Hotărâre din 27 mai 2010

(Cererea nr. 26.212/04)

În Cauza Drăghici şi alţii împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis Lopez Guerra, judecători, şi din Stanley Naismith, grefier adjunct de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 4 mai 2010,

pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:

PROCEDURA

1.La originea cauzei se află o cerere (nr. 26.212/04) îndreptată împotriva României, prin care 3 cetăţeni ai acestui stat, doamnele Liliana Drăghici şi Ana Mazilu şi domnul Adrian Herşiu (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 3 mai 2004 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2.Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.

3.Reclamanţii susţin în mod special o încălcare a dreptului lor de acces la o instanţă, astfel cum este garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, din cauza respingerii acţiunii lor în revendicare pe motivul că nu au epuizat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, deşi aceasta era, după părerea lor, ineficientă.

4.La data de 19 noiembrie 2007, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să îi comunice cererea de mai sus Guvernului. Aşa cum permite art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a mai hotărât să se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

5.Reclamanţii s-au născut în anul 1965, 1936 şi, respectiv, 1971 şi locuiesc în Râmnicu Vâlcea.

6.În anii 1977-1978, un teren în suprafaţă de 68.086,68 mý, situat în Băile Olăneşti şi care îi aparţinea lui D.B., a fost ocupat de partidul comunist, care a construit pe el o vilă.

7.Invocând Legea fondului funciar nr. 18/1991, I.D., moştenitorul lui D.B., a cerut restituirea terenului respectiv. Cererile sale au fost respinse.

8.Reclamanţii, moştenitorii lui I.D., decedat în anul 1997, au formulat noi cereri de restituire a terenului la Primăria Băile Olăneşti, în temeiul Legii nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, însă şi de această dată fără succes.

9.La data de 2 iulie 2001, invocând noua Lege nr. 10/2001, reclamanţii au solicitat restituirea imobilului la Regia Autonomă "Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat" (Regia), care deţinea terenul.

10.La data de 29 mai 2002, pentru că nu au primit răspuns în termenul legal de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, reclamanţii au sesizat Tribunalul Vâlcea cu o acţiune în revendicare împotriva Regiei şi Ministerului Finanţelor.

11.Printr-o hotărâre din data de 12 iunie 2003, tribunalul a admis parţial acţiunea reclamanţilor şi a dispus ca pârâtele să le restituie terenul. Totuşi, acesta a respins cererea reclamanţilor de a fi despăgubiţi pentru lipsa de folosinţă rezultată din privarea de bunul lor. Pe baza probelor depuse la dosar, inclusiv a expertizei terenului, instanţa a apreciat că reclamanţii aveau un drept recunoscut prin Legea nr. 10/2001 de a cere restituirea şi că statul şi-a însuşit în mod abuziv terenul.

12.Prin Decizia din data de 5 noiembrie 2003, Curtea de Apel Piteşti a admis apelul pârâtelor şi a declarat acţiunea inadmisibilă pe motiv că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanţii ar fi trebuit să opteze pentru procedura prevăzută de această lege, şi nu pentru acţiunea de drept comun în revendicare. Prin aceeaşi sentinţă, curtea a respins apelul reclamanţilor cu privire la cererea lor de despăgubire pentru lipsa de folosinţă.

13.Recursul formulat de reclamanţi a fost respins prin decizia definitivă şi irevocabilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 25 noiembrie 2004.

14.Până în prezent, reclamanţii nu au primit răspuns la cererea lor din data de 2 iulie 2001.

II. Dreptul şi practica pertinente

15.Prevederile legale, inclusiv cele din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi jurisprudenţa internă relevate sunt descrise în hotărârile Brumărescu împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-33), Străin şi alţii împotriva României (nr. 57.001/00, CEDO 2005-VII, §§ 19-26), Păduraru împotriva României (nr. 63.252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005), Tudor împotriva României (nr. 29.035/05, §§ 15-20, 17 ianuarie 2008) şi Faimblat împotriva României, nr. 23.066/02, §§15-17, 13 ianuarie 2009). Textele relevante ale Consiliului Europei sunt descrise în Hotărârea Faimblat, menţionată mai sus (§§ 18-19).

ÎN DREPT

I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie

16.Reclamanţii susţin că respingerea acţiunii lor în revendicare ca inadmisibilă din cauză că nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 le-a încălcat dreptul de acces la o instanţă, astfel cum este el prevăzut de art. 6 § 1 din Convenţie, în măsura în care această procedură nu este eficientă.

Art. 6 § 1 prevede următoarele în părţile sale relevante:

Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de către o instanţă (...), care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)

A. Asupra admisibilităţii

17.Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altă parte, Curtea constată că el nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.

B. Asupra fondului

1.Argumentele părţilor

18.Guvernul susţine că obligaţia unui justiţiabil de a urma o procedură administrativă înainte de introducerea cererii sale în faţa instanţelor reprezintă una dintre limitările dreptului de acces la o instanţă admise de jurisprudenţa Curţii, în cazul în care decizia administrativă astfel dată poate fi supusă controlului efectiv al instanţelor.

19.Apoi, Guvernul face o descriere detaliată a procedurilor administrative şi judiciare prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi susţine că această lege nu înlătură orice control judiciar al deciziilor administrative.

20.De asemenea, Guvernul arată că acţiunea în revendicare introdusă de reclamanţi nu a fost respinsă decât după o analiză pe fond a pretenţiilor lor.

21.Reclamanţii se opun acestui argument şi insistă asupra faptului că refuzul de a le analiza acţiunea în revendicare constituie o încălcare a dreptului lor de acces la o instanţă.

22.De asemenea, aceştia consideră că procedura pusă la dispoziţia lor prin Legea nr. 10/2001 nu este eficientă, dat fiind în special faptul că organismul de plasament colectiv în valori mobiliare "Proprietatea" (Fondul Proprietatea) nu funcţionează încă într-un mod care să poată duce la o despăgubire efectivă.

2.Aprecierea Curţii

a)Principiile aplicabile

23.Curtea s-a mai pronunţat deja asupra unor cauze ce ridicau probleme similare cu cele ale cauzei de faţă.

24.Aceasta a ajuns la o constatare a încălcării art. 6 § 1 în Cauza Faimblat menţionată mai sus, apreciind şi că nu este necesar să analizeze cauza din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

25.În mod special, Curtea a stabilit deja că părţilor interesate nu li se oferă nicio garanţie cu privire la durata sau la rezultatul procedurii în faţa Comisiei centrale pentru stabilirea despăgubirilor şi că, în orice caz, Fondul "Proprietatea" nu funcţionează în prezent într-un mod apt să conducă la o acordare efectivă a unei despăgubiri (a se vedea, printre altele, Viaşu împotriva României, nr. 75.951/01, 9 decembrie 2008, §§ 71-72; Faimblat menţionată mai sus, §§ 37-38, şi Matache şi alţii împotriva României, nr. 38.113/02, 19 octombrie 2006, § 42).

b)Aplicarea acestor principii în speţă

26.În speţă, Curtea observă că acţiunea în revendicare introdusă de reclamanţi a fost respinsă în mod irevocabil la data de 25 noiembrie 2004, de către instanţele interne care au apreciat că reclamanţii trebuiau să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, deşi nicio decizie administrativă nu fusese dată în termenul legal de 60 de zile de la data depunerii cererii lor administrative. Modul în care instanţele, după mai mult de 3 ani de la începutul procedurii administrative, le-au respins reclamanţilor acţiunea, fără a analiza comportamentul administraţiei şi respectarea de către aceasta a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pune la îndoială eficienţa accesului la o instanţă, conferit reclamanţilor în cadrul procedurii în revendicare.

27.Curtea mai reţine şi că, până în prezent, dosarul administrativ cu care reclamanţii au sesizat Regia la data de 2 iulie 2001 nu a fost soluţionat.

28.După ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse atenţiei, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care să poată duce la o altă concluzie în cauza de faţă decât în cele anterioare.

29.Curtea consideră că, în speţă, ingerinţa în dreptul reclamanţilor de acces la o instanţă nu a fost proporţională cu scopul urmărit: faptul că instanţele au invocat existenţa procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 a încălcat dreptul reclamanţilor de acces la o instanţă în măsura în care nici astăzi, după mai mult de 8 ani de la începerea procedurii administrative în discuţie, aceştia nu au primit încă nicio despăgubire şi nu au nicio garanţie că o vor obţine în viitorul apropiat.

Prin urmare, în speţă a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie.

II. Asupra celorlalte pretinse încălcări

30.Reclamanţii se plâng, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, de faptul că terenul lor naţionalizat abuziv nu le-a fost încă restituit.

31.Ţinând cont de constatarea referitoare la art. 6 § 1 din Convenţie (paragraful 29 de mai sus), Curtea apreciază că acest capăt de cerere trebuie considerat admisibil, dar că nu se impune analiza faptului dacă, în speţă, a avut loc încălcarea acestei prevederi (a se vedea, printre altele, Laino împotriva Italiei [MC], nr. 33.158/96, § 25, CEDO 1999-I; Zanghi împotriva Italiei, Hotărârea din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, p. 47, § 23; Biserica catolică din Chania împotriva Greciei, Hotărârea din 16 decembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VIII, p. 2.862, § 50; Glod împotriva României, nr. 41.134/98, § 46, 16 septembrie 2003; şi Albina împotriva României, nr. 57.808/00, § 42, 28 aprilie 2005).

32.Reclamanţii mai consideră şi că respingerea acţiunii lor în revendicare constituie o încălcare a art. 13 din Convenţie.

33.Curtea observă că acest capăt de cerere, deşi admisibil, vizează aceleaşi fapte ca şi cele analizate din perspectiva art. 6 § 1 din Convenţie în ceea ce priveşte dreptul de acces la o instanţă şi apreciază că nu este necesar să le mai analizeze şi din perspectiva art. 13, în măsura în care cerinţele art. 6 sunt mai stricte (conform Kudla împotriva Poloniei [MC], nr. 30.210/96, § 146, CEDO 2000-XI).

III. Asupra aplicării art. 46 din Convenţie

34.Art. 46 din Convenţie prevede următoarele:

1.Înaltele părţi contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi.

2.Hotărârea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului Miniştrilor care supraveghează executarea ei.

35.Concluzia încălcării art. 6 din Convenţie relevă o problemă pe scară largă rezultată din deficienţele legislaţiei privind restituirea imobilelor naţionalizate ce au fost vândute de stat unor terţi. Prin urmare, Curtea apreciază că statul trebuie să pună la punct în cel mai scurt timp procedura implementată prin legile de reparaţie (în prezent Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente), astfel încât să devină cu adevărat coerentă, accesibilă, rapidă şi previzibilă (a se vedea, mutatis mutandis, şi Katz împotriva României, nr. 29.739/03, §§ 35-36, 20 ianuarie 2009; Viaşu, §§ 82-83, şi Faimblat, §§ 53-54, hotărâri menţionate mai sus).

IV. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie

36.Conform art. 41 din Convenţie,

Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.

A. Prejudiciu

37.Reclamanţii solicită suma de 60.000 euro (EUR) fiecare pentru prejudiciul moral pe care susţin că l-au suferit.

38.Guvernul consideră că nu a fost stabilită nicio legătură de cauzalitate între pretinsa încălcare şi aşa-zisul prejudiciu suferit şi că, în orice caz, o eventuală constatare a încălcării ar putea constitui, în sine, o reparaţie satisfăcătoare a acestui prejudiciu.

39.Curtea apreciază că reclamanţii au suferit un prejudiciu moral incontestabil.

40.În aceste circumstanţe, ţinând cont de toate elementele aflate în posesia sa şi statuând în echitate, aşa cum prevede art. 41 din Convenţie, Curtea le acordă împreună reclamanţilor suma de 9.000 EUR pentru prejudiciul moral suferit.

B. Cheltuieli de judecată

41.Reclamanţii mai solicită şi rambursarea cheltuielilor de judecată angajate, fără a specifică suma şi fără a prezenta documente justificative.

42.Guvernul observă că reclamanţii nu au furnizat niciun document justificativ pentru a face dovada cheltuielilor de judecată angajate. Acesta nu se opune rambursării cheltuielilor, cu condiţia să fie dovedite, necesare şi să aibă legătură cu cauza.

43.Curtea reaminteşte faptul că, în sensul art. 41 din Convenţie, pot fi rambursate numai cheltuielile care au fost cu adevărat angajate, care au corespuns unei necesităţi şi al căror cuantum este rezonabil (a se vedea, printre altele, Nikolova împotriva Bulgariei [MC], nr. 31.195/96, § 79, CEDO 1999-II).

44.Având în vedere faptul că reclamanţii nu şi-au justificat cheltuielile de judecată angajate, Curtea hotărăşte să nu le aloce nicio sumă în acest sens.

C. Dobânzi moratorii

45.Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

CURTEA

1.declară cererea admisibilă;

2.hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie;

3.hotărăşte că nu se impune analizarea capetelor de cerere întemeiate pe art. 13 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;

4.hotărăşte:

a)ca statul pârât să le plătească împreună reclamanţilor, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 9.000 EUR (nouă mii euro), ca daune morale, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, ce va fi convertită în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii;

b)ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, această sumă să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;

5.respinge cererea de reparaţie echitabilă în rest.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 27 mai 2010, în aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.

Josep Casadevall,

preşedinte

Stanley Naismith,

grefier adjunct