Decizie nr. 893 din 17 decembrie 2015

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Viorel Cotigă, Marian Liviu Lazăr, Florin Cojocaru, Marian Frâncu şi Petrică Noghe în Dosarul nr. 1.861/228/2014 al Judecătoriei Făurei şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 879D/2015.

2.La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât, în ipoteza în care între momentul încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi cel al sesizării instanţei intervine împăcarea părţilor, instanţa de judecată are posibilitatea de a dispune respingerea acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi trimiterea cauzei la procuror pentru a dispune soluţia de clasare. Aceasta este, de altfel, soluţia şi în ipotezele în care ar interveni prescripţia sau decesul făptuitorului.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4.Prin Sentinţa penală nr. 42 din 15 aprilie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 1.861/228/2014, Judecătoria Făurei a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Viorel Cotigă, Marian Liviu Lazăr, Florin Cojocaru, Marian Frâncu şi Petrică Noghe într-o cauză penală având ca obiect acordul de recunoaştere a vinovăţiei, încheiat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Făurei cu autorii excepţiei.

5.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii arată că au încheiat un acord de recunoaştere a vinovăţiei, potrivit art. 478 şi următoarele din Codul de procedură penală, pentru infracţiunea de furt calificat. Susţin că, dacă ar interveni împăcarea părţilor, instanţa sesizată cu soluţionarea acordului de recunoaştere nu ar putea aplica, potrivit art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, decât soluţiile prevăzute în art. 396 alin. (2)-(4), nu şi soluţia prevăzută în alin. (6) al acestui din urmă articol, respectiv încetarea procesului penal, din această perspectivă creându-se o inegalitate între inculpaţii trimişi în judecată prin rechizitoriu şi inculpaţii în privinţa cărora acordul de recunoaştere a vinovăţiei a fost admis. Susţin că neconstituţionalitatea textului de lege criticat derivă şi din faptul că, în ipoteza încheierii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei, nu se poate face aplicarea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, respectiv reducerea limitelor de pedeapsă cu o treime.

6.Judecătoria Făurei opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, dispoziţiile de lege criticate nefiind contrare prevederilor art. 16 din Legea fundamentală, deoarece tratamentul juridic diferit, din anumite perspective, în cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei, comparativ cu alte proceduri de judecată, este justificat, obiectiv şi rezonabil, de diferenţele existente între aceste tipuri de proceduri, atât din punctul de vedere al conţinutului, cât şi al efectelor. În acest sens face referire la Decizia nr. 25 din 17 noiembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, privind dezlegarea de principiu a problemei de drept referitoare la posibilitatea procurorului, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, de a reţine în încadrarea juridică dată faptei inculpatului şi dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecinţe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită.

7.În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia ridicată.

8.Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală sunt constituţionale. În acest sens face referire la Decizia nr. 25 din 17 noiembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în care s-a reţinut că acordul de recunoaştere a vinovăţiei este o procedură specială, "un element de justiţie negociată", inculpatul având oportunitatea de a negocia cu procurorul condiţiile acordului său, participând astfel la procesul decizional de stabilire a pedepsei, beneficiu ce nu mai este prevăzut la soluţionarea cauzei după sesizarea prin rechizitoriu. De asemenea, inculpatul are posibilitatea de a opta pentru încheierea unui acord cu procurorul sau de a nu încheia acest acord, renunţând astfel la beneficiul negocierii pedepsei, urmând a se întocmi rechizitoriul şi a se dispune trimiterea în judecată, când va putea beneficia de dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală. De asemenea arată că, potrivit Expunerii de motive la proiectul de act normativ al Codului de procedură penală, procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei nu numai că reduce durata judecării cauzei, dar simplifică şi activitatea din cadrul urmăririi penale, asigură soluţionarea cauzelor într-un termen optim şi previzibil, fiind totodată un remediu pentru eliminarea unei deficienţe majore a sistemului judiciar român, respectiv durata mare a desfăşurării procedurilor judiciare. Având în vedere cele expuse, Avocatul Poporului apreciază că inculpatul care este trimis în judecată prin admiterea acordului de recunoaştere a vinovăţiei nu se află în aceeaşi situaţie juridică cu inculpatul care este trimis în judecată prin rechizitoriu. De asemenea opinează că prevederile de lege criticate nu aduc atingere principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, întrucât se aplică tuturor persoanelor aflate în situaţia reglementată de ipoteza normei juridice, fără a institui privilegii sau discriminări pe considerente arbitrare.

9.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11.Obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, potrivit cărora: "(1) Instanţa, analizând acordul, pronunţă una dintre următoarele soluţii:

a)admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi dispune una dintre soluţiile prevăzute de art. 396 alin. (2)-(4), care nu poate crea pentru inculpat o situaţie mai grea decât cea asupra căreia s-a ajuns la un acord, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480-482 cu privire la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului;".

12.Autorii excepţiei susţin că prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1) care consacră egalitatea în drepturi a cetăţenilor.

13.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că motivele de neconstituţionalitate invocate de autori, în prezenta cauză, privesc, pe de o parte, faptul că inculpaţii care au încheiat un acord de recunoaştere a vinovăţiei nu beneficiază de scăderea limitelor de pedeapsă - potrivit art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală - similar inculpaţilor care îşi recunosc învinuirea direct în faţa instanţei de judecată, fapt ce determină o inegalitate de tratament între aceştia. Pe de altă parte, se susţine că inegalitatea de tratament între inculpaţii trimişi în judecată prin rechizitoriu şi inculpaţii în privinţa cărora acordul de recunoaştere a vinovăţiei a fost admis derivă şi din faptul că instanţa sesizată cu soluţionarea acordului de recunoaştere nu poate aplica, potrivit art. 485 alin. (1) lit. a), decât soluţiile prevăzute de art. 396 alin. (2)-(4), nu şi soluţia prevăzută în alin. (6) al acestui din urmă articol.

14.Cu privire la prima critică de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, similar judecăţii în cazul recunoaşterii învinuirii, acordul de recunoaştere a vinovăţiei este o formă simplificată a judecăţii, care se desfăşoară doar pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală. Scopul acestor proceduri abreviate este, aşa cum reiese şi din "Expunerea de motive la proiectul de act normativ al Codului de procedură penală", acela de a responsabiliza părţile din proces, de a degreva instanţele de judecată, de a contribui la înlăturarea unor proceduri greoaie şi deseori inutile pentru stabilirea adevărului judiciar, scurtând astfel durata desfăşurării procedurilor judiciare. Ambele proceduri se întemeiază pe atitudinea inculpatului, care recunoaşte faptele şi nu contestă probele administrate în cursul urmăririi penale. În ambele cazuri, argumentele determinante pentru inculpat sunt reprezentate de posibilitatea obţinerii unei sancţiuni mai blânde, de scurtarea prezenţei sale în faţa organelor judiciare, a duratei procesului penal şi, implicit, a cheltuielilor generate de desfăşurarea procesului penal.

15.Procedura în cazul recunoaşterii învinuirii este reglementată de art. 374 alin. (4), art. 375, art. 377, art. 395 alin. (2) şi art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, toate aceste dispoziţii regăsindu-se în Partea specială, titlul III, cap. II "Judecata în primă instanţă". Acordul de recunoaştere a vinovăţiei este reglementat în art. 478-488 din Codul de procedură penală, în Partea specială, titlul IV, intitulat "Proceduri speciale". Curtea reţine că recunoaşterea învinuirii intervine în faza judecăţii, după sesizarea instanţei prin rechizitoriu şi după parcurgerea etapei camerei preliminare, de verificare a legalităţii actului de sesizare, a actelor de urmărire penală şi a legalităţii probelor administrate în cursul urmăririi penale.

16.Acordul de recunoaştere a vinovăţiei constituie o procedură specială, în cadrul căreia se disting două etape: prima implică manifestarea de voinţă a inculpatului şi a procurorului, care trebuie să intervină în faza de urmărire penală, în urma căreia se încheie un acord între procuror şi inculpat, ce constituie o veritabilă "convenţie de drept penal". Cea de-a doua etapă se desfăşoară în faţa instanţei de judecată, fără întocmirea rechizitoriului şi fără parcurgerea camerei preliminare.

17.Acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat în cursul urmăririi penale este un "element de justiţie negociată", căci felul, cuantumul şi modul de executare a pedepsei se stabilesc prin negociere între procuror şi inculpat, instanţa neputând, cu ocazia verificării acordului, să aplice o sancţiune mai grea. Instanţa verifică acordul de recunoaştere încheiat între procuror şi inculpat şi, în cazul în care acordul îndeplineşte condiţiile de legalitate, iar soluţia propusă prin acord nu este prea blândă, admite acordul şi pronunţă o soluţie de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, fără să poată crea o situaţie mai grea inculpatului decât cea asupra căreia s-a ajuns la acord. În caz contrar, respinge acordul şi trimite cauza în vederea continuării urmăririi penale. În acest fel, inculpatul are oportunitatea de a negocia cu procurorul condiţiile acordului său, participând astfel la procesul decizional de stabilire a pedepsei, beneficiu ce nu mai este prevăzut la soluţionarea cauzei după sesizarea prin rechizitoriu.

18.Or, o atare negociere nu are loc în procedura recunoaşterii învinuirii, când beneficiul constă doar în reducerea limitelor de pedeapsă, în temeiul art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, sancţiunea fiind stabilită de instanţă între aceste limite, cu excluderea oricărei forme de negociere. În acest caz, previzibilitatea pedepsei ce urmează a fi aplicată este mult mai redusă decât în cazul parcurgerii procedurii speciale a acordului de vinovăţie, când inculpatul ştie că nu poate primi o sancţiune mai grea decât cea negociată.

19.Cât priveşte incidenţa celor două proceduri, Curtea constată că posibilitatea încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei este exclusă în cazul minorilor, fiind prevăzută doar pentru infracţiunile pedepsite cu amenda penală sau cu pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani - ceea ce evidenţiază voinţa legiuitorului de a o limita la infracţiuni cu un grad de pericol social mai redus, pe când recunoaşterea învinuirii priveşte o sferă mai largă de infracţiuni, fiind exceptate, potrivit art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, doar cele pedepsite cu detenţiunea pe viaţă.

20.Potrivit art. 479 din Codul de procedură penală, acordul de recunoaştere a vinovăţiei are ca obiect recunoaşterea comiterii faptei şi acceptarea încadrării juridice. În cazul recunoaşterii învinuirii, potrivit art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, se prevede doar condiţia recunoaşterii faptelor, schimbarea încadrării juridice fiind posibilă potrivit art. 377 alin. (5) din Codul de procedură penală.

21.În concluzie, Curtea constată că acordul de recunoaştere a vinovăţiei este reglementat printr-o procedură specială, de strictă interpretare, şi nu prevede o cauză de reducere a pedepsei similară celei reglementate de art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, ceea ce înseamnă că, în mod obligatoriu, cuantumul negociat al pedepsei trebuie să se circumscrie limitelor speciale ale acesteia. Acest beneficiu este prevăzut doar în cazul recunoaşterii învinuirii care este reglementată printr-o procedură distinctă şi poate fi aplicat doar de instanţa de judecată, dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală stabilind, expres şi limitativ, patru situaţii în care pot fi reduse limitele de pedeapsă, toate acestea referindu-se la judecarea cauzei conform procedurii simplificate.

22.În continuare, dintr-o perspectivă istorică, Curtea reţine că dispoziţiile Codului de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010 prevedeau în mod expres în art. 480 alin. (3) că "Inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii." De asemenea, în forma anterioară, art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală prevedea că instanţa, în urma admiterii acordului încheiat, "dispune condamnarea inculpatului la o pedeapsă ale cărei limite au fost reduse conform art. 480 alin. (3)." Prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, art. 480 alin. (3) a fost abrogat prin art. 102 pct. 288 din lege, iar art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală a fost modificat corespunzător prin art. 102 pct. 290 din aceeaşi lege. În consecinţă, prin voinţa legiuitorului, nu este posibilă reducerea limitelor de pedeapsă nici cu ocazia încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei între procuror şi inculpat, dar nici cu ocazia verificării acordului de către instanţă. De altfel, această soluţie se prefigura şi anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 255/2013, din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 108 alin. (4) din Codul de procedură penală care, reglementând aducerea la cunoştinţă a drepturilor procesual penale dobândite de inculpat ulterior punerii în mişcare a acţiunii penale, prevede în mod diferenţiat că "Organul judiciar trebuie să aducă la cunoştinţa inculpatului posibilitatea încheierii, în cursul urmăririi penale, a unui acord, ca urmare a recunoaşterii vinovăţiei, iar în cursul judecăţii posibilitatea de a beneficia de reducerea pedepsei prevăzute de lege, ca urmare a recunoaşterii învinuirii."

23.Curtea reţine, astfel, că legiuitorul a înţeles să nu acorde un dublu beneficiu inculpatului, respectiv să aibă posibilitatea de a negocia pedeapsa prin încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi, în acelaşi timp, să se bucure de diminuarea limitelor de pedeapsă. Abrogarea dispoziţiilor legale menţionate reflectă faptul că voinţa legiuitorului a fost aceea de a nu le acorda acest din urmă beneficiu inculpaţilor care încheie, în faza de urmărire penală, un acord de recunoaştere a vinovăţiei, ci doar pe acela de a le oferi oportunitatea de a negocia cu procurorul condiţiile acordului şi, astfel, de a participa la procesul de luare a deciziei în cadrul stabilirii pedepsei, de a le asigura previzibilitatea cuantumului pedepsei şi a modalităţii de executare a acesteia.

24.În ceea ce priveşte principiul egalităţii cetăţenilor, Curtea reţine că, în mod constant, în jurisprudenţa sa, a statuat că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional. Această soluţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, conform căreia orice diferenţă de tratament, făcută de stat între indivizi aflaţi în situaţii identice sau comparabile, trebuie să îşi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă. Aşadar, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice. (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994).

25.Or, faţă de cele anterior arătate, Curtea constată că cele două proceduri - acordul de recunoaştere a vinovăţiei, reglementat expres de legiuitor în faza de urmărire penală, respectiv procedura recunoaşterii învinuirii reglementată în faza de judecată - sunt diferite atât prin conţinut, condiţii de aplicare, cât şi prin efecte. De asemenea, în cauză, motivul obiectiv şi rezonabil care justifică opţiunea legiuitorului de a nu reglementa o cauză specială de reducere a pedepsei similară celei prevăzute în art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală şi în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei constă în faptul că, prin acordarea, în cadrul acestei proceduri, atât a posibilităţii de a negocia pedeapsa, cât şi a beneficiului scăderii limitelor de pedeapsă, s-ar da o dublă valenţă juridică unei singure situaţii de fapt, respectiv atitudinii sincere de recunoaştere a faptei şi vinovăţiei. Or, în această etapă a procesului penal - urmărirea penală - ca urmare a încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, inculpatul poate beneficia doar de reducerea prezenţei sale în faţa organelor judiciare şi de reducerea duratei procesului penal, pedeapsa cei va fi aplicabilă fiind previzibilă ca efect al parcurgerii procedurii speciale reglementate de art. 480 şi următoarele din Codul de procedură penală.

26.Aşadar, Curtea constată că este lipsită de temei critica privind încălcarea prevederilor constituţionale ce consacră egalitatea în drepturi a cetăţenilor, cu atât mai mult cu cât, în ipoteza infracţiunilor care îndeplinesc condiţiile legale pentru a putea face atât obiectul procedurii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, cât şi al procedurii recunoaşterii învinuirii în faţa instanţei, inculpatul are posibilitatea de a opta pentru încheierea unui acord cu procurorul sau de a nu încheia acest acord, renunţând astfel la beneficiul negocierii pedepsei, urmând a se întocmi rechizitoriul şi a se dispune trimiterea în judecată, când, în funcţie de aprecierea instanţei, va putea beneficia de dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală privind reducerea limitelor de pedeapsă.

27.De altfel, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 25 din 17 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 935 din 22 decembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, privind dezlegarea de principiu a problemei de drept referitoare la posibilitatea procurorului, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, de a reţine în încadrarea juridică dată faptei inculpatului şi dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecinţe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, s-a stabilit că "procurorul nu poate, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, să reţină dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecinţe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită".

28.Cu privire la critica potrivit căreia, "dacă ar interveni împăcarea părţilor, instanţa sesizată cu soluţionarea acordului de recunoaştere nu ar putea aplica, potrivit art. 485 alin. (1) lit. a), decât soluţiile prevăzute de art. 396 alin. (2)-(4), nu şi soluţia prevăzută în alin. (6) al acestui din urmă articol, respectiv încetarea procesului penal, din această perspectivă creându-se o inegalitate între inculpaţii trimişi în judecată prin rechizitoriu şi inculpaţii în privinţa cărora acordul de recunoaştere a vinovăţiei a fost admis", Curtea reţine că aceasta nu poate fi primită.

29.Curtea constată că interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, analizat din perspectiva acestor din urmă critici, ar consta în pronunţarea de către instanţă a unei soluţii de încetare a procesului penal pentru cazul prevăzut la art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, respectiv împăcarea părţilor. Curtea observă însă că, în cuprinsul Încheierii din 2 aprilie 2015, Judecătoria Făurei a reţinut că, "la interpelarea instanţei, apărătorul ales al inculpaţilor arată că renunţă la cererea privind emiterea unei adrese către partea civilă, vizavi de o posibilă împăcare cu inculpaţii". Prin urmare, în prezenta cauză, nu a intervenit împăcarea părţilor, potrivit art. 231 alin. (2) din Codul penal raportat la art. 159 din acelaşi cod. În aceste condiţii, în care nu a existat nicio manifestare de voinţă din partea autorilor excepţiei de a se împăca cu persoana vătămată, Curtea constată că aceştia nu au un interes procesual în invocarea acestor din urmă critici de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat.

30.Mai mult, Curtea constată că motivele de neconstituţionalitate invocate nu au legătură cu dispoziţiile art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, care reglementează soluţia de admitere a acordului de recunoaştere ce poate fi pronunţată de instanţă în urma analizei acordului, de vreme ce o eventuală soluţie de încetare a procesului penal pronunţată de către instanţă în cazul împăcării părţilor ar putea fi pronunţată doar ca urmare a respingerii acordului de recunoaştere a vinovăţiei [art. 485 alin. (1) lit. b) din cod], iar nu ca urmare a admiterii acestuia.

31.Curtea reţine că instanţa de judecată poate pronunţa încetarea procesului penal, în temeiul art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală, în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din acelaşi cod, respectiv:

e)lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale;

f)a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică;

g)a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii;

h)există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;

i)există autoritate de lucru judecat;

j)a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii. Aşa încât, în ipoteza în care, ulterior încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, ar interveni oricare dintre cazurile enumerate în art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din Codul de procedură penală, instanţa ar trebui să poată pronunţa soluţia de respingere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi de încetare a procesului penal. Art. 485 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală prevede însă doar două ipoteze în care instanţa, în urma analizei acordului de recunoaştere a vinovăţiei, poate pronunţa soluţia de respingere a acordului, respectiv când nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480-482 cu privire la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului, şi când apreciază că soluţia cu privire la care s-a ajuns prin încheierea acordului este nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului. Aşadar, Curtea reţine că respingerea acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi pronunţarea unei soluţii de încetare a procesului penal pentru cazurile prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din Codul de procedură penală nu se regăsesc în cuprinsul art. 485 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod, din această perspectivă norma procesual penală fiind lacunară.

32.În aceste condiţii, având în vedere toate cele menţionate, criticile de neconstituţionalitate invocate ar putea fi analizate de Curte prin raportare la dispoziţiile art. 485 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, text de lege care însă nu are incidenţă în soluţionarea prezentei cauze, iar nu prin raportare la prevederile art. 485 alin. (1) lit. a) din acelaşi cod, ce fac obiect al prezentei excepţii.

33.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Viorel Cotigă, Marian Liviu Lazăr, Florin Cojocaru, Marian Frâncu şi Petrică Noghe în Dosarul nr. 1.861/228/2014 al Judecătoriei Făurei şi constată că dispoziţiile art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Făurei şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 17 decembrie 2015.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu