări care ofereau o bază legală pentru crearea unor structuri specifice responsabile de controlul câinilor fără stăpân (supra, pct. 20, 22 şi 23). Aceste reglementări au fost modificate de mai multe ori după incidentul din 2000. Modificările au privit în special organizarea şi supravegherea structurilor responsabile de controlul populaţiei câinilor fără stăpân şi tratamentul rezervat acestor câini după capturare.

Cu toate acestea, Curtea observă că, în ciuda acestor reglementări, situaţia a continuat să fie critică, cu mii de persoane rănite de câinii fără stăpân în Bucureşti (supra, pct. 34-36). Curtea este de acord cu Guvernul în acest context că, în general, şi societatea civilă este responsabilă de câinii fără stăpân din România.

59.Nu este de datoria Curţii de a înlocui autorităţile naţionale competente în stabilirea politicii celei bune care trebuie adoptată pentru soluţionarea problemelor de sănătate şi siguranţă publică, cum este problema câinilor fără stăpân din România. În această privinţă, Curtea acceptă faptul că nu trebuie impusă o sarcină imposibilă sau exorbitantă autorităţilor fără să se ţină seama în special de alegerile pe care acestea trebuie să le facă prin raportare la priorităţi şi resurse (a se vedea Osman, citată anterior, pct. 116, şi Hajduova împotriva Slovaciei, nr. 2.660/03, pct. 47, 30 noiembrie 2010); aceasta reiese din marja largă de apreciere de care se bucură statele, după cum a reţinut Curtea anterior, în domenii dificile cum este cel din speţă [a se vedea, mutatis mutandis, Hatton şi alţii împotriva Regatului Unit (MC), nr. 36.022/97, pct. 100-101, CEDO 2003-VIII, şi Oneryildiz, citată anterior, pct. 107].

În estimarea conformităţii cu art. 8, Curtea trebuie să realizeze o examinare globală a diverselor interese în cauză, ţinând seama de faptul că intenţia Convenţiei este de apărare a drepturilor "practice şi efective". Acest lucru este valabil şi în cazurile în care o problemă generală pentru societate atinge un asemenea nivel de gravitate, încât devine o ameninţare fizică serioasă şi concretă pentru populaţie.

De asemenea, Curtea trebuie să privească dincolo de aparenţe şi să investigheze realităţile situaţiei reclamate. Estimarea poate implica şi conduita părţilor, inclusiv mijloacele folosite de stat şi implementarea lor. Într-adevăr, atunci când este în joc o problemă de interes general, care atinge un asemenea nivel de gravitate încât devine o problemă de sănătate publică, este de datoria autorităţilor publice să acţioneze în timp util, într-un mod adecvat şi consecvent [a se vedea, mutatis mutandis, Hutten-Czapska împotriva Poloniei (MC), nr. 35.014/97, pct. 168, CEDO 2006-VIII]. În estimarea sa, Curtea acceptă faptul că măsurile şi acţiunile ce trebuie adoptate şi luate nu sunt o obligaţie de rezultat, ci o obligaţie de mijloace.

60.În acest context, Curtea observă că Tribunalul Bucureşti, prin Hotărârea din 19 iunie 2001, s-a pronunţat pe fondul plângerii reclamantei. A susţinut că Administraţia pentru Supravegherea Animalelor, un organism public, nu a luat toate măsurile necesare pentru evitarea punerii în pericol a vieţii populaţiei şi pentru protejarea sănătăţii şi integrităţii lor fizice şi că atacul suferit de reclamantă i-a pus viaţa şi sănătatea în pericol, cauzându-i o suferinţă fizică şi psihică şi privând-o de o viaţă normală din cauza fricii unui nou atac.

Cu toate acestea, hotărârea menţionată a fost casată din motive procedurale şi încercările ulterioare ale reclamantei de a obţine o hotărâre judecătorească care să îi ofere despăgubirea adecvată au eşuat.

61.Mai mult, Curtea observă că, dincolo de argumentarea că, în general, societatea ar trebui să fie responsabilă de situaţia actuală a câinilor fără stăpân din România, Guvernul nu a dat nicio indicaţie cu privire la măsurile concrete luate de autorităţi la momentul incidentului pentru o implementare corespunzătoare a cadrului legislativ existent în vederea rezolvării gravei probleme de sănătate publică şi ameninţare la integritatea fizică a populaţiei reprezentată de numărul mare de câini fără stăpân. Nici nu a indicat dacă reglementările sau practicile luate la momentul incidentului ori adoptate mai târziu erau capabile să ofere despăgubirea adecvată victimelor atacurilor câinilor fără stăpân. În această privinţă, Curtea observă că situaţia menţionată anterior pare să persiste (supra, pct. 34-36).

62.Având în vedere cele menţionate anterior, Curtea constată că lipsa unor măsuri suficiente luate de autorităţi pentru soluţionarea problemei câinilor fără stăpân în circumstanţele particulare din speţă, combinată cu nereuşita acestora de a oferi o despăgubire adecvată reclamantei în urma rănilor suferite, a dus la o încălcare a obligaţiilor pozitive ale statului prevăzute de art. 8 din Convenţie, acelea de a asigura respectarea vieţii private a reclamantei.

63.Prin urmare, a fost încălcată această prevedere în acest caz.

III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie

64.Reclamanta s-a plâns de faptul că, prin respingerea celor două acţiuni civile în despăgubiri împotriva autorităţilor locale din Bucureşti, instanţele naţionale i-au încălcat dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, ale cărui dispoziţii relevante prevăd:

În stabilirea drepturilor şi obligaţiilor sale civile..., orice persoană are dreptul la judecarea într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către [o]

instanţă

65.Guvernul a contestat acest argument.

A. Argumentele părţilor

66.Guvernul a pretins că stabilirea cheltuielilor de judecată proporţional cu sumele cerute în acţiunea civilă nu ar putea reprezenta, în sine, un impediment împotriva dreptului de acces la o instanţă. S-a bazat pe jurisprudenţa Curţii, de exemplu Z. împotriva Regatului Unit [(MC), nr. 29.392/95, pct. 93, CEDO 2001-V] şi Tinnelly Sons şi alţii şi McElduff şi alţii împotriva Regatului Unit (10 iulie 1998, pct. 72, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-IV).

Guvernul a subliniat că, în orice caz, Tribunalul Bucureşti a examinat cauza reclamantei pe fond, hotărând, de asemenea, că reclamanta este scutită de la plata taxelor judiciare de timbru. Faptul că Hotărârea din 19 iunie 2001 a Tribunalului Bucureşti a fost mai târziu casată nu a însemnat că reclamantei i-a fost negat dreptul de acces la o instanţă, ci pur şi simplu că nu a introdus acţiunea împotriva pârâtului în mod corect.

67.Reclamanta a pretins că, în urma incidentului, a trăit într-o continuă stare de anxietate şi că îi era frică să mai iasă din casă. Suferinţa ei psihică a fost agravată de imposibilitatea de a obţine despăgubiri şi de răspunsul autorităţilor la plângerile ei, în special, respingerea acţiunilor ei civile, de faptul că a fost plimbată de la o instituţie la alta şi că a pierdut şi banii pe care i-a plătit cu titlu de taxe judiciare.

B. Motivarea Curţii

68.Curtea repetă faptul că art. 6 § 1 din Convenţie garantează pentru oricine dreptul de stabilire a drepturilor şi obligaţiilor sale de către o instanţă. Fixează aşadar un "drept la instanţă", din care dreptul de acces, în special dreptul de a introduce o acţiune civilă, reprezintă doar un aspect. Cu toate acestea, "dreptul la instanţă" nu este absolut. Se pretează la limitări având în vedere că, prin însăşi natura sa, necesită reglementarea statului, care poate selecta mijloacele ce trebuie folosite în acest scop. Totuşi, aceste limitări nu trebuie să restricţioneze exercitarea dreptului într-un asemenea mod încât însăşi esenţa dreptului să fie micşorată. Ele trebuie să urmărească un scop legitim şi trebuie să existe o proporţionalitate rezonabilă între mijloacele folosite şi scopul urmărit (a se vedea, printre alte autorităţi, Fayed împotriva Regatului Unit, 21 septembrie 1994, pct. 65, Seria A nr. 294-B, Bellet împotriva Franţei, 4 >decembrie 1995, pct. 31, Seria A nr. 333-B, şi Levages Prestations Services împotriva Franţei, 23 octombrie 1996, pct. 40, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-V).

69.Curtea a susţinut că valoarea taxelor estimate în cadrul circumstanţelor deosebite dintr-un anumit caz, inclusiv posibilitatea reclamantului de a le plăti şi stadiul procedurii în care a fost impusă restricţia, sunt factori materiali în a stabili dacă unei persoane i se respectă dreptul de acces la instanţă sau dacă, prin taxele ce trebuie plătite, însăşi esenţa dreptului de acces la instanţă a fost afectată [a se vedea Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatului Unit, 13 iulie 1995, pct. 63, Seria 316-B, şi Kreuz (nr. 1) împotriva Poloniei, nr. 28.249/05, pct. 60, CEDO 2001-VI].

70.Mai mult, Curtea a considerat că sunt excesive şi, prin urmare, afectează însăşi esenţa dreptului de acces la instanţă taxele judiciare ce nu au ţinut seama de situaţia financiară a reclamantei, ci au fost calculate pe baza unui procentaj stabilit prin lege la suma aflată în joc (a se vedea Weissman şi alţii împotriva României, nr. 63.945/00, pct. 39-42, CEDO 2006-VII).

71.În cele din urmă, Curtea a susţinut că, atunci când o entitate publică este răspunzătoare de daune, obligaţia pozitivă a statului de a facilita identificarea corectă a pârâtului este cu atât mai importantă (a se vedea Plechanow împotriva Poloniei, nr. 22.279/04, pct. 109, 7 iulie 2009).

72.În cauza de faţă, Curtea observă că, teoretic, legislaţia română a permis reclamantei posibilitatea de a introduce acţiuni judiciare în despăgubiri în temeiul Codului civil. Reclamanta sa folosit de această posibilitate, pretinzând că administraţia locală este răspunzătoare pentru atacul pe care ea l-a suferit. În ciuda sărăciei, aceasta a trebuit să plătească taxele judiciare de timbru pentru audierea cauzei, dar, având în vedere dreptul intern care prevede calcularea taxelor de timbru în funcţie de un procent al despăgubirilor, a trebuit să îşi limiteze pretenţiile în faţa instanţelor naţionale. Mai mult, deşi Tribunalul Bucureşti a hotărât, la 19 iunie 2001, că reclamanta era scutită de la plata taxelor judiciare, banii pe care aceasta i-a plătit nu i-au fost niciodată înapoiaţi.

73.Curtea observă, de asemenea, că, chiar şi după depăşirea parţială a obstacolului taxelor judiciare de timbru, reclamanta nu a obţinut o hotărâre definitivă privind fondul acţiunii sale civile, deoarece cauza i-a fost respinsă în repetate rânduri fără o examinare a fondului, pe motiv că nu a identificat bine autoritatea locală în subordinea căreia este organismul responsabil de câinii fără stăpân. În primul set de proceduri, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, şi nu Primăria Bucureşti, iar în al doilea set de proceduri, primăriile de sector ale municipiului Bucureşti, şi nu Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi ASA.

74.Curtea observă că accesul la căile de atac interne numai pentru a fi informat că acţiunea este respinsă în urma interpretării capacităţii procesuale a unei autorităţi pârâte, în comparaţie cu cea a unui departament sau organism executiv, poate ridica o problemă în temeiul art. 6 § 1. De asemenea, gradul accesului permis de legislaţia naţională şi interpretarea sa de către instanţele naţionale trebuie să fie suficiente pentru a asigura "dreptul la instanţă" al unei persoane, având în vedere standardele statului de drept într-o societate democratică. Pentru ca dreptul de acces să fie efectiv, un individ trebuie să aibă o oportunitate practică clară de a contesta un act care constituie o ingerinţă în drepturile sale (a se vedea, mutatis mutandis, Bellet, citată anterior, pct. 36, şi F.E. împotriva Franţei, 30 octombrie 1998, pct. 46 şi 47, Culegere 1998-VIII).

75.În această privinţă, Curtea observă că, în temeiul ambelor legi ale administraţiei publice locale (nr. 69/1991 şi nr. 215/2001), primăriile de sector sunt organismele executive ale consiliilor municipale, acestea din urmă fiind responsabile de înfiinţarea serviciilor pentru câinii fără stăpân, în vreme ce primele implementează această politică specifică. În prezenta cauză, ştampila de pe documentul emis de ASA avea imprimat numele Primăriei Municipiului Bucureşti (supra, pct. 11).

Prin urmare, reclamanta ar putea crede în mod rezonabil - şi nici Tribunalul Bucureşti, în cadrul primei proceduri, nici autoritatea pârâtă nu au declarat altceva - că Primăria Municipiului Bucureşti avea capacitate procesuală în faţa unei instanţe într-o cauză privind activitatea şi responsabilităţile ASA.

Curtea constată aşadar că, în contextul schimbărilor organizaţionale locale în domeniul protecţiei animalelor, obligarea reclamantei de a identifica autoritatea împotriva căreia ar trebui să facă plângerea era o cerinţă disproporţionată şi nu a reuşit să păstreze un echilibru echitabil între interesul public şi drepturile reclamantei.

76.În consecinţă, Curtea constată că reclamanta nu a avut o oportunitate practică clară de a cere despăgubiri într-o instanţă pentru atacurile suferite.

Prin urmare, în lumina tuturor acestor elemente de mai sus, Curtea consideră că reclamanta nu a avut dreptul efectiv de acces la instanţă. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.

IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

77.Art. 41 din Convenţie prevede:

În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.

A. Prejudiciu

78.Reclamanta a arătat că avea dreptul la prejudiciu moral pentru încălcarea dreptului ei la integritate fizică şi viaţă privată, dar a lăsat stabilirea sumei la aprecierea Curţii.

79.Guvernul a susţinut că o constatare a nerespectării Convenţiei ar constitui în sine o satisfacţie echitabilă.

80.Curtea consideră că reclamanta trebuie să fi suferit traume psihice în urma atacului, precum şi în urma deficienţelor abordării de către autorităţi a acestui caz, în special, prin respingerea acţiunilor în pretenţii şi plimbarea sa de la o instituţie la alta fără plata despăgubirilor. Mai mult, în estimarea suferinţei pe care reclamanta trebuie s-o fi avut trebuie avută, de asemenea, în vedere situaţia ei financiară extrem de dificilă, vârsta înaintată, starea deteriorată a sănătăţii şi faptul că nu a putut beneficia de asistenţă medicală şi medicamente gratuite decât după 2 ani şi jumătate de la incident.

În concluzie, constatând încălcarea obligaţiilor pozitive ale statului prevăzute de art. 8 din Convenţie şi dreptul reclamantei la un proces echitabil prevăzut de art. 6 § 1 din Convenţie, în cauză, Curtea face aşadar o evaluare pe o bază echitabilă prevăzută de art. 41 din Convenţie şi acordă reclamantei suma de 9.000 euro cu titlu de prejudiciu moral.

B. Cheltuieli de judecată

81.De asemenea, reclamanta a cerut suma de 500.000 lei (20 euro) pentru cheltuielile făcute în instanţele naţionale, în special taxa juridică de timbru plătită pentru introducerea primei sale acţiuni civile la Judecătoria Sectorului 1.

82.Guvernul nu a contestat cererea reclamantei.

83.În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, ţinând seama de elementele pe care le deţine şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabil să acorde suma de 20 EUR pentru toate cheltuielile din procedurile interne.

C. Dobânzi moratorii

84.Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

CURTEA:

1.respinge excepţia preliminară a Guvernului;

2.declară cererea admisibilă;

3.hotărăşte cu 6 voturi la 1 că a fost încălcat art. 8 din Convenţie;

4.hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie;

5.hotărăşte:

a)că statul pârât trebuie să plătească domnului Georgel Stoicescu, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume care trebuie convertite în moneda naţională la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, plus orice taxă care poate fi percepută la aceste sume:

(i)9 000 EUR (nouă mii de euro) cu titlu de prejudiciu moral;

(îi) 20 EUR (douăzeci de euro) pentru cheltuieli de judecată;

b)că, de la expirarea perioadei de 3 luni menţionate anterior şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu 3 puncte procentuale.

Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 26 iulie 2011, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.

Josep Casadevall,

preşedinte

Santiago Quesada,

grefier

În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi cu art. 74 § 2 din Regulamentul Curţii, opinia separată a judecătorului Lopez Guerra este anexată la prezenta hotărâre.

*

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ

a judecătorului Lopez Guerra

Sunt de acord cu opinia cu privire la încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie şi la acordarea corespunzătoare a reparaţiei echitabile. Totuşi, nu sunt de acord cu evaluarea în ceea ce priveşte încălcarea art. 8 din Convenţie pe seama presupusei omisiuni a autorităţilor de a acţiona.

În opinia mea, această evaluare este rezultatul unei prelungiri nejustificate a conceptului de obligaţii pozitive. Hotărârea face referire în mod corect la jurisprudenţa Curţii în Amac şi Occan (2007) şi în Osman (1998). După cum subliniază hotărârile în acele cauze, pentru a se stabili că un stat membru nu a reuşit să îşi îndeplinească obligaţiile pozitive, Curtea a hotărât că autorităţile trebuie să aibă cunoştinţă "de existenţa unui risc real şi imediat pentru viaţa sau integritatea fizică a unei persoane identificate şi nu au reuşit să ia măsurile necesare în domeniul de aplicare al competenţelor lor" (a se vedea pct. 51 din hotărâre). În prezenta cauză, este evident că autorităţile nu aveau cunoştinţă de existenţa unui risc individual real şi imediat pentru reclamantă, dar erau conştiente de o situaţie generală de risc care ar putea afecta cetăţenii în general, mai degrabă decât numai (şi în mod specific) pe această reclamantă.

În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, este cu siguranţă justificat să se ceară autorităţilor statului membru să acţioneze pentru a preveni riscurile probabile şi imediate cu privire la drepturile garantate de Convenţie ce afectează persoanele specifice şi identificate. Totuşi, nu consider garantată prelungirea acestui principiu de a cere ca autorităţile să adopte toate măsurile necesare pentru protecţia tuturor persoanelor împotriva oricăror forme de pericol în general. Puterile publice trebuie să satisfacă nevoile practic nelimitate cu mijloace inevitabil limitate. Ele trebuie să furnizeze servicii vitale cum ar fi apă potabilă, sisteme de canalizare, eliminarea deşeurilor, îngrijire medicală, siguranţa traficului şi securitate publică, printre multe altele. Iar numărul victimelor furnizării defectuoase a acestor servicii poate fi considerabil. Dar este de datoria autorităţilor competente din fiecare ţară, şi nu a acestei Curţi să stabilească priorităţile şi să determine preferinţele la alocarea eforturilor şi resurselor.

În prezenta cauză, situaţia câinilor fără stăpân din Bucureşti a ridicat fără îndoială o problemă destul de gravă. Consider totuşi că această Curte nu are jurisdicţia de a determina că exact această problemă a fost cea care a justificat o atenţie preferenţială în locul altor nevoi şi de a constata că autorităţile române au încălcat art. 8 din Convenţie, neacordând prioritate eradicării problemei câinilor fără stăpân.

În conformitate cu legislaţia din România, Tribunalul Bucureşti a hotărât că autorităţile administrative competente nu au luat măsuri adecvate în prezenta cauză şi i-au acordat reclamantei 400 euro cu titlu de prejudiciu (supra, pct. 14). Hotărârile ulterioare ale altor instanţe au inversat această decizie, privând-o pe reclamantă de acea despăgubire, ceea ce Curtea a declarat în speţă că reprezintă o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie. În opinia mea, recunoaşterea acestei încălcări şi acordarea reparaţiei echitabile constituie suficiente despăgubiri pentru nerespectarea drepturilor reclamantei, care nu au justificat acordarea unei opinii cu privire la obligaţiile autorităţilor din România de a respecta politicile generale.