Decizie nr. 1.483 din 8 noiembrie 2011

Augustin Zegrean - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Adrian-Marius Ciura în Dosarul nr. 11.452/271/2010 al Judecătoriei Oradea - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 4.782D/2010 şi de Daniel Ciuciu în Dosarul nr. 10.631/271/2010 al Judecătoriei Oradea - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului nr. 539D/2011.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 3 noiembrie 2011, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, în temeiul art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, a amânat pronunţarea pentru data de 8 noiembrie 2011.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:

Prin încheierile din 15 decembrie 2010 şi 15 aprilie 2011, pronunţate în dosarele nr. 11.452/271/2010 şi nr. 10.631/271/2010, Judecătoria Oradea - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedură penală.

Excepţia a fost ridicată de Adrian-Marius Ciura şi Daniel Ciuciu cu ocazia soluţionării unor cauze penale.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că prevederile art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedură penală încalcă principiul aplicării legii penale mai favorabile, egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice şi dreptul la un proces echitabil, întrucât creează posibilitatea ca, în situaţia în care 2 coautori sunt trimişi în judecată în dosare diferite, cercetarea judecătorească începând pentru unul, iar pentru celălalt nu, doar acesta din urmă să beneficieze, în cazul recunoaşterii vinovăţiei, de reducerea limitelor de pedeapsă prevăzute de lege. Mai arată că momentul începerii cercetării judecătoreşti poate fi influenţat de factori independenţi de voinţa inculpaţilor, precum operativitatea organelor de urmărire penală, îndeplinirea procedurilor de citare, cereri de amânare a judecării cauzei etc. Consideră că posibilitatea de a beneficia de această cauză de reducere a pedepsei ar fi trebuit acordată tuturor inculpaţilor, indiferent de faza în care se află judecarea procesului penal. Fac trimitere, în acest sens, la deciziile Curţii Constituţionale nr. 86/2003 şi nr. 932/2006.

Judecătoria Oradea - Secţia penală apreciază, în Dosarul nr. 4.782D/2010, că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, având în vedere necesitatea asigurării unui tratament juridic identic pentru persoane aflate în situaţii similare. Invocă, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 86/2003. De asemenea, arată că prevederile art. 320^1 din Codul de procedură penală au un efect de drept substanţial şi constituie o cauză legală de reducere obligatorie a pedepsei, prin urmare noua lege penală este mai favorabilă inculpatului şi trebuie să retroactiveze. Astfel, faptul că, pentru infracţiuni comise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, inculpaţii faţă de care s-a depăşit etapa procesuală a citirii actului de sesizare nu beneficiază de noile dispoziţii referitoare la judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei creează discriminare în raport cu inculpaţii faţă de care nu s-a citit încă actul de sesizare a instanţei şi, totodată, încalcă principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile.

Judecătoria Oradea - Secţia penală, în complet diferit, îşi exprimă opinia, în Dosarul nr. 539D/2011, în sensul netemeiniciei excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât prevederile art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedură penală nu aduc nicio atingere dispoziţiilor din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale invocate. Arată că prevederile de lege criticate sunt norme de procedură penală, acestea fiind de imediată aplicare, astfel că, dacă a fost începută cercetarea judecătorească înainte de data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, prin care au fost introduse în Codul de procedură penală dispoziţiile art. 320^1, inculpatul nu mai poate beneficia de procedura simplificată. Consideră că, fiind vorba de norme de procedură penală, şi nu de drept penal, instanţa nu poate face aplicarea legii penale mai favorabile.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale. Arată că art. 320^1 din Codul de procedură penală reglementează o nouă instituţie în etapa judecării în primă instanţă, care presupune recunoaşterea de către inculpat a faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei. În absenţa unor dispoziţii cu caracter tranzitoriu, textul în discuţie reprezintă o normă procedurală de imediată aplicare situaţiilor ivite după intrarea sa în vigoare, adică doar inculpaţilor care, până la începerea cercetării judecătoreşti, pot declara personal sau prin înscris autentic că recunosc săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei şi solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza urmăririi penale. Sunt excluşi, aşadar, de la beneficiul aplicării regulilor privind judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei acei inculpaţi faţă de care s-a depăşit etapa procesuală a citirii actului de sesizare.

În ceea ce priveşte criteriul de aplicare a art. 320^1 din Codul de procedură penală, arată că acesta depinde de o serie de elemente neprevăzute şi neimputabile persoanei trimise în judecată, cum sunt gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege şi alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei. Or, toţi infractorii care au comis acelaşi gen de infracţiuni anterior datei intrării în vigoare a legii se află într-o situaţie identică, începerea cercetării judecătoreşti neavând nicio semnificaţie în ceea ce priveşte stabilirea unui tratament juridic diferenţiat, întrucât aceasta depinde de factori străini conduitei procesuale a respectivelor persoane.

În consecinţă, stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu şi exterior conduitei persoanei trimise în judecată, este în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie. Situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar aceasta trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional. Această soluţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, conform căreia orice diferenţă de tratament făcută între persoane aflate în situaţii analoage trebuie să îşi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă (a se vedea Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunţată în Cauza Marckx contra Belgiei).

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedură penală, introduse prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, care au următorul cuprins: "Până la începerea cercetării judecătoreşti, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei şi solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală."

În susţinerea neconstituţionalităţii prevederilor art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedură penală, autorii excepţiei invocă încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) privind principiul aplicării legii penale mai favorabile, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice şi ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum şi a prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prevederi referitoare la dreptul la un proces echitabil.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 320^1 din Codul de procedură penală reglementează Judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei. Textul a fost introdus în Codul de procedură penală prin art. XVIII pct. 43 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor.

Noua reglementare urmăreşte să dea expresie dreptului la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, înlăturându-se o procedură judiciară îndelungată şi costisitoare. Astfel, dacă în etapa judecăţii în primă instanţă inculpatul declară, până la începerea cercetării judecătoreşti, că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei şi solicită ca judecata să se facă pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, apare drept redundantă o readministrare de către judecător a aceloraşi probe care au dovedit acuzaţia şi despre care inculpatul a luat cunoştinţă cu prilejul prezentării materialului de urmărire penală.

O astfel de procedură se subsumează exigenţelor privind celeritatea şi stabilirea adevărului în cauzele penale. Termenul până la care se poate solicita procedura simplificată nu poate fi decât cel anterior începerii cercetării judecătoreşti, pentru că numai astfel se poate da expresie dreptului la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Dispoziţii similare se regăsesc şi în alte legislaţii, cu precădere în legislaţia americană. Chiar dacă acest sistem a suferit şi o seamă de critici, este de observat că, deşi pedeapsa aplicată ca urmare a înţelegerii judiciare este mai mică decât cea pronunţată în cazul unui proces, are totuşi un efect de prevenire a fenomenului infracţional. În plus, prin condamnare se restrânge libertatea infractorului, care va rămâne sub supravegherea sistemului penal şi după eliberare, iar dacă va comite o altă faptă, va fi tratat ca recidivist.

Deşi ţările europene au un sistem mai rigid, flexibilitatea americană a influenţat unele legislaţii. Astfel, art. 233 din Codul de procedură penală al Norvegiei prevede că, dacă suspectul îşi recunoaşte fapta, va fi întrebat dacă admite că e răspunzător din punct de vedere penal. Dacă a mărturisit fără rezerve şi cazul poate fi judecat în procedură accelerată, suspectul va fi întrebat dacă îşi dă consimţământul pentru o asemenea procedură. Conform art. 248 din acelaşi cod, dacă răspunde afirmativ, procurorul va solicita instanţei competente judecarea cauzei fără punere sub acuzare, printr-o singură înfăţişare. Cererea este aprobată dacă instanţa nu sesizează nimic îndoielnic, iar speţa se regăseşte într-una din următoarele ipoteze:

a)o infracţiune care nu se pedepseşte cu mai mult de 10 ani închisoare, iar acuzatul şi-a mărturisit fără rezerve fapta în faţa instanţei, mărturisirea fiind susţinută şi de alte dovezi;

b)o contravenţie incriminată prin art. 22 din Codul rutier, iar acuzatul pledează vinovat;

c)o contravenţie incriminată prin art. 24 primul paragraf din Codul rutier, iar acuzatul pledează vinovat în faţa instanţei.

Conform art. 292 din acelaşi Cod de procedură penală, dacă inculpatul mărturiseşte în faţa instanţei, după înaintarea rechizitoriului, instanţa va hotărî în ce măsură mai sunt necesare a fi administrate şi alte dovezi.

Alte legislaţii (de exemplu art. 46 paragraful 2 din Codul penal german) nu prevăd o procedură specială, ci doar reducerea limitelor de pedeapsă ţinându-se seama de conduita făptuitorului după comiterea faptei, în mod special de eforturile depuse de acesta pentru a repara paguba pricinuită ori pentru a ajunge la o înţelegere cu persoana vătămată. Acestea sunt însă împrejurări care pot constitui circumstanţe atenuante, aşa cum sunt prevăzute şi în art. 74 din Codul penal român, şi care nu au o importanţă determinantă referitoare la analiza din prezenta cauză.

Revenind la speţa dedusă judecăţii, Curtea reţine că autorii excepţiei au criticat dispoziţiile art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedură penală întrucât prin termenul instituit, respectiv "până la începerea cercetării judecătoreşti", este afectat principiul egalităţii în faţa legii a cetăţenilor, precum şi principiul aplicării legii penale mai favorabile pentru inculpaţii care, deşi se află în aceeaşi situaţie juridică, din motive obiective independente de voinţa lor pot fi sancţionaţi diferit pentru aceeaşi faptă, în pofida faptului că unii dintre aceştia pot fi chiar coautori.

Curtea constată că dispoziţiile contestate nu dispun

in terminis cu privire la o sancţionare diferită a persoanelor care se află în aceeaşi situaţie juridică. Instituţia fiind nou-introdusă, implementarea ei în sistemul procesual penal poate genera, din cauza interpretărilor diferite, consecinţe de anihilare a aplicării retroactive a legii penale mai favorabile pe considerente discriminatorii ce nu ţin de o anumită atitudine asumată de către inculpaţi ori de alte raţiuni obiective şi rezonabile. Astfel de neajunsuri ar fi putut fi înlăturate prin introducerea în corpul Legii nr. 202/2010 a unor norme tranzitorii. În absenţa acestora, prevederile criticate, în acord cu art. 126 alin. (2) din Constituţie, sunt de imediată aplicare, sens în care Curţii Constituţionale, fiindu-i interzis să se poziţioneze în postura de legiuitor pozitiv, îi revine sarcina să analizeze conformitatea acestora, respectiv a înţelesului lor, într-o interpretare sau alta, cu exigenţele constituţionale. Altfel spus, prin constatarea compatibilităţii/ incompatibilităţii prevederilor art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedură penală cu Legea fundamentală, Curtea Constituţională nu se substituie competenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, potrivit art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală, este singura în drept să hotărască asupra interpretării şi aplicării unitare a legii. Aceasta deoarece, în timp ce dezlegarea obligatorie dată prin recursul în interesul legii, adresându-se judecătorului, are drept scop interpretarea şi, respectiv, aplicarea unitară a normei juridice, prin considerentele şi dispozitivul unei decizii a Curţii Constituţionale se asigură conformitatea normei juridice, adică a înţelesului său ori a unei anumite interpretări sau a alteia, cu principiile şi regulile constituţionale. Pe de altă parte, chiar dacă, printr-o decizie pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, instanţa supremă dă o dezlegare obligatorie cu privire la interpretarea şi aplicarea normei juridice, aceasta nu înseamnă că instanţa de contencios constituţional nu poate examina constituţionalitatea textului de lege, în interpretarea astfel stabilită (în acelaşi sens, a se vedea şi Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011).

Aşa fiind, pentru o analiză fundamentată a compatibilităţii prevederilor art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedură penală cu dispoziţiile şi principiile constituţionale invocate, Curtea urmează a stabili natura juridică a instituţiei consacrate prin art. 320^1 din Codul de procedură penală.

Din perspectiva conţinutului, acordul de recunoaştere a vinovăţiei are o dublă natură - pe de o parte, este o instituţie procesuală, iar pe de altă parte, este o instituţie de drept material. Astfel, potrivit art. 320^1 alin. 7 teza întâi din Codul de procedură penală, "instanţa va pronunţa condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii." Deşi judecătorul este ţinut de principiul cu rang constituţional al aplicării legii penale mai favorabile, Curtea constată că norma de drept penal se regăseşte în corpul unei norme de procedură şi este condiţionată de îndeplinirea anumitor condiţii procedurale.

Cât priveşte criteriile de delimitare a normelor de drept penal de cele de procedură penală, Curtea constată că aşezarea acestor norme în Codul penal sau în Codul de procedură penală nu constituie un criteriu pentru deosebirea lor. De asemenea, dacă se ia în considerare criteriul obiectului de reglementare al normei, se constată că art. 320^1 alin. 7 din Codul de procedură penală este o normă care priveşte cuantumul pedepsei aplicabile anumitor infracţiuni, putând fi încadrată în categoria normelor de drept substanţial, şi nu în categoria celor de procedură penală. La aceeaşi concluzie se ajunge şi dacă se ia în considerare criteriul scopului normei, care atribuie un drept, o facultate, nefiind o normă care să reglementeze proceduri. Totodată, nu poate fi înlăturat nici criteriul rezultatului la care conduce norma cu privire la răspunderea penală pe care o poate înlătura, reduce sau agrava. În măsura în care aplicarea concretă a unei norme la o speţă dedusă judecăţii, indiferent de ramura de drept căreia îi aparţine, aduce o schimbare cu privire la condiţiile de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de aplicare a pedepselor, aceasta va cădea sub incidenţa legii penale mai favorabile. Aşadar, faptul că textul în discuţie figurează în Codul de procedură penală nu este un impediment în considerarea lui ca fiind o normă de drept penal susceptibilă de a fi aplicată retroactiv, în cazul în care este mai blândă.

În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului când, prin Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 111, 112 şi 113, a statuat că simpla apartenenţă a art. 442, referitor la o procedură simplificată, la Codul de procedură penală italian nu poate fi decisivă. Prin urmare, chiar dacă acesta, alături de alte articole, descrie domeniul şi etapele unei proceduri simplificate, sumare, alin. 2 al art. 442 din Codul de procedură penală italian are în vedere durata pedepsei care urmează a fi aplicată şi care va fi redusă cu o treime. Nu există nicio îndoială că sancţiunile prevăzute de art. 442 alin. 2 din Codul de procedură penală italian sunt cele care urmează a fi impuse în cazul condamnării, fiind calificate dispoziţii de fond de drept penal al căror scop a fost de descurajare. Aşa fiind, instanţa europeană a statuat că art. 442 alin. 2 din discuţie reprezintă o dispoziţie de drept penal material cu privire la durata pedepsei care urmează a fi aplicată în caz de condamnare în urma unei proceduri simplificate, intrând în domeniul de aplicare al art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În virtutea rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, Curtea este singura autoritate care are dreptul şi obligaţia de a examina constituţionalitatea prevederilor art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedură penală. Prin urmare, Curtea urmează a analiza compatibilitatea dispoziţiilor de lege criticate cu Legea fundamentală, pornind de la natura juridică a prevederilor art. 320^1 din Codul de procedură penală, aşa cum a fost stabilită mai sus.

Este recunoscut, de principiu, că impunerea prin lege a unor exigenţe, cum ar fi instituirea unor termene sau condiţii procesuale pentru valorificarea de către titular a dreptului său subiectiv, are o indiscutabilă justificare prin prisma finalităţii urmărite, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea posibilităţilor de exercitare abuzivă a respectivului drept. Prin intermediul lor se asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât şi a drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi titulari, cărora statul este ţinut, în egală măsură, să le acorde ocrotire.

Având dezlegarea constituţională să procedeze ca atare, legiuitorul trebuie să fie preocupat ca exigenţele astfel instituite să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu antreneze o restrângere excesivă a exerciţiului vreunui drept, de natură să pună sub semnul întrebării însăşi existenţa acestuia (a se vedea în acest sens Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011).

Durata procesului şi finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori, cum sunt: gradul de operativitate a organelor judiciare; incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare; complexitatea cazului şi alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei (de exemplu, în situaţia disjungerii cauzei faţă de un coautor, acesta, graţie întârzierii finalizării fazei de urmărire penală, spre deosebire de celălalt coautor, poate apela la procedura simplificată). De asemenea, în numeroase cazuri, durata proceselor nu depinde numai de atitudinea părţilor care pot formula sau nu diverse cereri sau se pot afla în situaţii de natură obiectivă, ci se datorează unor alte circumstanţe, care ţin de organizarea justiţiei şi de gradul de încărcare a activităţii parchetelor şi instanţelor.

Pe de altă parte, încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între mijloacele folosite şi scopul urmărit. Aşa fiind, potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, Parlamentul are competenţa exclusivă de a reglementa prin lege organică infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora. În virtutea acestei prevederi constituţionale, legiuitorul este liber să aprecieze, pe lângă pericolul social în funcţie de care urmează să stabilească natura juridică a faptei incriminate, şi condiţiile răspunderii juridice pentru această faptă. Reglementarea unui regim sancţionator în funcţie şi de atitudinea de recunoaştere a vinovăţiei este expresia principiului egalităţii în faţa legii, care impune ca la aceleaşi situaţii juridice să se aplice acelaşi regim, iar la situaţii juridice diferite tratamentul juridic să fie diferenţiat. Prin urmare, dispoziţiile art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedură penală nu contravin principiului egalităţii în drepturi, fiind operante pentru toţi inculpaţii aflaţi în aceeaşi situaţie juridică.

Referitor la critica potrivit căreia dispoziţiile art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedură penală contravin principiului aplicării legii penale mai favorabile, Curtea constată următoarele:

Acest principiu are în primul rând rang constituţional şi, în subsidiar, rang legal, aşa cum este statuat prin art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală şi art. 13 din Codul penal. Pe cale de consecinţă, teza potrivit căreia producerea efectului în materia dreptului penal (art. 320^1 alin. 7 din Codul de procedură penală) este condiţionată de îndeplinirea cerinţelor de drept procesual penal (art. 320^1 alin. 1-6 din Codul de procedură penală) nu poate fi primită, deoarece principiul aplicării imediate a legii procesual penale nu poate înfrânge principiul constituţional al aplicării legii penale mai favorabile. În esenţa sa, acest din urmă principiu are în vedere situaţiile în care anumite infracţiuni sunt săvârşite sub legea veche, dar judecate sub imperiul legii noi.

Cât priveşte determinarea concretă a legii penale mai favorabile, este de observat că aceasta vizează aplicarea legii, şi nu a dispoziţiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea şi din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispoziţiilor art. 61 din Constituţie, ar permite judecătorului să legifereze.

Or, dispoziţiile art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedură penală fiind de imediată aplicare, coroborat cu natura substanţial penală a alin. 7, este evident că acestea sunt mai favorabile atât timp cât, anterior soluţionării definitive a cauzei, nu a existat posibilitatea reducerii limitelor de pedeapsă în cazul recunoaşterii vinovăţiei. Determinarea caracterului "mai favorabil" are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conţinutul pedepselor, condiţiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influenţa circumstanţelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Aşa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condiţiile de incriminare şi de tragere la răspundere penală, cât şi condiţiile referitoare la pedeapsă. Cu privire la aceasta din urmă, pot exista deosebiri de natură (o lege prevede că pedeapsă principală amenda, iar alta închisoarea), dar şi deosebiri de grad sau cuantum privitoare la limitele de pedeapsă şi evident la modalitatea stabilirii acestora în mod concret. Sunt numeroase situaţiile care impun aplicarea legii mai blânde, dar pentru care nici Codul penal şi nici Codul de procedură penală nu cuprind vreo dispoziţie tranzitorie. Acest fapt nu este însă de natură a nega existenţa principiului consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, reflectat în art. 13 din Codul penal. Prin urmare, dat fiind rangul principiului statuat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, Curtea constată că acesta are caracter axiomatic şi, consacrat ca atare, nu poate fi limitat de îndeplinirea unor condiţii procedurale care din motive obiective nu au putut fi cunoscute de destinatarii lor.

Este îndeobşte admis că procesul penal se desfăşoară sub autoritatea ordinii normative de drept, care capătă caracter efectiv prin constrângere şi conformare.

Prin urmare, deşi legiuitorul nu a prevăzut in terminis care este calea de urmat în cazul recunoaşterii vinovăţiei de către inculpaţii care au fost trimişi în judecată sub imperiul legii vechi, dar care, depăşind momentul procesual al începerii cercetării judecătoreşti şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, se judecă potrivit noii legi, Curtea constată că într-o atare situaţie este incident principiul legii penale mai favorabile. În cazul acestor situaţii tranzitorii trebuie să se ţină seama de caracterul mixt al dispoziţiilor art. 320^1 din Codul de procedură penală, care consacră un caracter mai blând prin reducerea limitelor de pedeapsă, iar instanţelor de judecată, singurele în drept să hotărască cu privire la aplicarea legii în interpretarea constituţională astfel statuată, le revine sarcina de a stabili celelalte aspecte legate de concretul fiecărei speţe în parte.

Totodată, Curtea constată că o dispoziţie legală care a comportat abordări similare se regăseşte şi în art. 10 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005. Potrivit textului, beneficiau de cauza de nepedepsire sau de reducere a limitelor de pedeapsă numai inculpaţii care au achitat integral prejudiciul cauzat până la primul termen de judecată, ceea ce a determinat existenţa unor critici în sensul că se încalcă principiul legii penale mai favorabile. S-a arătat că cei care au depăşit acel moment procesual, în pofida principiului legii penale mai favorabile, erau discriminaţi în raport cu primii. Curtea a dat o dezlegare similară problemei, statuând, prin Decizia nr. 932 din 14 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2007, că orice lege se aplică numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, care are efecte şi asupra raporturilor juridice penale sau contravenţionale născute anterior intrării sale în vigoare. În speţa examinată, Curtea a constatat că primul termen de judecată poate fi considerat cel imediat următor datei intrării în vigoare a Legii nr. 241/2005, indiferent de faza în care se află judecarea procesului penal.

Pe cale de consecinţă, aceleaşi raţiuni sunt valabile şi în ceea ce priveşte procedura în cazul recunoaşterii vinovăţiei, textul fiind constituţional în măsura în care se înţelege că, până la încetarea stării de tranziţie, în virtutea principiului constituţional al retroactivităţii legii penale mai favorabile, se aplică tuturor inculpaţilor care au fost trimişi în judecată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, dar care au depăşit momentul procesual al începerii cercetării judecătoreşti. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragraful 106, potrivit căreia în Europa şi pe plan internaţional s-a consolidat treptat un principiu fundamental al dreptului penal, în sensul aplicării unei legi penale care prevede o pedeapsă mai îngăduitoare chiar dacă a fost adoptată după comiterea infracţiunii.

În concluzie, Curtea constată că dispoziţiile art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care nu permit aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situaţiilor juridice născute sub imperiul legii vechi şi care continuă să fie judecate sub legea nouă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care înlătură aplicarea legii penale mai favorabile, excepţie ridicată de Adrian-Marius Ciura în Dosarul nr. 11.452/271/2010 şi de Daniel Ciuciu în Dosarul nr. 10.631/271/2010, dosare ale Judecătoriei Oradea - Secţia penală.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 8 noiembrie 2011.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică