Decizia nr. 3 din 2 februarie 1993

Preşedinte - Antonie Iorgovan

Judecător - Mihai Constantinescu

Judecător - Viorel Mihai Ciobanu

Magistrat-asistent - Florentina Geangu.

Convocat potrivit prevederilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, completul de judecată, având în vedere actele şi lucrările dosarului, deliberind, constata:

Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, având pe rol soluţionarea cauzei civile dintre reclamantul Marcu Vasile şi piritii Societatea Comercială "Foisor" - S.A. şi Regia Autonomă "Imobiliară" referitoare la revendicarea de către reclamant a imobilului situat în Bucureşti, str. Orzari nr. 67, etaj 1, sector 2, a invocat, din oficiu, în temeiul art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate a Decretului nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile.

Excepţia a fost pusă în discuţia părţilor, iar prin încheierea din 12 noiembrie 1992 instanţa a sesizat Curtea Constituţională pentru a hotărî asupra excepţiei ridicate, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie, suspendind, totodată, potrivit art. 23 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, judecarea cauzei pe perioada soluţionării excepţiei.

Părţile, asa cum rezultă din încheierea din 12 noiembrie 1992, au fost de acord cu sesizarea Curţii Constituţionale pentru a hotărî asupra excepţiei invocate, solicitând suspendarea cauzei până la soluţionarea acesteia.

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

luând act de excepţia de neconstituţionalitate a Decretului nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile, invocată, din oficiu, de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, în cauza ce formează obiectul dosarului nr. 6129/1992 al acestei instanţe, retine următoarele:

Curtea Constituţională este competenţa sa soluţioneze excepţia, deşi instanţa de judecată a apreciat ca Decretul nr. 92/1950 ar fi neconstitutional, deoarece în cauza de faţa nu se pune problema aplicării unei legi anterioare Constituţiei la raporturi juridice stabilite după intrarea în vigoare a Constituţiei, ci la constituirea dreptului de proprietate al statului asupra imobilelor naţionalizate, ce face obiectul umor raporturi juridice stabilite în anul 1950. Rezultă, în consecinţa, ca excepţia cu care a fost sesizată Curtea se referă la efectele aplicării unei legi anterioare Constituţiei.

Instanţa de judecată a invocat excepţia de neconstituţionalitate pe temeiul, în esenta, al următoarelor motive:

a)Constituţia României asigura protecţia constituţională a proprietăţii private atât sub aspectul garantarii acestui drept, potrivit art. 41 alin. (1), inclusiv a dezmembramintelor sale, cît şi sub aspectul ocrotirii dreptului respectiv, regimul general al proprietăţii putind fi reglementat numai prin lege organică;

b)protecţia constituţională a proprietăţii private se regaseste în constitutiile anterioare celei din 1991, cum ar fi în art. 8 al Constituţiei din 13 aprilie 1948, chiar dacă - asa cum se precizează în încheierea de sesizare a Curţii - uneori numai formal;

c)constitutiile statelor democrate ocrotesc şi garantează dreptul de proprietate, ca de exemplu Constituţia Statelor Unite ale Americii;

d)dreptul de proprietate este un drept natural, individual, permanent, transmisibil şi inegal, iar reglementarea acestui drept se regaseste în legislaţie, cum ar fi prevederile art. 475 şi 480 din Codul civil;

e)naţionalizarea nu se întemeiază pe o cauza de utilitate publică, care justifica, în sensul art. 481 din Codul civil, ca o persoană să poată fi silită a ceda proprietatea sa, deoarece instanţa considera că nu au existat condiţiile cerute de un interes general şi ca, prin naţionalizare, au foste lezate interesele terţilor, reglementate de instituţiile dreptului civil şi ale dreptului comercial referitoare la imobilele trecute în proprietatea statului.

Motivele legate de dispoziţiile legale invocate de instanţa în susţinerea excepţiei corespund prevederilor constituţionale atât în ce priveşte garantarea, cît şi ocrotirea dreptului de proprietate privată.

În conformitate cu regimul constituţional al dreptului de proprietate privată instituit prin Constituţia din 1991, naţionalizarea - asa cum s-a statuat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 4/1992 - este o măsura neconstitutionala, singura posibilitate de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri proprietate privată fiind exproprierea în condiţiile art. 41 alin. (3) şi (5) din Constituţie, precum şi confiscarea, în condiţiile alin. (8) al aceluiaşi articol.

Suprematia dispoziţiilor constituţionale referitoare la regimul juridic al proprietăţii private, ca de altfel suprematia legii fundamentale, prevăzută de art. 51 din Constituţie, se aplică, însă, exclusiv legilor şi altor reglementări adoptate sub imperiul Constituţiei actuale. Pe baza acestui criteriu, al supremaţiei legii fundamentale, nu se poate constata violarea de către o lege anterioară Constituţiei din 1991 a unor reguli instituite de aceasta, întrucît ele nu existau la data când acea lege a fost adoptată. Aplicarea criteriului ierarhic al supremaţiei Constituţiei faţă de o lege anterioară ar insemna sa confere regimului constituţional actual un efect retroactiv, cu încălcarea principiului neretroactivitatii legii, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie, şi a art. 150 alin. (1), potrivit căruia legea anterioară contrară Constituţiei este abrogată, ceea ce exclude de plano posibilitatea ca ea sa încalce suprematia unei norme constituţionale.

Deci, faţă de legile anterioare Constituţiei, cum este şi Decretul nr. 92/1950, ţinând seama de art. 150 alin. (1) din Constituţie, se poate pune numai problema dacă acestea sunt sau nu în vigoare, după cum sunt conforme sau încalcă o prevedere constituţională.

Rezultă ca motivele invocate de instanţa spre a se constata neconstituţionalitatea Decretului nr. 92/1950 fiind întemeiate exclusiv pe criteriul ierarhic, al supremaţiei normei constituţionale, nu pot fi reţinute pentru soluţionarea excepţiei. În considerarea supremaţiei Constituţiei, o lege poate fi apreciată numai în funcţie de regimul constituţional sub imperiul căruia a fost adoptată. Legea, în înţeles de act juridic, este supusă regulii "tempus regit actum", adică regimului constituţional din perioada când a fost adoptată, inclusiv în ce priveşte posibilitatea controlului constituţionalităţii sale. Contradictia unei legi anterioare Constituţiei cu prevederile acesteia fiind un aspect al conflictului legilor în timp are drept consecinţa abrogarea ei, totală sau parţială, în temeiul art. 150 alin. (1) din Constituţie, potrivit principiului "lex posteriori derogat priori".

Pentru soluţionarea conflictului legilor în timp este necesar a se deosebi dreptul subiectiv, constituit potrivit legii anterioare, de cel constituit potrivit legii posterioare. Legea posterioară nu poate atinge dreptul născut sub imperiul legii anterioare, deoarece ar insemna ca legea noua să fie aplicată retroactiv, contrar prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie şi cerinţelor legate de asigurarea stabilitatii raporturilor juridice. Noua lege poate modifica regimul juridic al dreptului anterior, poate suprima acest drept sau, ceea ce, în fond, este similar, îl poate înlocui cu un alt drept care astfel se naşte, cum ar fi în cazul reconstituirii dreptului abolit de legea anterioară. Dar, fără retroactivitate, noua lege nu poate desfiinta modalitatea în care legea anterioară a constituit dreptul respectiv, aceasta modalitate fiind supusă regulii "tempus regit actum". De aceea, chiar dacă naţionalizarea nu este constituţională potrivit prevederilor Constituţiei din 1991, legiuitorul actual neavînd un suport constituţional pentru a adopta o asemenea măsura, dreptul subiectiv de proprietate al statului asupra imobilelor naţionalizate, întrucît s-a constituit anterior Constituţiei, nu este stins ca efect al intrării în vigoare a acesteia. Desigur, acest drept - ca, de altfel, orice alt drept de proprietate - se poate exercita, în prezent, numai cu respectarea prevederilor constituţionale referitoare la proprietate. Este un aspect care, însă, nu priveşte existenta dreptului, ci regimul sau juridic.

Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, neconstituţionalitatea unei legi se poate constata doar cu referire la raporturile juridice stabilite după intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991. Aceasta prevedere, prin ipoteza, este aplicabilă exclusiv legilor anterioare Constituţiei, deoarece, faţă de legile posterioare, în mod inevitabil, raporturile juridice corespunzătoare nu se pot stabili decît după intrarea în vigoare a acesteia. Deci, cu referire la legile anterioare, faţă de care art. 150 alin. (1) din Constituţie prevede că ele sunt abrogate în măsura în care vin în conflict cu o dispoziţie constituţională, art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit principiului "lex posteriori", limitează efectul abrogator la data intrării în vigoare a Constituţiei. Aceasta regula este însă inaplicabila imobilelor naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950, deoarece în cazul acestor imobile dreptul subiectiv de proprietate al statului s-a constituit, deci raporturile juridice corespunzătoare s-au stabilit anterior Constituţiei.

Faţa de cele arătate, rezultă ca excepţia de neconstituţionalitate invocată este în mod vadit contrară principiului neretroactivitatii legii, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie, şi dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992. Aceasta concluzie nu este infirmata de faptul ca dreptul la proprietate al statului, constituit pe baza Decretului nr. 92/1950, reprezintă o situaţie juridică în curs.

Conflictul rezultat din succesiunea în timp a legilor implica doua aspecte, şi anume: dreptul şi efectele sale sub imperiul legii anterioare, pe de o parte, respectiv efectele dreptului constituit pe baza legii anterioare în curs de desfăşurare sub regimul legii posterioare, pe de altă parte. Prima ipoteza este guvernata exclusiv de legea anterioară, deoarece orice alta soluţie implica aplicarea retroactivă a noii legi. În cea de-a doua ipoteza, însă, este necesar să se deosebeasca constituirea dreptului care, pentru acelaşi motiv, al neretroactivitatii legii, nu poate fi decît pe temeiul vechii legi, de efectele sale după intrarea în vigoare a noii legi, care pot fi modificate de aceasta. De aceea, dreptului de proprietate al statului, constituit potrivit Decretului nr. 92/1950, îi sunt aplicabile prevederile regimului constituţional actual, chiar dacă, atunci când el s-a constituit, regimul sau juridic era altul. Este consecinţa aplicării imediate a noii legi asupra acestui regim juridic, care are în vedere exclusiv efectele dreptului, chiar şi atunci când îl desfiinţează - încetarea acestor efecte -, nu modalitatea sa de constituire, care este un aspect anterior şi prealabil aplicării în timp a noii legi. În consecinţa, din regimul actual de exercitare a dreptului de proprietate al statului nu se poate deduce stingerea acestui drept, cît timp legea pe baza căreia el s-a constituit a fost adoptată pe baza altui regim constituţional.

Prin excepţia de neconstituţionalitate invocată se urmăreşte repararea, în natura, a daunelor suferite de persoanele ale căror imobile au fost naţionalizate. Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, repararea daunelor suferite anterior intrării în vigoare a Constituţiei din 1991 se reglementează prin lege. În acelaşi sens, art. 77 din Legea nr. 58/1991 prevede că reparaţiile pentru bunurile preluate de stat în mod abuziv se vor reglementa printr-o lege specială. Rezultă din aceste prevederi voinţa evidenta a legiuitorului ca repararea daunelor pentru bunurile preluate de stat să se reglementeze prin lege. Deci repararea unor asemenea daune este o problemă rezervată legii şi nici un organ de jurisdicţie nu poate, fără încălcarea acestor prevederi, să se substituie legiuitorului în soluţionarea problemei respective. Dacă ar face-o, aceasta ar insemna o încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat de către puterea judecătorească, care, în sens larg, cuprinde toate organele de jurisdicţie, indiferent de natura lor, în dăuna puterii legislative, o încălcare a prevederilor art. 123 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora justiţia se înfăptuieşte în numele legii, deci prin aplicarea ei, nu prin ignorarea unei dispoziţii legale. Excepţia de neconstituţionalitate invocată, având ca scop repararea, în natura, a daunelor suferite prin efectul naţionalizarii, promovează o conceptie care încalcă în mod vadit principiul separaţiei puterilor în stat prin transferarea răspunderii politice pentru modul de soluţionare a problemei acestor daune de la Parlament, ca organ reprezentativ suprem al poporului şi unica autoritate legiuitoare a tarii, potrivit art. 58 alin. (1) din Constituţie, la organele de jurisdicţie.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 15 alin. (2), art. 144 lit. c) şi art. 150 alin. (1) din Constituţie, art. 13 lit. A) c), art. 24 alin. (2), art. 25 alin. (1) şi art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, în unanimitate,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca vadit nefondata excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, în cauza ce formează obiectul dosarului nr. 6129/1992 al acestei instanţe.

Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.

Pronunţată la 2 februarie 1993.

PREŞEDINTE

conf. univ. dr. Antonie Iorgovan

Magistrat-asistent,

Florentina Geangu