Decizie nr. 5 din 23 februarie 1993

Notă *) Decizia nr. 5 a rămas definitivă ca urmare a Deciziei nr. 24 din 4 mai 1993 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 17 iunie 1993.

Mihai Constantinescu - preşedinte

Antonie Iorgovan - judecător

Viorel Mihai Ciobanu - judecător

Florentina Geangu - magistrat-asistent

Completul de judecată, convocat potrivit prevederilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, constata ca prin cererea înregistrată la Judecătoria sectorului agricol Ilfov, formând obiectul Dosarului nr. 4302/1991, Ungureanu Teodoru-Marian, în nume propriu şi ca reprezentant al mamei sale, Ungureanu Nastasia, a atacat hotărârea Comisiei municipale Bucureşti de aplicare a Legii fondului funciar prin care li s-a respins cererea de reconstituire a dreptului de proprietate asupra unui teren agricol de 2.400 mp, pe care se afla o locuinta vândută de ei în anul 1982, şi a solicitat instanţei reconstituirea acestui drept pentru suprafaţa de 2.150 mp, restul de 250 mp trecând în folosinţă cumparatoarei locuinţei.

Comisia municipiului Bucureşti de aplicare a Legii fondului funciar nr. 18/1991, ca şi alte organe cărora reclamanţii s-au adresat - Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei şi Primăria sectorului agricol Ilfov -, au răspuns în sensul că proprietarul locuinţei beneficiază de prevederile art. 35 şi 22 din Legea nr. 18/1991, acestuia revenindu-i în proprietate terenul.

La termenul de 17 iulie 1992, reclamanţii au invocat excepţia de neconstituţionalitate cu privire la art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1990 privind unele măsuri pentru stimularea ţărănimii, art. 35 alin. 3 şi 4, precum şi art. 22 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, sustinand în esenta ca aceste dispoziţii instituie un regim juridic discriminatoriu între foştii proprietari cu drepturi depline şi cumpărătorii de locuinţe care la data de 1 ianuarie 1990 nu aveau decât simpla calitate de beneficiari ai unui drept de folosinţă, conducand la o imbogatire fără just temei şi de aceea sunt neconstituţionale, fiind contrare dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 15, art. 16 alin. (1) şi (2), art. 20, art. 41 alin. (1)-(5), art. 42 şi art. 49 din Constituţie.

Excepţia de neconstituţionalitate a fost completată la termenul de 4 septembrie 1992, în sensul că reclamanţii au invocat şi faptul ca prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 16, art. 20, art. 21, art. 49 şi art. 150 alin. (1) din Constituţie, deoarece textul ar avea ca scop sa sustragă controlului constituţionalităţii o serie de acte normative emise în perioada 22 decembrie 1989 - 98 decembrie 1991, deşi sunt contrare prevederilor Constituţiei din 1991.

Comisia municipiului Bucureşti de aplicare a Legii fondului funciar nr. 18/1991 - legal citata - nu s-a prezentat în faţa instanţei şi nici nu şi-a exprimat punctul de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate, deşi i s-au comunicat memoriile reclamanţilor în legătură cu aceasta problema.

Judecătoria sectorului agricol Ilfov apreciază ca "modul în care a fost formulată şi motivată excepţia de neconstituţionalitate nu poate duce decât la respingerea acesteia".

Fiind sesizată prin Încheierea Judecătoriei sectorului agricol Ilfov din 6 noiembrie 1992, transmisă la 15 ianuarie 1993,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

luând act de susţinerea reclamanţilor şi de poziţia instanţei de judecată, având în vedere dispoziţiile art. 144 lit. c) şi art. 150 alin. (1) din Constituţie, ale art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1990, art. 35 alin. 3 şi 4 şi art. 22 din Legea nr. 18/1991, precum şi prevederile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:

În legătură cu neconstituţionalitatea art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1990, art. 35 alin. 3 şi 4 şi art. 22 din Legea nr. 18/1991, este de observat ca aceste dispoziţii legale sunt anterioare Constituţiei din 1991, dar excepţia nu are în vedere aplicarea unei legi anterioare după intrarea în vigoare a Constituţiei şi deci nu se pune problema de a alege între competenţa instanţei în căderea căreia este aplicarea legii şi competenţa Curţii Constituţionale, ci este vorba de efectele aplicării dispoziţiilor legale anterioare Constituţiei, adică de admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate, astfel încât competenţa aparţine numai Curţii.

Curtea Constituţională este, de asemenea, competenţa să se pronunţe asupra constituţionalităţii art. 26 alin. (3) din Legea 47/1992, de această dată fiind în prezenta unei dispoziţii legale adoptate după intrarea în vigoare a Constituţiei, în legătură cu care nu se pune problema aplicării de către instanţa de judecată a prevederilor art. 150 alin. (1) din Constituţie.

Examinând textele considerate neconstituţionale, se constată că art. 8 alin. 1 din Decretul-lege nr. 42/1990 prevede că "terenul aferent casei de locuit şi anexelor gospodăreşti, precum şi curtea şi gradina din jurul acestora, în zonele cooperativizate, constituie proprietatea particulară a deţinătorilor; acestea pot fi înstrăinate şi lăsate moştenire", dispunandu-se apoi ca acest teren, împreună cu lotul ce putea fi atribuit în folosinţă membrului cooperator, nu putea depăşi suprafaţa de 6.000 mp pentru deţinătorul casei de locuit.

Pe de altă parte, art. 35 alin. 3 din Legea nr. 18/1991 dispune ca "terenurile atribuite în folosinţă pe durata existenţei construcţiilor dobanditorilor acestora, ca efect al preluării terenurilor aferente construcţiilor, în condiţiile dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 cu privire la sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale, trec în proprietatea actualilor titulari ai dreptului de folosinţă a terenului, proprietari ai locuinţelor", iar prin alin. 4 se stabileşte ca "dispoziţiile art. 22 rămân aplicabile". Potrivit alin. 1 din acest ultim text "sunt şi rămân în proprietatea privată a cooperatorilor sau, după caz, a moştenitorilor acestora, indiferent de ocupaţia sau de domiciliul lor, terenurile aferente casei de locuit şi anexelor gospodăreşti, precum şi curtea şi gradina din jurul acestora, determinate potrivit art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1990 privind unele măsuri pentru stimularea ţărănimii". În alin. 2 se precizează ca "dispoziţiile alineatului 1 se aplică şi persoanelor din zonele cooperativizate care nu au avut calitatea de cooperator".

Fiind vorba de dispoziţiile legale anterioare Constituţiei, ce se pretinde ca sunt contrare acesteia, se pune problema soluţionării conflictului de legi în timp şi deci trebuie deosebit după cum constituirea dreptului subiectiv s-a făcut potrivit legii anterioare ori în conformitate cu legea posterioară. Este evident ca prin dispoziţiile legale mai sunt citate, anterioare Constituţiei, s-a constituit un drept de proprietate asupra terenurilor la care se referă textele respective în favoarea proprietarilor locuinţelor. Asa fiind, legea posterioară nu poate stinge dreptul de proprietate născut sub imperiul legii anterioare, deoarece ar insemna ca legea noua să fie aplicată retroactiv, ceea ce contravine principiului neretroactivitatii legii, înscris în art. 15 alin. (2) din Constituţie şi care se aplică şi legii fundamentale. Faptul ca dreptul de proprietate constituit potrivit legii anterioare produce efecte şi în prezent, sub imperiul legii posterioare, nu infirma soluţia de mai sus, deoarece nu mai suntem în domeniul neretroactivitatii, ci în acela al aplicării imediate a legii noi, astfel încât dreptului de proprietate constituit anterior Constituţiei îi sunt aplicabile prevederile regimului constituţional actual.

Chiar dacă, însă, ar fi vorba de raporturi juridice stabilite pe baza dispoziţiilor legale ce examinam după intrarea în vigoare a Constituţiei - ceea ce nu este cazul în dosarul aflat pe rolul Judecătoriei sectorului agricol Ilfov -, nu rezultă ca textele respective contravin Constituţiei. Trebuie avut în vedere ca sub imperiul art. 30 din Legea nr. 58/1974, în cazul înstrăinării construcţiilor, cel care instraina stia ca pierde şi dreptul de proprietate asupra terenului, primind şi o despăgubire, chiar dacă dreptul ca atare nu trecea asupra celui căruia i se instrainase, ci el dobandea numai un drept real de folosinţă. În orice caz, actul era făcut în cunoştinţa de cauza. Decretul-lege nr. 42/1990 şi Legea nr. 18/1991 nu au făcut altceva decât sa înlăture situaţia nefireasca ca proprietarul locuinţei, care de cele mai multe ori o achizitiona şi în vederea terenului, plătind în cazul vânzării-cumpărării şi un preţ ce reflecta, de regula, existenta terenului, să fie doar titularul unui drept real de folosinţă şi au transformat acest drept în drept de proprietate. În ce măsura aceste dispoziţii legale privind transformarea dreptului de folosinţă în drept de proprietate au fost respectate în fiecare caz în parte nu intră în competenţa Curţii Constituţionale, ci a instanţelor de drept comun.

Pe de altă parte, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 54 din Constituţie, potrivit cărora cetăţenii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu buna-credinţa, fără sa încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi. Constituţia din 1991 ridica la rangul de principii constituţionale buna-credinţa şi respectul drepturilor altuia. În acest context, nu rezultă ca cel care instrainand construcţia sub imperiul Legii nr. 58/1974 şi ştiind ca prin aceasta pierde dreptul de proprietate asupra terenului acţionează cu buna-credinţa şi în respectul drepturilor celui căruia a înstrăinat sau este determinat în acţiunea sa numai de faptul ca în prezent valoarea terenurilor a crescut. Un asemenea mod de a acţiona nu poate fi însă ocrotit de lege, deoarece pune în pericol securitatea circuitului civil. Repunerea în discuţie a unor drepturi subiective care s-au constituit la un moment dat nu poate duce decât la tulburarea raporturilor sociale.

Chiar fără aceste considerente subsidiare, excepţia invocată este inadmisibila, deoarece vine în conflict cu principiul neretroactivitatii legii şi, de aceea, este vadit nefondata.

Cat priveşte art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a cărui constituţionalitate este, de asemenea, contestată, el prevede în teza întâi ca "prevederile alin. (1) şi (2) se aplică numai raporturilor juridice stabilite după intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991" iar în teza a doua ca "repararea daunelor suferite anterior intrării în vigoare a Constituţiei din 1991 se reglementează prin lege".

Pentru interpretarea acestei dispoziţii, trebuie reţinut ca, potrivit legii, Curtea Constituţională este garantul actualei Constituţii, urmărind, printre alte atribuţii, ca legile, regulamentele Parlamentului şi ordonanţele Guvernului, adoptate după intrarea în vigoare a Constituţiei, sa nu încalce dispoziţiile sau principiile acesteia. Sunt supuse însă controlului de către Curte şi legile anterioare Constituţiei, în măsura în care este vorba de raporturi juridice stabilite, pe baza lor, după intrarea în vigoare a Constituţiei, în condiţiile în care instanţa cheamă să aplice legea anterioară Constituţiei apreciază că nu contravine acesteia şi deci este în vigoare ori dacă, împotriva dispoziţiilor legale, instanţa nu se pronunţa asupra acestui aspect şi sesizează Curtea sau atunci când - asa cum este cazul în speta - este vorba de efectele aplicării legii anterioare Constituţiei, deci de admisibilitatea excepţiei.

Teza întâi din art. 26 alin. (3) este aplicabilă exclusiv legilor anterioare Constituţiei, deoarece este evident ca raporturi juridice pe baza unor legi posterioare acesteia se pot stabili numai după intrarea în vigoare a Constituţiei. Dar dispoziţia din art. 26 alin. (3) teza întâi nu se poate aplica şi în cazul drepturilor constituite înainte de intrarea în vigoare a Constituţiei, deci asupra unor raporturi juridice stabilite înainte de această dată, deoarece ar insemna o aplicare retroactivă, ceea ce art. 15 alin. (2) din Constituţie interzice şi ar avea ca efect destabilizarea raporturilor juridice. Soluţia ar fi fost aceeaşi chiar dacă ar fi lipsit dispoziţia înscrisă în prima teza a art. 26 alin. (3), deoarece ea se deduce din regulile generale de rezolvare a conflictelor de legi în timp. Dispoziţia este deci conformă cu Constituţia şi nicidecum nu poate fi apreciată ca neconstitutionala.

Teza a doua din art. 26 alin. (3) vine sa întărească interpretarea de mai sus, deoarece dacă controlul, viza şi drepturile constituite pe baza unor legi anterioare Constituţiei nu mai era necesar să se prevadă ca repararea daunelor suferite anterior intrării în vigoare a Constituţiei din 1991 se reglementează prin lege. Recunoscând, implicit, ca prin unele legi anterioare constituţiei din 1991 anumite persoane au suferit daune, Parlamentul şi-a exprimat voinţa politica de a elabora o lege care să repare aceste daune, tocmai pentru ca, datorită principiului neretroactivitatii legilor, o alta soluţie nu este posibila. Asa fiind, textul nu poate fi considerat neconstitutional.

Deoarece dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 au în vedere şi ele legile anterioare Constituţiei şi respectarea principiului neretroactivitatii legilor, ceea ce este conform Constituţiei, iar nu împotriva ei, şi cu privire la acest text excepţia este vadit nefondata.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 150 alin. (1) din Constituţie, art. 13 pct. A. lit. c), art. 24 alin. (2) şi art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în unanimitate.

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca vadit nefondate excepţiile de neconstituţionalitate a prevederilor art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1990, ale alin. 3 şi 4 din art. 35 şi ale art. 22 din Legea nr. 18/1991, precum şi ale alin. (3) din art. 26 al Legii nr. 47/1992, invocate de Ungureanu Teodoru-Marian, în nume propriu şi ca reprezentant al mamei sale, Ungureanu Nastasia, domiciliat în Bucureşti, calea Vacaresti nr. 234, bloc 83, sc. A, et. 5, ap. 23, sectorul 4, în cauza ce formează obiectul Dosarului nr. 4302/1991, aflat pe rolul judecătoriei sectorului agricol Ilfov.

Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.

Pronunţată la 23 februarie 1993.

PREŞEDINTE,

Dr. Mihai Constantinescu

Magistrat-asistent,

Florentina Geangu