Decizie nr. 258 din 5 decembrie 2000

Lucian Mihai - preşedinte

Costica Bulai - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Ioan Muraru - judecător

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Iuliana Nedelcu - procuror

Claudia Miu - magistrat-asistent şef

Pe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 205 şi art. 207 din Codul penal, excepţie ridicată de Sevastian Rapeanu în Dosarul nr. 6.691/2000 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti.

La apelul nominal răspund autorul excepţiei, prin avocat Virginia Vedinas, precum şi Mihail Balanescu.

Reprezentantul autorului excepţiei susţine ca prevederile art. 205 şi art. 207 din Codul penal sunt neconstituţionale, invocand, pe de o parte, argumente de ordin general, care, în esenta, vizează încălcarea prevederilor Legii fundamentale în ansamblul sau, iar pe de altă parte, sustinand ca aceleaşi prevederi legale contravin dispoziţiilor art. 29, 30 şi 31 din Constituţie. De asemenea, solicita admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 207 din Codul penal, ca fiind contrare dispoziţiilor cuprinse în art. 24, 29, 30 şi 31 din Constituţie. În sprijinul acestor sustineri se invoca jurisprudenta în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, referitor la proba verităţii, a statuat ca trebuie să se facă diferenţa între fapte şi judecati de valoare, pentru ca numai faptele pot fi dovedite, iar nu şi judecatile de valoare. Se mai arata ca în cazul judecaţilor de valoare proba verităţii este imposibila, iar cererea administrării acesteia afectează conţinutul libertăţii de opinie, care reprezintă un element al libertăţii garantate prin art. 29 din Constituţie şi prin art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Mihail Balanescu solicita respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind nefondata şi arata ca este de acord cu punctele de vedere exprimate de preşedintele Camerei Deputaţilor şi de Guvern.

Reprezentantul Ministerului Public arata ca atât din încheierea de sesizare, cat şi din cererea formulată în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate rezultă ca în motivarea acesteia s-a invocat încălcarea numai a dispoziţiilor art. 29 şi 30 din Constituţie, iar în faţa Curţii Constituţionale autorul excepţiei a extins motivele de neconstituţionalitate, sustinand ca prevederile legale atacate contravin şi dispoziţiilor art. 24 şi 31 din Constituţie, ceea ce este inadmisibil. De aceea reprezentantul Ministerului Public se referă numai la criticile de neconstituţionalitate ce vizează încălcarea dispoziţiilor art. 29 şi 30 din Constituţie, solicitând respingerea excepţiei ca fiind neîntemeiată, astfel cum s-a statuat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 134 din 6 iulie 2000.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, retine următoarele:

Prin Încheierea din 3 iulie 2000, pronunţată în Dosarul nr. 6.691/2000, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 205 şi ale art. 207 din Codul penal, excepţie ridicată de Sevastian Rapeanu.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine ca prevederile art. 205 din Codul penal încalcă dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 29, referitoare la libertatea conştiinţei, şi în art. 30, referitoare la libertatea de exprimare, precum şi pe cele ale documentelor internaţionale referitoare la libertatea de exprimare, documente ratificate de România, care, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, fac parte din dreptul intern. Se mai susţine ca aceasta infracţiune este menţinută în ţările unde exista "o democratie constituţională puternica, o protecţie autentică a libertăţii presei, astfel încât răspunderea pentru aceasta infracţiune este granituita de respectarea unor valori constituţionale traditionale, puternice şi eficiente, iar atunci când sunt totuşi gasiti vinovaţi pe o anumită chestiune, pedeapsa penală se concretizează în amenzi nesemnificative". În Statele Unite ale Americii, precum şi în alte state formularea de opinii sau judecati de valoare la adresa unei persoane nu este calificată ca infracţiune de insulta. Se mai susţine ca în practica sa jurisdicţională Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat ca libertatea de exprimare protejeaza şi acele idei care "socheaza, ofenseaza, deranjeaza, pentru ca acestea sunt cerinţele pluralismului, tolerantei şi spiritului deschis, fără de care nu exista societate democratica". În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 207 din Codul penal, considera ca acestea contravin prevederilor art. 29 şi 30 din Constituţie, pentru ca "proba verităţii se aplică, în egala măsura, şi faptelor (calomnie) şi opiniilor, judecaţilor de valoare (insulta). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant ca trebuie să se facă diferenţe între fapte şi judecati de valoare", deoarece faptele pot fi dovedite, spre deosebire de judecatile de valoare, în privinta cărora este imposibila proba verităţii. Cererea administrării probei verităţii afectează conţinutul libertăţii de opinie, care reprezintă un element al libertăţii garantate de art. 29 din Constituţie. Se mai precizează ca art. 207 din Codul penal, care ocroteşte doar interesul legitim, contravine dispoziţiilor art. 29 din Constituţie, text "care face vorbire, în egala măsura, atât de interesul public, cat şi de cel privat".

Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, exprimandu-şi opinia, apreciază ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată sub toate aspectele. Astfel, în ceea ce priveşte contrarietatea dispoziţiilor art. 205 din Codul penal cu prevederile art. 30 din Constituţie, se arata ca în interpretarea acestui din urma articol trebuie să se ţină seama şi de alin. (6), care prevede că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea sau viaţa particulară a persoanei şi nici propria sa imagine. Demnitatea persoanei fiind o valoare suprema, garantată de Constituţie, este normal ca lezarea ei prin fapte insultatoare sau calomnioase să fie sancţionată prin incriminarea acelor fapte ca infracţiuni. Modalitatea de sancţionare rămâne la aprecierea legiuitorului, iar legea penală în vigoare sancţionează infracţiunile de insulta şi de calomnie cu închisoare sau cu amendă. Dispoziţiile art. 205 din Codul penal sancţionează, în mod justificat, acele exprimari care aduc atingere onoarei, reputaţiei sau vieţii particulare a persoanei, fără a aduce vreo ingradire libertăţii de gandire şi de opinie. Aceste dispoziţii nu sunt contrare prevederilor din documentele internaţionale referitoare la drepturile omului, deoarece dispoziţiile art. 12 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului prevăd ca "Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viaţa personală, în familia sa, în domiciliul lui sau în corespondenta sa, nici la atingeri aduse onoarei şi reputaţiei sale. Orice persoană are dreptul la protecţia legii împotriva unor asemenea atingeri".

Cu privire la dispoziţiile art. 207 din Codul penal, instanţa arata ca afirmatia autorului excepţiei, în sensul că, potrivit acestor dispoziţii, se ocroteşte numai interesul legitim, deşi interesul poate fi public sau privat, nu este intemeiata, deoarece legea nu face nici o distincţie sub acest aspect. Nu este justificată nici afirmatia ca proba verităţii se referă la judecati de valoare, în privinta cărora aceasta este imposibila, deoarece legea se referă la fapte, afirmaţii sau imputari de fapte determinate, care pot fi dovedite.

Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Preşedintele Camerei Deputaţilor, în punctul sau de vedere, apreciază ca dispoziţiile art. 205 şi ale art. 207 din Codul penal sunt constituţionale, excepţia de neconstituţionalitate urmând să fie respinsă ca neîntemeiată. Astfel se arata ca dispoziţiile art. 205 din Codul penal sunt în concordanta cu prevederile Constituţiei, deoarece prin incriminarea faptei de vătămare a dreptului persoanei la onoare şi reputaţie legiuitorul înţelege sa acorde protecţie persoanelor care sunt expuse unor manifestări contrare legii, indiferent de forma şi de modalitatea în care se realizează. În ceea ce priveşte libertatea de gandire şi de exprimare, se arata ca prevederile constituţionale ale art. 29 şi 30 trebuie interpretate în corelatie cu art. 30 alin. (6), care precizează ca libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea şi nici dreptul la propria imagine. Legea impune anumite limite în comportamentul şi exprimarea indivizilor, care să asigure demnitatea cetăţenilor, asa cum rezultă şi din prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie. De aceea art. 49 alin. (1) din Constituţie instituie restrangerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, pentru apărarea unor valori, printre care se numara morala publică, drepturile şi libertăţile cetăţenilor. De asemenea, în art. 12 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului se precizează ca nimeni nu va fi supus unor imixtiuni arbitrare în viaţa sa particulară, nici unor atingeri aduse onoarei sau reputaţiei sale. Se mai arata că nu sunt întemeiate nici criticile aduse art. 207 din Codul penal, în sensul că acest text legal ocroteşte doar interesul legitim şi ca ar contrazice textul constituţional, care se referă atât la interesul public, cat şi la cel privat, şi aceasta întrucât legea nu face distincţie, proba verităţii putându-se face şi pentru un interes public. Proba verităţii priveşte fapte, iar nu judecati de valoare. Libertatea de exprimare se exercită în anumite limite şi cu restrictii sau sancţiuni impuse de lege pentru protecţia reputaţiei sau a drepturilor altuia, asa cum se prevede şi în art. 10 pct. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Guvernul, în punctul sau de vedere, considera ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Dispoziţiile art. 205 din Codul penal sunt în concordanta cu dispoziţiile art. 29 şi 30 din Constituţie, deoarece "libertatea conştiinţei, conform art. 29 alin. (2), trebuie să se manifeste în spirit de toleranta şi de respect reciproc, iar libertatea de exprimare - se prevede în art. 30 alin. (6) - nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine". De asemenea, dispoziţiile criticate sunt în concordanta cu prevederile art. 54 din Constituţie, potrivit cărora drepturile şi libertăţile fundamentale, inclusiv libertatea conştiinţei şi libertatea de exprimare, trebuie să fie exercitate cu "buna-credinţa", fără a fi incalcate drepturile şi libertăţile celorlalţi. În acest sens este menţionată Decizia Curţii Constituţionale nr. 200 din 25 noiembrie 1999. Cu privire la dispoziţiile art. 207 din Codul penal, se apreciază ca ele pot "constitui un instrument pentru a se realiza un echilibru între drepturile şi libertăţile constituţionale, pe de o parte, şi limitele aduse acestora prin Constituţie şi îndatoririle fundamentale, pe de altă parte". De aceea exercitarea libertăţii conştiinţei şi a libertăţii de exprimare, cu respectarea prevederilor art. 29 alin. (2), ale art. 30 alin. (6) şi ale art. 54 din Constituţie, poate să reprezinte un interes legitim, în sensul art. 207 din Codul penal.

Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul sau de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competenţa, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 205 şi ale art. 207 din Codul penal, care au următorul cuprins:

–Art. 205: "Atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocura, se pedepseşte cu închisoare de la o luna la 2 ani sau cu amendă.

Aceeaşi pedeapsa se aplică şi în cazul când se atribuie unei persoane un defect, boala sau infirmitate care, chiar reale de-ar fi, nu ar trebui relevate.

Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Împăcarea părţilor inlatura răspunderea penală.";

–Art. 207: "Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insulta sau calomnie."

Curtea observa ca din actul de sesizare a Curţii, precum şi din cererea formulată de autorul excepţiei, în vederea sustinerii acesteia, rezultă ca dispoziţiile supuse controlului de constituţionalitate sunt criticate ca fiind contrare prevederilor art. 29 şi 30 din Legea fundamentală, precum şi prevederilor art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Pe de altă parte, cu ocazia dezbaterii excepţiei în faţa Curţii Constituţionale avocatul autorului excepţiei a mai susţinut ca sunt incalcate şi dispoziţiile constituţionale ale art. 24 referitoare la dreptul la apărare, precum şi cele ale art. 31 referitoare la dreptul la informaţie. Sub acest aspect Curtea retine ca este competenţa sa exercite controlul de constituţionalitate numai în limitele sesizării. Altminteri s-ar proceda la soluţionare fără să se fi dat curs normelor procedurale imperative referitoare la exprimarea opiniei de către instanţa de judecată, la contradictorialitatea dezbaterilor excepţiei în faţa aceleiaşi instanţe, la exprimarea punctelor de vedere de către preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi de către Guvern. Prin urmare, este inadmisibila invocarea unor noi aspecte de neconstituţionalitate direct în faţa Curţii, pentru ca aceasta ar determina realizarea unui control de constituţionalitate din oficiu. De aceea, în speta, Curtea exercita controlul de constituţionalitate numai prin raportare la dispoziţiile art. 29 şi 30 din Constituţie, precum şi la dispoziţiile art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Pentru soluţionarea excepţiei Curtea retine ca insulta şi calomnia sunt infracţiuni contra demnităţii, iar demnitatea omului este prevăzută, în art. 1 alin. (3) din Constituţie, printre valorile supreme, garantate de Legea fundamentală. Potrivit acestor prevederi constituţionale "România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate". Aceasta garantare a demnităţii omului se înfăptuieşte şi prin incriminarea şi sancţionarea penală a faptelor prin care se aduce atingere demnităţii. Apărarea demnităţii omului prin mijloace de drept penal este condiţionată de existenta drepturilor şi libertăţilor altora. De aceea s-a prevăzut ca, în măsura în care fapta insultatoare sau calomnioasă a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim, nu constituie infracţiune, dacă s-a afirmat sau s-a imputat o faptă adevarata. Proba verităţii este admisibilă însă dacă fapta s-a săvârşit în apărarea unui interes legitim, public sau privat, deoarece fără un astfel de interes atingerea adusă demnităţii, chiar prin afirmaţii sau imputari adevărate, nu este ingaduita, atâta vreme cat legea se referă la fapte. De aceea critica referitoare la proba judecaţilor de valoare este lipsită de conţinut.

Curtea Constituţională constata ca în aprecierea constituţionalităţii prevederilor art. 205 şi ale art. 207 din Codul penal autorul excepţiei ignora acele prevederi din Constituţie şi din convenţiile internaţionale care limitează exerciţiul libertăţii de gandire şi de exprimare. Se ignora astfel prevederile: art. 29 alin. (2) din Constituţie, în sensul cărora libertatea conştiinţei "[...] trebuie să se manifeste în spirit de toleranta şi respect reciproc"; art. 30 alin. (6) din Constituţie, potrivit cărora "Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine"; art. 10 pct. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora exercitarea libertăţii de exprimare poate fi restrânsă în vederea protecţiei, între altele, a reputaţiei sau a drepturilor altora; art. 54 din Constituţie, în sensul cărora exercitarea drepturilor şi a libertăţilor trebuie să se realizeze cu buna-credinţa, fără să se încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.

De altfel, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat în acest sens, statuand ca dispoziţiile art. 205 şi ale art. 207 din Codul penal sunt constituţionale (de exemplu, prin Decizia nr. 200 din 25 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 8 februarie 2000, precum şi prin Decizia nr. 134 din 6 iulie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 august 2000).

Întrucât nu au intervenit elemente noi care să determine schimbarea practicii Curţii, soluţia şi considerentele acelor decizii rămân valabile şi în cauza de faţa.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi al art. 23 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 205 şi art. 207 din Codul penal, ridicată de Sevastian Rapeanu în Dosarul nr. 6.691/2000 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 5 decembrie 2000.

PREŞEDINTELE CURŢII

CONSTITUŢIONALE,

LUCIAN MIHAI

Magistrat-asistent şef,

Claudia Miu