Decizia nr. 837 din 9 decembrie 2021

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu.

1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 790 alin. (1) din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Costel Irimia în Dosarul nr. 34.716/245/2017 al Judecătoriei Iași - Secția civilă. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 83D/2019.2. La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. În acest sens, arată că stabilirea unui termen procedural în care creditorul-urmăritor poate sesiza instanța de executare în vederea validării popririi nu afectează principiul liberului acces la justiție, ci are semnificația unei măsuri pozitive de organizare a cadrului procedural în care subiecții menționați în textul criticat să-și execute drepturile. În condițiile în care, în materia executării silite, creditorul este cel direct interesat, iar, potrivit art. 646 din Codul de procedură civilă, legiuitorul a prevăzut posibilitatea acestuia de a lua cunoștință de actele dosarului de executare, apreciază că nu pot fi primite susținerile autorului excepției cu privire la faptul că momentul de la care se calculează termenul de o lună este greu de identificat, întrucât creditorul, ca parte a procesului civil în faza de executare, are obligația de a urmări finalitatea acestuia, inclusiv prin respectarea termenelor stabilite de lege, potrivit art. 10 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

4.Prin Încheierea din 11 iulie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 34.716/245/2017, Judecătoria Iași - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 790 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cu privire la modalitatea de calcul al termenului de o lună în care creditorul poate sesiza instanța de executare pentru validarea popririi. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de creditorul Costel Irimia cu prilejul soluționării unei cauze civile având ca obiect „validare poprire“.

5.În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține că modalitatea de stabilire, prin art. 790 alin. (1) din Codul de procedură civilă, a momentului de la care se calculează termenul de o lună în care creditorul poate sesiza instanța de executare este de natură să compromită șansele reale ale acestuia de a obține analiza pe fond a cererii sale de validare a popririi, punându-l într-o situație de inferioritate față de terțul poprit, de debitor și de executorul judecătoresc. Susține că dacă executorul judecătoresc nu îi comunică creditorului că terțul poprit nu a consemnat sau nu a plătit suma urmăribilă și data la care terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, creditorul nu poate ști care este data la care terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă decât prin consultarea dosarului de executare silită. Or, legea nu prevede obligația creditorului de a consulta periodic dosarul de executare silită și nici termenele maxime dintre două consultări succesive. Ca urmare, în actuala reglementare, termenul curge pentru creditor de la faptele juridice ale unui terț, care nu sunt aduse la cunoștința creditorului și care sunt incerte pentru acesta din urmă.

6.Susține, de asemenea, că posibilitatea de a sesiza instanța de executare trebuie să fie efectivă, nicidecum iluzorie pentru creditor, pentru a fi respectate dispozițiile art. 21 din Constituție și art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, însă limitarea accesului la justiție prin stabilirea unui termen procedural scurt, de o lună, calculat de la fapta unui terț, care se produce fără participarea creditorului și fără înștiințarea acestuia, în locul unui termen calculat de la comunicarea făcută creditorului sau de la momentul în care acesta a aflat, pe orice cale, despre fapta terțului, este vădit vătămătoare și generează un dezechilibru nejustificat între situația juridică a creditorului față de debitor, aducându-l pe creditor în situația de a nu putea valorifica dreptul de a obține executarea silită a unei obligații.

7.Judecătoria Iași - Secția civilă apreciază că prevederile art. 790 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu încalcă dreptul creditorului la un proces echitabil. Arată, astfel, că, potrivit art. 645 alin. (1) și art. 646 alin. (1) din Codul de procedură civilă, creditorul și debitorul sunt părți în procedura de executare silită, iar din coroborarea acestor prevederi de lege rezultă dreptul creditorului de a lua cunoștință despre actele dosarului de executare, deci inclusiv despre adresa de poprire comunicată terțului poprit și dovada de comunicare a acesteia. Instanța învederează că nu trebuie omis faptul că executarea silită este parte a procesului civil, care cunoaște, ca regulă generală, două faze: cognitio și executio, iar părțile au obligația de a urmări finalizarea procesului, astfel cum este reglementată de art. 10 alin. (1) din Codul de procedură civilă, și în faza executării silite. Mai mult, creditorul este direct interesat de realizarea executării silite, în toate formele de executare prevăzute de lege, el fiind cel care indică executorului judecătoresc, prin cererea de executare silită, modalitățile de executare, conform art. 664 alin. (3) lit. c) din Codul de procedură civilă. În condițiile în care creditorul solicită executarea silită prin poprire, acesta își asumă rigorile acestei proceduri, inclusiv posibilitatea formulării unei cereri de validare a popririi, în cazul în care terțul poprit nu se conformează adresei de poprire. Simpla împrejurare că, pentru a formula cererea de validare a popririi în termen procedural, creditorul trebuie să își exercite un drept prevăzut de lege, respectiv cel de a lua cunoștință despre actele de executare, nu poate constitui un impediment pentru realizarea efectivă a dreptului la instanță.

8.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

9.Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

10.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 790 alin. (1) din Codul de procedură civilă, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, potrivit cărora „dacă terțul poprit nu își îndeplinește obligațiile ce îi revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă, a liberat-o debitorului poprit, creditorul urmăritor, debitorul sau executorul judecătoresc, în termen de cel mult o lună de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi“.

12.În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, aceste prevederi contravin dispozițiilor constituționale ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiție, precum și art. 6 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care consacră dreptul la un proces echitabil.

13.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că soluția legislativă criticată a mai constituit obiect al controlului de constituționalitate, prin raportare la aceleași dispoziții constituționale, în acest sens fiind, spre exemplu, Decizia nr. 1.164 din 17 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 731 din 28 octombrie 2009, Decizia nr. 1.278 din 29 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 847 din 29 noiembrie 2011, sau Decizia nr. 157 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 408 din 30 mai 2016, decizii prin care Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate.

14.Prin jurisprudența precitată, Curtea a constatat că recunoașterea posibilității executorului judecătoresc de a sesiza instanța de executare în vederea validării popririi nu îi conferă calitatea de parte în judecarea cererii astfel formulate. În acest sens, art. 460 alin. 2 din Codul de procedură civilă din 1865 preciza expres faptul că instanța judecătorească va cita creditorul urmăritor, debitorul și terțul poprit. S-a subliniat că textul legal criticat nu rupe echilibrul procesual existent între părțile raportului juridic execuțional (creditor și debitor), executorul judecătoresc având doar rolul de a sesiza instanța de executare și nicidecum de a apăra un drept sau interes legitim propriu, acționând în numele creditorului urmăritor cu respectarea întru totul a dispozițiilor legale incidente în materia executării silite. În acest sens, Curtea a statuat că, în cadrul executării silite, ca și în cazul contestației la executare, organul de executare nu are interese proprii și, în consecință, nu are calitatea de parte în proces și nu este necesar să fie citat ca atare (a se vedea Decizia nr. 162 din 22 aprilie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314 din 9 mai 2003).

15.Distinct de cele mai sus menționate, Curtea Constituțională reține că, având în vedere importanța executării silite, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în jurisprudența sa, că dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu și lipsit de eficiență practică dacă ordinea juridică internă a statului, care respectă preeminența dreptului, ar permite ca o hotărâre judecătorească sau un alt înscris care constituie titlu executoriu să rămână neexecutată în detrimentul unei părți. Statul, în calitate de depozitar al forței publice, este chemat să manifeste un comportament vigilent și să-l asiste pe creditor în executarea hotărârii care îi este favorabilă. Așadar, dreptul la executarea unei hotărâri judecătorești este unul dintre aspectele dreptului de acces la justiție și reclamă, prin natura sa, o reglementare din partea statului.

16.De asemenea, prin Decizia nr. 8 din 16 mai 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 480 din 28 iunie 2016, s-a subliniat faptul că „executarea în natură și voluntară a obligației stabilite în sarcina debitorului printr-o hotărâre judecătorească sau alt titlu executoriu a fost transpusă în planul dreptului procesual civil, cu valoare de principiu. Însă, în situația neexecutării benevole de către debitor a obligației sale, legiuitorul a instituit un ansamblu de mijloace procedurale menite realizării dreptului recunoscut creditorului, prin titlul său executoriu. Astfel, în situația în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se duce la îndeplinire prin executare silită, care începe odată cu sesizarea organului de executare, la cererea creditorului, dacă prin lege nu se dispune altfel, ca expresie a aplicabilității principiului disponibilității și în materia executării silite. Codul de procedură civilă și Legea privind executorii judecătorești nr. 188/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, consacră regula potrivit căreia executarea silită a oricărui titlu executoriu se realizează de către executorul judecătoresc căruia i se conferă un rol activ în tot cursul executării, drept consecință a faptului că acesta exercită un serviciu public, a cărui normală desfășurare trebuie garantată chiar de către stat, în virtutea obligației pozitive reglementate, în mod expres, în art. 626 din Codul de procedură civilă. Așadar, impunerea realizării întocmai a dispozițiilor cuprinse în titlul executoriu se duce la îndeplinire cu concursul organului de executare, respectiv al executorului judecătoresc, acesta fiind autoritatea învestită de stat cu puterea de a impune debitorului urmărit sau unor terțe persoane care dețin bunurile acestuia obligația de a executa dispozițiile cuprinse în titlul executoriu“.

17.Prin decizia precitată, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că „în scopul eficientizării procedurii execuționale a popririi, legiuitorul a prevăzut posibilitatea executării silite directe a terțului poprit, în cazul în care nu își îndeplinește obligațiile legale ce îi revin pentru efectuarea popririi. Or, această posibilitate de constrângere a terțului, realizată prin intermediul instanței de executare, evidențiază importanța validării popririi ca procedură de excepție, determinată de conduita terțului poprit“. Instanța supremă a subliniat faptul că art. 790 alin. (1) din Codul de procedură civilă „consacră sfera persoanelor cărora legiuitorul le deschide exercițiul dreptului de a sesiza instanța de executare cu cerere de validare în scopul aplicării normelor sancționatoare în privința terțului care nu a îndeplinit obligațiile legale ce îi reveneau pentru efectuarea popririi și îndestularea creanței creditorului. Refuzul terțului poprit de a executa poprirea poate echivala cu o nerecunoaștere a creanței, astfel încât creditorul urmăritor și debitorul, ca părți ale raportului juridic execuțional, derivat din titlul executoriu, justifică interesul în formularea cererii de validare a popririi. În cursul acestei proceduri, ce îmbracă forma unui proces civil, instanța are obligația să verifice, pe fond, existența raporturilor obligaționale dintre părți, pentru a da o hotărâre de validare a popririi. Din această perspectivă trebuie avut în vedere că etapa validării popririi are ca efect principal transferul creanței poprite din patrimoniul debitorului urmărit în cel al creditorului popritor, cesiune necesară atunci când terțul nu își îndeplinește obligațiile stabilite de lege în sarcina sa și care constituie temeiul de drept material al urmăririi directe a patrimoniului terțului poprit, în măsura necesară realizării sumelor pentru care s-a dispus validarea și care constituie titlul executoriu al creditorului popritor împotriva terțului poprit“.

18.În ceea ce privește natura juridică a termenului de cel mult o lună (de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă) în care creditorul urmăritor, debitorul sau executorul judecătoresc poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi, instanța de contencios constituțional învederează faptul că termenul prevăzut de art. 790 alin. (1) din Codul de procedură civilă este un termen imperativ, pentru că înăuntrul acestuia trebuie îndeplinit actul de procedură care constă în sesizarea instanței cu cererea de validare a popririi. În acest sens este, de altfel, și Decizia nr. 7 din 15 aprilie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 10 mai 2013, prin care s-a statuat că „(...) termenul (...) de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, în care creditorul, debitorul sau organul de executare poate sesiza instanța de executare în vederea validării popririi, este un termen imperativ (peremptoriu), legal, fix și absolut, a cărui nerespectare atrage sancțiunea decăderii“.

19.Curtea Constituțională observă că, astfel cum reiese din cuprinsul normativ al art. 646 alin. (1) din Codul de procedură civilă, acesta consacră dreptul creditorului de a lua cunoștință despre actele dosarului de executare, deci inclusiv despre adresa de poprire comunicată terțului poprit și dovada de comunicare a acesteia. Curtea subliniază că executarea silită este parte a procesului civil ce cunoaște, ca regulă generală, două faze, cognitio și executio, iar părțile au obligația de a urmări finalizarea procesului și în faza executării silite, în acest sens fiind prevederile art. 10 alin. (1) din Codul de procedură civilă, precum și cele ale art. 12 din același cod, care prevăd obligația exercitării drepturilor procedurale cu bună-credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege.

20.Așa fiind, obligația vizând urmărirea desfășurării și finalizării procesului este completată și cu cea a contribuirii la desfășurarea fără întârziere a procesului și a urmăririi finalizării acestuia, cea de-a doua sintagmă constituind o dezvoltare a primei sintagme, punându-se accent pe celeritatea procedurilor judiciare, a cărei respectare incumbă atât organelor judiciare, cât și celorlalți participanți la procesul civil. Creditorul este direct interesat de realizarea executării silite, în toate formele de executare prevăzute de lege, el fiind cel care indică executorului judecătoresc, prin cererea de executare silită, modalitățile de executare, conform art. 664 alin. (3) lit. c) din Codul de procedură civilă. În condițiile în care creditorul solicită executarea silită prin poprire, acesta își asumă rigorile acestei proceduri, inclusiv posibilitatea formulării unei cereri de validare a popririi, în cazul în care terțul poprit nu se conformează adresei de poprire. Simpla împrejurare că, pentru a formula cererea de validare a popririi în termen procedural, creditorul trebuie să își exercite un drept prevăzut de lege, respectiv cel de a lua cunoștință despre actele de executare, nu poate constitui un impediment pentru realizarea efectivă a dreptului la instanță.

21.Cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de o lună, Curtea observă că acesta nu este unul incert, fiind stabilit cu suficientă claritate de legiuitor. Termenul de o lună începe să curgă la 5 zile de la comunicarea popririi, în cazul sumelor pentru care era împlinit termenul de scadență, fiind facil de determinat momentul de început al curgerii termenului prin cercetarea dovezii de comunicare a adresei de poprire. În cazul sumelor de bani datorate în viitor, termenul de o lună curge de la scadența acestora. Și în această situație termenul de o lună este ușor de calculat pentru creditor, fiind prezumat faptul că, din moment ce a solicitat poprirea unor sume datorate de terțul poprit debitorului poprit, creditorul cunoaște atât natura datoriei terțului poprit, cât și dacă aceasta este sau nu exigibilă. În condițiile în care validarea popririi apare ca o procedură specială, justificată de nerespectarea de către terțul poprit a obligațiilor legale, reglementarea unui termen de sesizare a instanței, care nu ar fi supus unei sancțiuni procedurale, prin care să se sancționeze conduita neglijentă a părții care nu și-a exercitat în termen dreptul procedural, ar fi lipsită de logică, golind de conținut atât scopul legiuitorului de a eficientiza și accelera procedura execuțională, cât și caracterul special al procedurii validării popririi.

22.Prin Decizia nr. 628 din 27 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 41 din 16 ianuarie 2017, examinând reglementarea de ansamblu a instituției popririi, astfel cum a fost configurată de Codul de procedură civilă, Curtea a observat faptul că, față de reglementarea anterioară a aceleiași proceduri, termenul de formulare a cererii de validare a popririi este mai scurt, respectiv de cel mult o lună, față de 3 luni, cum era în vechea reglementare a art. 460 alin. (1) din cod, ceea ce denotă intenția legiuitorului de a crește celeritatea acestei modalități de realizare a creanțelor, cu consecința configurării corespunzătoare a întregii proceduri a popririi. De principiu, Curtea a reținut că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cum este, în cauză, definirea clară a etapelor popririi și a posibilităților procedurale pe care le au subiecții implicați (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 110 din 24 februarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 22 martie 2005). Rezultă, așadar, că dispozițiile criticate, coroborate cu cele care configurează regimul juridic al instituției validării popririi, instituie mecanisme procedurale menite să dea deplină eficiență normelor constituționale care consacră liberul acces la justiție, dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare, în accepțiunea statuată de Curte în jurisprudența sa constantă, fără a ridica problema unei încălcări ori restrângeri a acestor drepturi.

23.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Costel Irimia în Dosarul nr. 34.716/245/2017 al Judecătoriei Iași - Secția civilă și constată că dispozițiile art. 790 alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Iași - Secția civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 9 decembrie 2021.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Ingrid Alina Tudora