Decizia nr. 700 din 29 noiembrie 2016

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 221 alin. (3) din Codul penal, excepţie ridicată de Vasile Axinte în Dosarul nr. 10.450/180/2015 al Judecătoriei Bacău - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.496D/2015.2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, arată că infracţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 221 alin. (3) din Codul penal vizează săvârşirea de către un major a unui act sexual de orice natură în prezenţa unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani, faptă care este săvârşită cu intenţie, norma de incriminare neconţinând niciun element de neclaritate sub acest aspect.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4.Prin Încheierea din 13 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 10.450/180/2015, Judecătoria Bacău - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 221 alin. (3) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Vasile Axinte cu ocazia soluţionării unei cauze penale în care inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni de act sexual cu un minor, prevăzută şi pedepsită de art. 220 alin. (2) din Codul penal, şi a trei infracţiuni de corupere sexuală a minorilor, prevăzute şi pedepsite de art. 221 alin. (3) din Codul penal, toate cu aplicarea dispoziţiilor art. 35 alin. (1) şi ale art. 38 din Codul penal.

5.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 221 alin. (3) din Codul penal încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii şi ale art. 23 alin. (12) referitor la legalitatea pedepsei, precum şi prevederile art. 7 privind legalitatea incriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece nu sunt îndeplinite cerinţele de claritate şi previzibilitate a legii. Arată că, întrucât obiectul juridic principal al art. 221 alin. (3) din Codul penal nu este libertatea sexuală, ci dezvoltarea morală a minorului, neclaritatea textului de lege criticat constă în aceea că legiuitorul nu a precizat dacă fapta constituie infracţiune chiar şi atunci când valoarea socială ocrotită de norma penală nu este afectată. Consideră că este necesară intervenţia legiuitorului pentru a prevedea, în mod expres, că fapta constituie infracţiune numai atunci când dezvoltarea minorului este pusă în pericol. Altfel, ar însemna că şi un act sexual săvârşit de părinţi în prezenţa copilului de numai câteva luni constituie infracţiune, întrucât legea nu face nicio distincţie. Arată că principiul legalităţii incriminării este unul dintre principiile fundamentale ale dreptului penal, care este consacrat legislativ atât pe plan intern, cât şi în art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Menţionează că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru ca o faptă să fie considerată ca fiind prevăzută de lege nu este suficientă existenţa unei norme juridice formale care să sancţioneze un anume comportament, ci este necesar ca legea să fie previzibilă, ceea ce implică formularea acesteia în astfel de termeni şi condiţii încât orice persoană să îi poată anticipa efectele (Hotărârea din 26 aprilie 1979, pronunţată în Cauza Sunday Times împotriva Marii Britanii, şi Hotărârea din 29 octombrie 1992, pronunţată în Cauza Open Door şi Dublin Well Woman împotriva Irlandei). Cu alte cuvinte, pentru ca o normă juridică să poată fi considerată „lege“ în sensul Convenţiei, este necesar ca aceasta să fie elaborată în termeni suficient de clari şi precişi pentru ca situaţiile în care se va aplica şi consecinţele pe care le va produce aplicarea sa să fie previzibile. Gradul de previzibilitate a legii trebuie apreciat în lumina experienţei juridice ordinare, întrucât norma legală se adresează tuturor persoanelor, şi nu doar celor care au pregătire juridică superioară.

6.Judecătoria Bacău - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că, într-adevăr, prin săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 221 alin. (3) din Codul penal, sunt lezate relaţiile sociale cu privire la normala dezvoltare a minorilor, însă consideră că este vorba de o infracţiune de pericol abstract, şi nu de pericol concret. În cazul infracţiunilor de pericol abstract, starea de pericol pentru valoarea protejată este prezumată de legiuitor prin însăşi incriminarea faptei, nefiind necesară dovedirea ei, întrucât rezultă ex re. Având în vedere gravitatea şi consecinţele pe care le angajează infracţiunile privitoare la viaţa sexuală sau în strânsă legătură cu aceasta în care sunt implicate persoane vătămate minore, apreciază că legiuitorul a reglementat un standard de protecţie mai înalt cu privire la aceste persoane, prin prezumarea vătămării ce li se aduce, tocmai pentru a împiedica celelalte persoane să profite de vulnerabilitatea lor. Consideră că norma juridică criticată are un conţinut previzibil.

7.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru aşi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8.Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că elementul material al infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 221 alin. (3) din Codul penal presupune prezenţa minorului la locul săvârşirii de către un major a unui act sexual de orice natură sau în apropierea acelui loc - de unde poate să vadă sau să perceapă acel act. Infracţiunea subzistă atât în cazul în care actul sexual la care asistă minorul este consimţit, cât şi în cazul în care acesta asistă la un abuz sexual. Opţiunea legiuitorului de a incrimina un astfel de comportament este pe deplin justificată, deoarece pune în pericol dezvoltarea sexuală normală a minorului sub 13 ani, prin lezarea valorilor morale ce asigură ocrotirea minorului. Infracţiunea este una de pericol social abstract, aşa încât legătura de cauzalitate rezultă din însăşi materialitatea faptei şi, ca atare, nu se cere a se demonstra vătămarea propriu-zisă. În consecinţă, nu poate intra în discuţie nerespectarea cerinţelor de previzibilitate a legii penale, în condiţiile în care legiuitorul a stabilit angajarea răspunderii penale a oricărei persoane majore care săvârşeşte un act sexual de orice natură în prezenţa unui minor, fără a fi necesară dovedirea unei vătămări a valorilor sociale ocrotite, aceasta fiind prezumată. Astfel, orice persoană trebuie să se abţină de la săvârşirea faptei incriminate de dispoziţiile de lege criticate. Concluzionează că o astfel de situaţie nu priveşte lipsa de previzibilitate a legii penale.

9.Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 221 alin. (3) din Codul penal sunt constituţionale. Arată că textul criticat întruneşte exigenţele de previzibilitate a legii şi este redactat cu suficientă precizie, astfel încât destinatarii lui au posibilitatea să prevadă consecinţele ce decurg din nerespectarea normei şi să îşi adapteze conduita. Incriminând actul sexual de orice natură săvârşit de un major în prezenţa unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani, legiuitorul a urmărit ca minorul să nu fie incitat la practici sexuale de timpuriu, înainte de vreme, având în vedere că actele sexuale săvârşite în prezenţa minorului îl pot influenţa în mod negativ, împiedicând formarea sentimentelor de pudoare şi decenţă. Prin săvârşirea faptei incriminate este pusă în pericol dezvoltarea sexuală normală a minorului sub 13 ani şi sunt lezate valorile morale ce asigură ocrotirea minorului, având în vedere vârsta fragedă a victimei şi comportamentul deviant al făptuitorului. Textul de lege criticat este suficient de clar şi previzibil, nefiind necesară dovedirea existenţei unui pericol, întrucât acesta este prezumat de legiuitor prin însăşi incriminarea faptei. Menţionează că, în mai multe rânduri, Curtea Constituţională a statuat că interpretarea legii este o operaţiune raţională - utilizată de orice subiect de drept în vederea aplicării acesteia -, având ca scop determinarea înţelesului unei norme juridice sau a câmpului ei de aplicare. Astfel, instanţele judecătoreşti interpretează legea, în mod necesar, în soluţionarea cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind o fază indispensabilă a procesului de aplicare a legii.

10.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 221 alin. (3) din Codul penal, care au următorul cuprins: „Actul sexual de orice natură săvârşit de un major în prezenţa unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.“13. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor şi ale art. 23 alin. (12) referitor la legalitatea pedepsei, precum şi a prevederilor art. 7 privind legalitatea incriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

14.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în afară de actele sexuale - care au drept finalitate satisfacerea sexuală, fiind incriminate în Codul penal în art. 218 (violul), art. 219 (agresiunea sexuală) şi în art. 220 (actul sexual cu un minor) -, minorii trebuie protejaţi şi în ceea ce priveşte actele de natură sexuală, acte a căror finalitate o constituie, în principal, excitaţia sexuală. Dispoziţiile art. 221 din Codul penal incriminează fapta de corupere sexuală a minorilor în mai multe modalităţi simple [art. 221 alin. (1)], una agravată [art. 221 alin. (2)] şi altele atenuate [art. 221 alin. (3) şi (4)]. Astfel, comiterea unui act de natură sexuală, altul decât cel prevăzut în art. 220, împotriva unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani [art. 221 alin. (1) teza întâi], determinarea minorului să suporte sau să efectueze un astfel de act [art. 221 alin. (1) teza a doua], săvârşirea de către un major a unui act sexual de orice natură în prezenţa unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani [art. 221 alin. (3)], determinarea de către un major a unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani să asiste la comiterea unor acte cu caracter exhibiţionist ori la spectacole sau reprezentaţii în cadrul cărora se comit acte sexuale de orice natură [art. 221 alin. (4) teza întâi], precum şi punerea la dispoziţia acestuia de materiale cu caracter pornografic [art. 221 alin. (4) teza a doua] sunt fapte care primejduiesc în mod grav dezvoltarea morală a minorului, având în vedere incitarea acestuia la practicarea de acte de natură sexuală.

15.Curtea reţine că obiectul juridic al infracţiunii de corupere sexuală a minorilor - aşa cum se arată în literatura de specialitate - constă în relaţiile sociale referitoare la viaţa sexuală, legea penală ocrotind, prin incriminarea acestei fapte, climatul de dezvoltare morală a minorilor şi de pregătire a lor pentru o viaţă sexuală normală. Acesta este, aşadar, şi obiectul juridic al modalităţii atenuate reglementate de dispoziţiile art. 221 alin. (3) din Codul penal, care constă în săvârşirea unui act sexual de orice natură de către un major în prezenţa unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani. Această modalitate normativă nu are obiect material, spre deosebire de varianta de bază [art. 221 alin. (1)] şi de cea agravată [art. 221 alin. (2)] ale aceleiaşi infracţiuni, în cazul cărora obiectul material îl constituie corpul persoanei asupra căreia se exercită actul de natură sexuală sau care este determinată să suporte un asemenea act.

16.Subiect activ al infracţiunii de corupere sexuală a minorilor - în modalitatea atenuată prevăzută de art. 221 alin. (3) din Codul penal - poate fi numai un major, adică o persoană, indiferent de sex, care are vârsta de 18 ani împliniţi. Participaţia penală este posibilă în oricare dintre formele ei, instigare, complicitate, coautorat. Subiectul pasiv, în oricare din modalităţile normative ale infracţiunii prevăzute de art. 221 din Codul penal, este minorul, indiferent de sex, care nu are împlinită vârsta de 13 ani la data comiterii faptei. Legiuitorul a limitat vârsta minorului la 13 ani, având în vedere faptul că, până la această vârstă, minorul poate fi cu uşurinţă pervertit sexual prin diferite manopere care să îi incite curiozitatea specifică vârstei şi să îl determine să efectueze acte de natură sexuală.

17.Curtea constată că elementul material al infracţiunii de corupere sexuală a minorilor - în modalitatea atenuată prevăzută de art. 221 alin. (3) din Codul penal - constă în săvârşirea unui act sexual de orice natură. Prin act sexual de orice natură se înţelege orice modalitate în care au loc raporturile sexuale între persoane de sex diferit, precum şi relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex, adică orice modalitate de obţinere a unei satisfacţii sexuale, prin folosirea sexului sau acţionând asupra sexului, între persoane de acelaşi sex sau de sex diferit. Pentru realizarea elementului material este necesară îndeplinirea cerinţei esenţiale ca actul sexual de orice natură să fie săvârşit de către major în prezenţa unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani. În cazul acestei modalităţi atenuate a infracţiunii, actul sexual de orice natură nu se efectuează asupra minorului, ci acesta din urmă asistă la săvârşirea lui de către un major. Dacă majorul nu a putut să îşi dea seama că persoana în prezenţa căreia efectuează actul sexual de orice natură este un minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani, fapta nu constituie infracţiune.

18.Curtea reţine că urmarea imediată constă în periclitarea relaţiilor sociale care privesc viaţa sexuală a minorului care nu a împlinit 13 ani. Fiind o infracţiune de pericol, legătura de cauzalitate dintre acţiunea ce constituie elementul material al laturii obiective şi urmarea imediată nu trebuie dovedită, ci ea rezultă din însăşi materialitatea faptei (ex re).

19.Sub aspectul laturii subiective, fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă, făptuitorul major având reprezentarea faptului că persoana în prezenţa căreia săvârşeşte actul sexual de orice natură este un minor, astfel că urmăreşte ca acesta să asiste la actul sexual sau acceptă acest lucru.

20.Curtea constată că nu poate fi reţinută critica autorului excepţiei în sensul că dispoziţiile art. 221 alin. (3) din Codul penal sunt neclare, pe motiv că legiuitorul nu a precizat dacă fapta constituie infracţiune chiar şi atunci când valoarea socială ocrotită de norma penală nu este afectată, fiind necesară intervenţia legiuitorului pentru a prevedea, în mod expres, că fapta constituie infracţiune numai atunci când este periclitată dezvoltarea morală a minorului. Practic, autorul excepţiei solicită modificarea condiţiilor de incriminare a faptei, prin adăugarea unei cerinţe esenţiale conţinutului constitutiv al infracţiunii de corupere sexuală a minorilor, în modalitatea atenuată prevăzută de art. 221 alin. (3) din Codul penal, în sensul că fapta constituie infracţiune dacă dezvoltarea morală a minorului a fost periclitată.

21.Curtea observă că starea de pericol pentru valorile sociale ocrotite prin intermediul dispoziţiilor art. 221 alin. (3) din Codul penal - stare creată prin săvârşirea de către un major a unui act sexual de orice natură în prezenţa unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani - este evidentă, fapta primejduind în mod grav dezvoltarea morală a minorului, prin incitarea acestuia la practicarea de acte de natură sexuală. Potrivit doctrinei, din punct de vedere criminologic, în cazul coruperii sexuale a minorilor - în oricare dintre variantele infracţiunii -, făptuitorii sunt, de regulă, persoane care au diverse anomalii sexuale, adică tendinţe sexuale care ies din tiparele morale ale societăţii.

22.Curtea constată că, prin incriminarea - în art. 221 alin. (3) din Codul penal - a actului sexual de orice natură săvârşit de un major în prezenţa unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani, legiuitorul a înţeles să ocrotească un climat de dezvoltare fizică şi psihică a minorilor care să asigure păstrarea sentimentelor de pudoare, de decenţă şi de moralitate cu privire la viaţa sexuală. Este absolut necesar ca aceste valori să fie cultivate, întărite şi dezvoltate la minori în vederea pregătirii lor pentru o viaţă sexuală normală, care să nu le afecteze sănătatea şi integritatea fizică şi psihică. Or, fapta incriminată prin dispoziţiile art. 221 alin. (3) din Codul penal are ca urmare imediată o stare nouă - contrară celei iniţiale - cu privire la viaţa sexuală a minorului, care constă tocmai într-o vătămare a relaţiilor sociale care asigură ocrotirea minorului sub aspectul dezvoltării sale morale şi al pregătirii pentru o viaţă sexuală normală, infracţiunea fiind una de pericol abstract, iar nu de pericol concret.

23.În cazul infracţiunilor de pericol abstract, starea de pericol pentru valoarea protejată este prezumată de legiuitor prin însăşi incriminarea faptei, nefiind necesară dovedirea ei. Având în vedere gravitatea şi consecinţele infracţiunilor cu privire la viaţa sexuală sau în strânsă legătură cu aceasta în care sunt implicate persoane vătămate minore, legiuitorul a reglementat un standard de protecţie mai înalt pentru aceste persoane, prin prezumarea vătămării ce li se aduce, tocmai pentru a împiedica celelalte persoane să profite de vulnerabilitatea lor. Astfel, nu poate intra în discuţie nerespectarea cerinţelor de previzibilitate a legii penale, în condiţiile în care legiuitorul a stabilit angajarea răspunderii penale a oricărei persoane majore care săvârşeşte un act sexual de orice natură în prezenţa unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani, fără a fi necesară dovedirea unei vătămări a valorilor sociale ocrotite, aceasta fiind prezumată.

24.Curtea reţine că principiul legalităţii incriminării şi pedepsei - consacrat prin prevederile art. 23 alin. (12) din Constituţie şi ale art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - impune legiuitorului să legifereze prin texte suficient de clare şi precise pentru a putea fi aplicate, inclusiv prin asigurarea posibilităţii persoanelor interesate de a se conforma prescripţiei legale. Or, norma de incriminare criticată asigură destinatarilor ei o reprezentare clară a elementelor constitutive - de natură obiectivă şi subiectivă - ale infracţiunii, astfel încât aceştia pot să prevadă consecinţele ce decurg din nerespectarea normei şi să îşi adapteze conduita potrivit acesteia. Întrucât dispoziţiile art. 221 alin. (3) din Codul penal au o formulare clară şi previzibilă, inclusiv pentru persoanele care nu dispun de pregătire juridică, textul de lege criticat nu încalcă cerinţele de claritate şi previzibilitate a legii impuse de prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind principiul respectării legilor şi ale art. 23 alin. (12) referitor la legalitatea pedepsei, precum şi de prevederile art. 7 privind legalitatea incriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

25.În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la art. 7 paragraful 1 din Convenţie, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), potrivit căruia legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile. Această cerinţă este îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora.

26.Astfel, printr-o bogată jurisprudenţă, Curtea de la Strasbourg a statuat că noţiunea de „drept“ folosită la art. 7 corespunde celei de „lege“ care apare în alte articole din Convenţie şi înglobează atât prevederile legale, cât şi practica judiciară, presupunând cerinţe calitative, îndeosebi cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coëme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, întro măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă.

27.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Vasile Axinte în Dosarul nr. 10.450/180/2015 al Judecătoriei Bacău - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 221 alin. (3) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Bacău - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 29 noiembrie 2016.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. Valer Dorneanu

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică