Decizie Nr. 20 din 15 februarie 1995

Vasile Gionea - preşedinte

Mihai Constantinescu - judecător

Ion Filipescu - judecător

Antonie Iorgovan - judecător

Victor Dan Zlatescu - judecător

Ioan Griga - procuror

Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol pronunţarea asupra recursurilor declarate de Ministerul Public şi inculpatul Dobre Ilie împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 60 din 25 mai 1994.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa din 8 februarie 1995, în prezenta reprezentantului Ministerului Public, a aparatorului inculpatului Dobre Ilie şi a părţii civile, fiind lipsa inculpatul Rupita Nicolae, legal citat, şi au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea Constituţională, având nevoie de timp pentru a delibera, a aminat pronunţarea pentru data de 15 februarie 1995.

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, retine următoarele:

Inculpatii Rupita Nicolae şi Dobre Ilie au invocat în faţa Curţii de Apel Bucureşti, Dosarul nr. 57/1993, şi, respectiv, a Curţii de Apel Pitesti, Dosarul nr. 587/A/1993, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 149 ultimul alineat din Codul de procedură penală, susţinând ca acestea vin în contradictie cu prevederile art. 23 din Constituţie.

Prin Decizia nr. 60 din 25 mai 1994, Curtea Constituţională a admis în parte excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat ca dispoziţiile art. 149 alineatul final din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că durata arestării dispusă de instanţa în cursul judecaţii poate depăşi 30 de zile fără a fi necesară prelungirea, în condiţiile art. 23 din Constituţie.

Pentru a pronunţa aceasta soluţie, Curtea Constituţională a constatat, în esenta, următoarele:

–libertatea individuală face parte din valorile supreme garantate prin art. 1 din Constituţie;

–prezumţia de nevinovatie, ce ce subzistă până la rămînerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, constituie un principiu fundamental prevăzut de art. 23 alin. (8) din Constituţie;

–art. 23 alin. (4) din Constituţie stabileşte condiţiile în care se poate dispune arestarea unei persoane, fără a distinge între faza de urmărire sau de judecată a procesului penal;

–art. 149 alineatul final din Codul de procedură penală este constituţional în ceea ce priveşte posibilitatea arestării, în sensul că aceasta se poate face şi în timpul judecaţii cauzei, dar el devine neconstitutional dacă este interpretat în sensul că durata arestării poate depăşi 30 de zile. Pe cale de consecinţa, în cursul judecării cauzei, la expirarea termenului de 30 de zile, instanţa are obligaţia constituţională sa verifice, din oficiu, dacă se impune menţinerea arestării preventive şi, în caz afirmativ, poate dispune prelungirea acesteia cu încă cel mult 30 de zile. Dacă se menţin motivele arestării, după expirarea acestui termen, instanţa are posibilitatea, în aceleaşi condiţii prevăzute de art. 23 din Constituţie, sa prelungească durata arestării, dar de fiecare data până la cel mult 30 de zile.

Împotriva deciziei sus-menţionate Ministerul Public a declarat recurs, solicitând casarea deciziei şi respingerea excepţiei ca nefondata. Motivele de recurs invocate vizează, în esenta, următoarele aspecte: condiţiile în care poate fi dispusă măsura arestării unei persoane, astfel cum sunt ele prevăzute în art. 23 alin. (4) din Constituţie, sunt aplicabile numai în faza nepublica a procesului penal şi au ca scop înlăturarea unor eventuale erori sau abuzuri, deoarece în faza judiciară măsura arestării este permanent controlată, putind fi oricând revocată din oficiu sau la cerere.

Împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 60/1994 a formulat recurs şi inculpatul Dobre Ilie, care arata că nu este vinovat de fapta săvârşită, ca încadrarea juridică a faptei nu este legală şi ca a fost arestat fără sa existe motive care să justifice luarea acestei măsuri.

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,

examinînd încheierea de sesizare, decizia atacată, cererile de recurs, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile orale ale recurentilor prezentate în şedinţa publică din 8 februarie 1995 şi vazind dispoziţiile legale ce fac obiectul excepţiei, precum şi cele ale art. 23 din Constituţie şi ale art. 25 din Legea nr. 47/1992, retine, cu privire la recursurile declarate, următoarele:

Motivul de recurs, potrivit căruia dispoziţiile art. 23 alin. (4) din Constituţie, care reglementează condiţiile în care poate fi dispusă arestarea unei persoane, sunt aplicabile numai în faza nepublica a procesului penal, este nefondat. În alin. (4) al art. 23 din legea fundamentală se prevede că: "Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult 30 de zile. Asupra legalităţii mandatului, arestatul se poate plînge judecătorului, care este obligat să se pronunţe prin hotărâre motivată. Prelungirea arestării se aproba numai de instanţa de judecată". Din aceste dispoziţii rezultă ca, întrucît arestarea este o excepţie de la principiul libertăţii individuale, legiuitorul constituant, în scop de protecţie a acestui principiu, a reglementat restrictiv condiţiile în care o persoană poate fi privată de libertate. De aceea textul constituţional nu distinge între fazele procesului penal. A interpreta altfel, în sensul că art. 23 alin. (4) s-ar aplica numai în faza prealabilă judecaţii, ar insemna să se limiteze câmpul sau de aplicabilitate şi, pe cale de consecinţa, să se lase lipsit de protecţie un drept fundamental în faza judiciară a procesului penal, sustinere ce nu poate fi primită, fiind contrară dispoziţiei constituţionale respective.

Pe de altă parte, nici susţinerea în sensul că dispoziţiile art. 23 alin. (4) din Constituţie au ca scop înlăturarea unor eventuale erori sau abuzuri ce pot aparea în faza nepublica a procesului penal, astfel cum s-a arătat în motivele de recurs ale Ministerului Public, nu este fondată. Potrivit art. 23 alin. (6) din Constituţie, eliberarea celui arestat este obligatorie, dacă motivele ce au justificat luarea acestei măsuri au dispărut. Nici aceasta dispoziţie constituţională nu distinge între faza prealabilă judecaţii şi faza judecaţii, astfel încât este abuzivă menţinerea măsurii arestării în lipsa existenţei, în continuare, a motivelor ce o justifica, în ambele faze ale procesului penal. Astfel încât interpretarea art. 23 alin. (4) din Constituţie, în sensul că scopul urmărit ar fi acela de a se preveni eventuale abuzuri numai în faza anterioară judecaţii, este contrară prevederilor constituţionale sus-menţionate. Atât procurorul, cît şi judecătorul sunt obligaţi ca, din oficiu, cît şi la cerere, să asigure ca durata arestării sa nu depăşească limitele determinate de motivele ce o justifica, iar art. 23 alin. (4) din Constituţie are alt scop, şi anume de a limita la cel mult 30 de zile durata arestării, cu posibilitatea prelungirii ei în vederea asigurării condiţiilor necesare bunei administrări a justiţiei.

În ce priveşte recursul inculpatului Dobre Ilie, se constată că motivele invocate privesc aplicarea legii, ceea ce este exclusiv de competenţa instanţei de judecată, şi nu probleme de constituţionalitate, motiv pentru care argumentele invocate nu pot fi reţinute.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 23 şi al art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi al art. 25 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge recursurile declarate de Ministerul Public şi inculpatul Dobre Ilie împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 60 din 25 mai 1994.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică din 15 februarie 1995.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. dr. VASILE GIONEA

Magistrat-asistent,

Florentina Geangu