Decizie nr. LXX (70) din 15 octombrie 2007

Dosar nr. 40/2007

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la posibilitatea contopirii de către instanţele de control judiciar a pedepsei aplicate pentru infracţiunea care a făcut obiectul judecăţii cu pedepse aplicate infracţiunilor concurente pentru care infractorul a fost condamnat definitiv, în cazul în care contopirea nu a fost efectuată mai întâi de către instanţa de fond.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 86 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Niţu Tiberiu Mihail, prim-adjunct al procurorului general.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru a fi admis în sensul de a se stabili că instanţele de control judiciar nu au competenţa de a efectua contopirea pedepselor direct în căile de atac, deoarece această operaţiune nu se poate face fără a se aprecia asupra însuşi fondului cauzei.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a ivit diversitate de soluţii în legătură cu posibilitatea contopirii de către instanţele de control judiciar a pedepsei aplicate pentru infracţiunea care a făcut obiectul judecăţii cu pedepse aplicate infracţiunilor concurente, pentru care infractorul a fost condamnat definitiv în alte cauze, în situaţia în care contopirea nu a fost efectuată mai întâi de către instanţa de fond.

Astfel, în cadrul unui punct de vedere s-a considerat că instanţele de control judiciar pot dispune direct în căile de atac contopirea pedepsei aplicate pentru infracţiunea care a făcut obiectul judecăţii cu pedepse aplicate infracţiunilor concurente, pentru care există o condamnare definitivă, iar contopirea nu a fost dispusă de prima instanţă.

Dimpotrivă, în cadrul unui alt punct de vedere s-a considerat că instanţele de control judiciar nu sunt competente să efectueze contopirea direct în căile de atac, deoarece aceasta nu poate fi dispusă fără a se aprecia însuşi fondul cauzei, apreciere în cadrul căreia instanţa are posibilitatea să aplice un spor de pedeapsă conform prevederilor art. 34 din Codul penal.

Acest din urmă punct de vedere corespunde cerinţelor de interpretare şi aplicare corectă a legii.

Pluralitate de infracţiuni există atât în situaţia în care o persoană săvârşeşte mai multe infracţiuni înainte să fie condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele, cât şi atunci când o persoană săvârşeşte din nou o infracţiune după ce a fost condamnată definitiv pentru o altă infracţiune.

Or, în cazul concursului de infracţiuni este posibil ca două sau mai multe infracţiuni concurente să nu fie judecate deodată şi de către aceeaşi instanţă, după cum nu este exclus ca instanţa să nu cunoască în momentul judecăţii că inculpatul a mai săvârşit şi o altă infracţiune sau chiar mai multe infracţiuni concurente ori chiar să cunoască această situaţie, dar să fie nevoită să le judece separat, datorită complexităţii deosebite a cauzei sau unor alte împrejurări care ar atrage întârzierea nejustificată a judecăţii.

De asemenea, în frecvente cazuri judecarea infractorului pentru infracţiuni concurente se face de instanţe diferite.

Este adevărat că, în asemenea situaţii, infractorul este condamnat definitiv, prin hotărâri diferite, la mai multe pedepse pentru infracţiuni concurente, putându-se afla în situaţia să execute separat aceste pedepse, ceea ce ar contraveni regulilor instituite de lege cu privire la aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracţiuni.

Dar, pentru astfel de ipoteze, legiuitorul a creat instituţia contopirii pedepselor.

Astfel, potrivit art. 36 alin. 1 din Codul penal, dacă un infractor condamnat definitiv este judecat ulterior pentru o infracţiune concurentă, se aplică dispoziţiile art. 34 şi 35 din acelaşi cod.

Totodată, în conformitate cu alin. 2 al art. 36 din Codul penal, dispoziţiile art. 34 şi 35 din acelaşi cod sunt incidente şi atunci când, după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă, se constată că persoana condamnată suferise şi o altă condamnare definitivă pentru una sau mai multe infracţiuni concurente.

Este de observat, deci, că situaţia reglementată în cadrul alin. 2 al art. 36 din Codul penal se referă numai la hotărâri de condamnare definitive, iar contopirea pedepselor stabilite, pentru fiecare dintre infracţiunile concurente, nu se poate realiza decât în faza ulterioară rămânerii definitive a acestora, aceea a executării.

Ca urmare, pentru efectuarea operaţiunii de contopire în aceasta din urmă ipoteză trebuie să se recurgă la procedura reglementată în art. 449 din Codul de procedură penală, în cuprinsul căruia se prevede, la alin. 1, că "pedeapsa pronunţată poate fi modificată, dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constată, pe baza unei alte hotărâri definitive, existenţa vreuneia dintre următoarele situaţii:

a)concursul de infracţiuni;

b)recidiva;

c)acte care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni," iar la alin. 2 că "instanţa competentă să dispună asupra modificării pedepsei este instanţa de executare a ultimei hotărâri sau, în cazul când cel condamnat se află în stare de deţinere ori în executarea pedepsei la locul de muncă, instanţa corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau, după caz, unitatea unde se execută pedeapsa".

Or, această reglementare procedurală cu caracter imperativ impune soluţionarea numai de către instanţele la care se face referire în mod limitativ, prin art. 449 alin. 2 din Codul de procedură penală, a chestiunii contopirii pedepsei stabilite pentru infracţiunea ce face obiectul judecăţii cu pedepse aplicate infracţiunilor concurente, pentru care există o condamnare definitivă, în cazul în care contopirea nu a fost efectuată de prima instanţă.

A considera altfel ar însemna să nu se respecte o dispoziţie procedurală expresă referitoare la competenţă şi să fie înlăturată fără temei posibilitatea de a se verifica, pe calea controlului judiciar, individualizarea pedepselor în cadrul operaţiunii de contopire a acestora, ceea ce ar fi inadmisibil.

În această privinţă, în raport cu limitele învestirii sale prin căile de atac, instanţa de control judiciar, în cadrul exercitării prerogativei de rejudecare a cauzei, este abilitată să analizeze şi să dea o nouă apreciere chestiunilor de fapt şi de drept numai în măsura în care ele au format obiectul unei judecăţi anterioare, pe fond, pentru că altfel s-ar încălca dreptul părţilor interesate şi al procurorului la folosirea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, instituit prin art. 129 din Constituţia României.

De aceea, câtă vreme examinarea cauzei de către instanţa de control judiciar, în cadrul operaţiunii de rejudecare, nu poate depăşi ceea ce a constituit obiectul judecăţii anterioare, finalizată prin hotărârea împotriva căreia s-a exercitat calea de atac, pentru că un atare procedeu ar echivala cu o extindere nejustificată a competenţei sale funcţionale, înseamnă că nu este posibilă nici efectuarea, de către acea instanţă, a contopirii pedepsei stabilite în cauza la care se referă calea de atac cu pedepse aplicate infracţiunilor concurente, pentru care condamnarea este definitivă, decât dacă prima instanţă însăşi a dispus contopirea sau dacă, fiind legal învestită, a omis să se pronunţe în această privinţă.

Evident, în situaţia în care calea de atac a fost exercitată numai de inculpat, cu atât mai mult nu s-ar putea face aplicarea dispoziţiilor art. 36 alin. 1 din Codul penal direct de către instanţa de control judiciar, întrucât s-ar încălca şi principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 414^2 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că instanţele de control judiciar nu pot dispune, direct în căile de atac, contopirea pedepsei aplicate pentru infracţiunea care a făcut obiectul judecăţii cu pedepse aplicate infracţiunilor concurente, pentru care există condamnare definitivă, în cazul în care contopirea nu s-a efectuat de către însăşi prima instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

DECID:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi stabilesc:

Instanţele de control judiciar nu pot dispune direct în căile de atac contopirea pedepsei aplicate pentru infracţiunea care a făcut obiectul judecăţii cu pedepse aplicate infracţiunilor concurente, pentru care există o condamnare definitivă, în cazul în care contopirea nu a fost dispusă de către prima instanţă.

Obligatorie, potrivit art. 414^2 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi,15 octombrie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI

DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,

Victoria Maftei