Decizia nr. 215 din 2 iunie 2020

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 117 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală și ale art. 177 din Codul penal, excepție ridicată de Eugen Vasile Balint în Dosarul nr. 34/35/2017 al Curții de Apel Timișoara - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 495D/2018.2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate, întrucât autorul excepției solicită modificarea textului de lege criticat în sensul lărgirii sferei persoanelor care au dreptul să refuze să declare în calitate de martor.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.Prin Încheierea din 28 martie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 34/35/2017, Curtea de Apel Timișoara - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 117 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală și ale art. 177 din Codul penal. Excepția a fost ridicată de Eugen Vasile Balint în soluționarea cauzei penale în care acesta a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă, constând în aceea că, la data de 4 octombrie 2016, ar fi făcut afirmații mincinoase, cu privire la împrejurările esențiale ale cauzei asupra căreia a fost întrebat, cauză care îl viza pe socrul acestuia, inculpat.

5.În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține, în esență, că dispozițiile art. 117 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale în măsura în care nu le este recunoscut și afinilor suspectului/inculpatului, cel puțin până la gradul I, dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor într-un proces penal. Totodată, arată faptul că dispozițiile art. 177 din Codul penal sunt neconstituționale în măsura în care noțiunea de „membru de familie“ nu cuprinde categoria afinilor de până la gradul I cel puțin.

6.Curtea de Apel Timișoara - Secția penală reține că reprezintă opțiunea legiuitorului, conform politicii penale a statului, stabilirea persoanelor beneficiare ale dreptului de a refuza să dea declarații în calitate de martor împotriva suspectului sau inculpatului și includerea în noțiunea „membru de familie“ a categoriei afinilor de până la gradul I cel puțin. Apreciază că argumentele autorului excepției privesc o omisiune legislativă, susținută ca urmare a interpretării dispozițiilor legale criticate. Reține, totodată, că legislația europeană prezintă o mare varietate în acest domeniu, reflectând, astfel, particularitățile fiecărui stat la nivelul realităților sociale și concretizând larga marjă de apreciere pe care statele membre ale Consiliului Europei o au în reglementarea acestei materii.

7.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

8.Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

9.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

10.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală și ale art. 177 din Codul penal. Ținând cont de motivele de neconstituționalitate invocate, Curtea reține ca obiect al excepției de neconstituționalitate dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală și ale art. 177 alin. (1) din Codul penal, având următorul cuprins:

–Art. 117 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală: „(1) Au dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor următoarele persoane:

a)soțul, ascendenții și descendenții în linie directă, precum și frații și surorile suspectului sau inculpatului;“;

–Art. 177 alin. (1) din Codul penal: „(1) Prin membru de familie se înțelege:

a)ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite prin adopție, potrivit legii, astfel de rude;

b)soțul;

c)persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc.“11. În susținerea neconstituționalității normelor penale criticate, autorul excepției invocă încălcarea atât a prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie, ale art. 11 alin. (1) și (2) privind dreptul internațional și dreptul intern, ale art. 16 referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, ale art. 20 alin. (1) și (2) privind tratatele internaționale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3), potrivit cărora părțile au dreptul la un proces echitabil, și ale art. 26 alin. (1) potrivit cărora autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată, cât și a dispozițiilor art. 6 și 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

12.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile art. 117 alin. (1) din Codul de procedură penală reglementează situația în care persoana care este chemată pentru a fi audiată, având una dintre calitățile prevăzute la lit. a) - soț, ascendent și descendent în linie directă, precum și frate și soră, respectiv la lit. b) - persoană care a avut calitatea de soț, în raport cu suspectul sau inculpatul, are dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martor. Cu alte cuvinte, potrivit normelor procesuale precitate, soțul, fostul soț, ascendenții și descendenții în linie directă, frații și surorile suspectului sau inculpatului nu pot fi obligați să aibă calitatea de martor în procesul penal. Din modul cum este redactată norma procesual penală, Curtea reține că excepția instituită de lege este una relativă, așa încât persoanele menționate nu pot fi obligate să dea declarații ca martor, însă au facultatea de a da astfel de declarații, renunțând la dreptul conferit de art. 117 din Codul de procedură penală. Rațiunea dreptului de a se abține de la declarații, în cazul persoanelor enumerate în art. 117 alin. (1) lit. a) și b) din Codul de procedură penală, constă în oferirea unei opțiuni martorului de a evita una dintre următoarele situații - fie să spună adevărul, cu riscul periclitării vieții de familie, fie să nu spună adevărul, în scopul protejării vieții de familie, dar cu riscul condamnării pentru mărturie mincinoasă. Așadar, Curtea reține că prin aceste reglementări legiuitorul a urmărit să ocrotească sentimentele de afecțiune pe care soțul, fostul soț, ascendenții sau descendenții, frații și surorile suspectului sau inculpatului le pot avea față de aceștia din urmă. Scopul normei procesual penale precitate îl reprezintă păstrarea unui echilibru între interesul public de a exercita în mod eficient acțiunea penală, pe de o parte, și menținerea armoniei căsniciei, a relațiilor de familie cu persoanele enumerate limitativ în text, pe de altă parte. Cu alte cuvinte, art. 117 alin. (1) lit. a) și b) din Codul de procedură penală reglementează capacitatea soțului, a fostului soț, a ascendenților și a descendenților în linie directă, a fraților și a surorilor suspectului sau inculpatului de a fi martori, însă conferă acestei categorii de persoane dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martori, întrucât legătura intimă creată de instituția căsătoriei ori strânsele relații cu familia pot impulsiona persoanele menționate să denatureze adevărul pentru a încerca să determine o soluție favorabilă suspectului sau inculpatului ori, dimpotrivă, în ipoteza în care relațiile în cadrul familiei sunt afectate de disensiuni, persoanele menționate, audiate în calitate de martor, pot relata fapte sau împrejurări care nu sunt conforme cu adevărul pentru a determina un rezultat al anchetei defavorabil suspectului sau inculpatului.

13.Curtea reține, totodată, că art. 177 din Codul penal definește noțiunea de „membru de familie“, stabilind în alin. (1) că „Prin membru de familie se înțelege:

a)ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite prin adopție, potrivit legii, astfel de rude;

b)soțul;

c)persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc“. Potrivit expunerii de motive la Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, „noțiunea de membru de familie a fost în egală măsură vizată de o modificare, în condițiile renunțării la paralelismul de reglementare din codul în vigoare, care operează atât cu noțiunea de rude apropiate, cât și cu cea de membri de familie. Sensul dat de proiect noțiunii de membru de familie vine să absoarbă integral în conținutul său noțiunea de rude apropiate, dar cuprinde, în egală măsură, și persoanele care au stabilit legături asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, cu condiția conviețuirii. [...]“ Curtea observă că art. 177 alin. (1) din Codul penal indică două categorii de persoane care compun conceptul de „membru de familie“, respectiv membrii propriu-ziși (formali) ai unei familii [art. 177 alin. (1) lit. a) și b) din Codul penal] și persoanele asimilate acestora [art. 177 alin. (1) c) din Codul penal].

14.Autorul excepției susține, în esență, că dispozițiile art. 117 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale în măsura în care nu le este recunoscut și afinilor suspectului/inculpatului de până la gradul I cel puțin dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor într-un proces penal. Totodată, susține că dispozițiile art. 177 din Codul penal sunt neconstituționale, în măsura în care noțiunea de „membru de familie“ nu cuprinde categoria afinilor de până la gradul I cel puțin.

15.Analizând susținerile autorului excepției, Curtea reține că, potrivit art. 407 din Codul civil în vigoare, „(1) Afinitatea este legătura dintre un soț și rudele celuilalt soț.

(2)Rudele soțului sunt, în aceeași linie și același grad, afinii celuilalt soț.“ „Rudenia prin alianță“ este o legătură pliată pe relația de rudenie a celuilalt soț, astfel că rudele unuia dintre soți sunt, în aceeași linie și în același grad, afinii celuilalt. Afinitatea este legătura dintre un soț și rudele celuilalt, de pildă, soțul este afin de gradul I cu părinții celuilalt soț (ipoteza invocată în cauză).

16.Cu referire la dispozițiile din legea procesual penală care permit refuzul membrilor familiei celui acuzat de a depune mărturie, instanța europeană a stabilit în hotărârile din 24 noiembrie 1986, paragraful 30, respectiv din 19 iulie 2012, paragraful 41, pronunțate în cauzele Unterpertinger împotriva Austriei, respectiv Hummer împotriva Germaniei, că acestea nu sunt, în sine, incompatibile cu art. 6 paragrafele 1 și 3 lit. d) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece țin cont de problemele deosebite ce se pot ridica din cauza unei confruntări între acuzat și un martor din propria sa familie și sunt menite să protejeze un astfel de martor prin evitarea punerii într-o dilemă morală. Așadar, în acord cu jurisprudența europeană, Curtea constată că rațiunea reglementării dreptului de a refuza să fie audiate în calitate de martori, al persoanelor enumerate în art. 117 alin. (1) lit. a) și b) din Codul de procedură penală, este, în principal, evitarea unei dileme morale ce s-ar naște în ipoteza reglementării unei obligații a acestora de a da declarație sub jurământ și sub sancțiunea infracțiunii de mărturie mincinoasă.

17.Cu toate acestea, pronunțându-se cu privire la dreptul de refuz al audierii în cazul concubinilor, prin Hotărârea din 3 aprilie 2012, pronunțată în Cauza Van der Heijden împotriva Olandei, prin care a constatat că art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu a fost încălcat, instanța europeană a subliniat că dreptul de a nu depune mărturie constituie o excepție de la o datorie civică normală, de interes public, și de aceea un asemenea drept, când este recunoscut, poate fi supus unor condiții și formalități, iar categoriile de beneficiari trebuie clar delimitate.

18.Curtea constată că legiuitorul a reglementat în art. 117 din Codul de procedură penală un drept de refuz al audierii prin enumerarea, în mod limitativ, a anumitor categorii de persoane care pot refuza să declare în calitate de martor, printre care soțul, ascendenții și descendenții în linie directă, precum și frații și surorile suspectului sau inculpatului, respectiv persoanele care au avut calitatea de soț al suspectului sau al inculpatului. La acestea, ca urmare a publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 562 din 19 septembrie 2017 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 837 din 23 octombrie 2017, se adaugă și persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți. Asemenea martori sunt eliberați de dilema morală de a alege între o mărturie adevărată, care ar putea periclita relația lor cu suspectul/inculpatul, și o mărturie falsă, care ar proteja această relație, cu riscul condamnării pentru mărturie mincinoasă. Însă Curtea reamintește că dreptul de a nu depune mărturie constituie o excepție de la o îndatorire civică, de interes public, și de aceea un asemenea drept, când este recunoscut, poate fi supus unor limitări/condiționări în ceea ce privește categoria de beneficiari.

19.În aceste condiții, Curtea constată că, deși s-ar putea susține că și sentimentele de afecțiune pe care afinii suspectului sau inculpatului le pot avea față de acesta din urmă ar putea justifica refuzul acestora de a da declarații în calitate de martor, trebuie reținut însă că obligația de a depune mărturie constituie o obligație civică, în raport cu această categorie de martori prevalând interesul public de a exercita în mod eficient acțiunea penală. Scopul reglementării dispozițiilor art. 117 din Codul de procedură penală îl reprezintă păstrarea unui echilibru între interesul public referitor la judecarea săvârșirii unor infracțiuni, pe de o parte, și protejarea vieții de familie a persoanelor enumerate limitativ în text, pe de altă parte. Or, atunci când adoptă legi prin care trebuie să asigure un echilibru între interese contrare, legiuitorul are libertatea de a stabili mijloacele pe care le consideră optime pentru concilierea acestor interese.

20.De altfel, Curtea constată că orientarea legiuitorului național este în concordanță cu jurisprudența Curții de la Strasbourg, anterior citată, potrivit căreia dreptul de a nu depune mărturie, ca excepție de la îndeplinirea unei obligații civice normale, poate fi supus unor condiționări și limitări în ceea ce privește definirea categoriilor de persoane cărora le este recunoscut. Așadar, s-a apreciat că interferența în viața de familie a afinilor, în ipoteza obligației de a depune mărturie ca martor în condițiile art. 114 și 115 din Codul de procedură penală, nu este atât de împovărătoare și disproporționată încât să fie considerată injustă în raport cu drepturile lor fundamentale, astfel încât această categorie de persoane nu a fost inclusă printre cele enumerate, în mod limitativ, în art. 117 din Codul de procedură penală.

21.De altfel, în jurisprudența sa constantă, instanța de control constituțional a statuat că Parlamentul este liber să decidă cu privire la politica penală a statului, în virtutea prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituție în calitate de unică autoritate legiuitoare a țării. Totodată, Curtea a reținut că nu are competența de a se implica în domeniul legiferării și al politicii penale a statului, orice atitudine contrară constituind o imixtiune în competența acestei autorități constituționale (a se vedea Decizia nr. 629 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 932 din 21 decembrie 2014). Astfel, Curtea recunoaște că, în acest domeniu, legiuitorul se bucură de o marjă de apreciere destul de întinsă, având în vedere că acesta se află într-o poziție care îi permite să aprecieze, în funcție de o serie de criterii, necesitatea unei anumite politici penale. Cu toate acestea, Curtea a reținut că, deși, în principiu, Parlamentul se bucură de o competență exclusivă în reglementarea măsurilor ce țin de politica penală a statului, această competență nu este absolută în sensul excluderii exercitării controlului de constituționalitate asupra măsurilor adoptate, marja de apreciere a legiuitorului nefiind absolută, ci fiind limitată de principiile, valorile și exigențele constituționale (a se vedea în acest sens Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din data de 8 iulie 2016).

22.În concluzie, având în vedere considerentele anterioare, Curtea constată că, deși dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală se încadrează în categoria de norme procesual penale care reglementează într-un mod mai exigent dreptul anumitor persoane de a refuza să dea declarații în calitate de martor în procesul penal, acestea nu aduc atingere drepturilor constituționale și convenționale referitoare la echitatea procesului și viața de familie, invocate de autor. Totodată, constatările jurisprudențiale referitoare la competența Parlamentului de a legifera în domeniul politicii penale a statului sunt aplicabile și în ceea ce privește dispozițiile art. 177 din Codul penal, în raport cu care Curtea nu poate reține vreo coliziune cu dispozițiile constituționale și convenționale invocate.

23.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Eugen Vasile Balint în Dosarul nr. 34/35/2017 al Curții de Apel Timișoara - Secția penală și constată că dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală și ale art. 177 alin. (1) din Codul penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Timișoara - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 2 iunie 2020.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu