Decizie nr. 22 din 17 ianuarie 2012

Augustin Zegrean - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Daniela Maftei.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 51 alin. (1) fraza întâi sintagma "fără posibilitatea reînvestirii" din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepţie ridicată de Dan Lupaşcu în Dosarul nr. 45.070/3/2010 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 823D/2011.

La apelul nominal răspunde autorul excepţiei de neconstituţionalitate, asistat de avocatul Corneliu-Liviu Popescu, precum şi Comitetul Electoral Local al Curţii de Apel Bucureşti, reprezentat de acelaşi apărător, cu împuterniciri avocaţiale la dosar. Lipseşte partea Dana Cristina Gârbovan, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul avocatului Corneliu-Liviu Popescu, care arată că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate este completat prin Încheierea de precizare şi de completare a Încheierii din 30 martie 2011 şi că excepţia de neconstituţionalitate îndeplineşte toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992. De asemenea, precizează că prin Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011 Curtea Constituţională nu a analizat constituţionalitatea textului de lege criticat, ci a constatat că Hotărârea Plenului Senatului nr. 43 din 22 decembrie 2010 privind validarea magistraţilor aleşi ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii este neconstituţională pe motiv că validarea a fost contrară dispoziţiilor art. 51 alin. (1) din Legea nr. 317/2004. Prin urmare, cu acel prilej Curtea nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate.

Pe fond, susţine că textul de lege criticat contravine art. 1 alin. (4) din Constituţie, deoarece principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat presupune, printre altele, egalitatea celor 3 puteri. Or, ar fi absurd să se interzică parlamentarilor sau membrilor puterii executive să fie reînvestiţi.

Totodată, arată că textul de lege criticat contravine şi art. 133 alin. (2) lit. a) şi alin. (4) din Constituţie, deoarece adaugă la dispoziţiile constituţionale interdicţia reînvestirii în funcţia de membru al Consiliului Superior al Magistraturii. Or, acolo unde legiuitorul constituant a dorit să introducă o interdicţie a menţionat-o expres, cum ar fi, spre exemplu, cazul normelor constituţionale referitoare la mandatul de Preşedinte al României, la cel al membrilor Curţii de Conturi şi la cel al membrilor Curţii Constituţionale, structuri care nu fac parte din sfera puterilor clasice. Mai mult, pentru preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, Constituţia însăşi interzice reînvestirea, în cadrul aceluiaşi art. 133. În concluzie, voinţa legiuitorului constituant a fost aceea de a nu reglementa această interdicţie.

Arată că, ulterior ridicării excepţiei de neconstituţionalitate, a mai apărut un argument care susţine această excepţie, şi anume proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei României şi Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 referitoare la acest proiect, luată cu o majoritate de două treimi din judecătorii Curţii Constituţionale, prin care Curtea Constituţională a reţinut că interdicţia ca mandatul membrilor să fie prelungit sau înnoit este prevăzută în art. 51 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii şi că introducerea sa în Constituţie nu face decât să constituţionalizeze norma cuprinsă în legea organică.

Mai susţine că textul de lege criticat contravine şi prevederilor art. 16 din Constituţie, deoarece interzice posibilitatea reînvestirii în funcţie numai pentru membrii aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii, nu şi pentru cei 3 membri de drept ai acestuia. Or, nu există nicio diferenţă justificată obiectiv între statutul membrilor aleşi şi situaţia membrilor de drept ai Consiliului Superior al Magistraturii sub aspectul posibilităţii reînvestirii în funcţie, deci diferenţa de tratament juridic se constituie într-o discriminare.

În concluzie, avocatul Corneliu-Liviu Popescu - atât pentru autorul excepţiei de neconstituţionalitate, cât şi pentru Comitetul Electoral Local al Curţii de Apel Bucureşti - solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate, precizate şi completate în faţa Curţii de Apel Constanţa - Secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal. Depune la dosar un document de lucru din 2010 al Consiliului Superior al Magistraturii referitor la durata mandatului membrilor a 10 consilii judiciare şi la posibilitatea reînnoirii mandatului acestora.

Având cuvântul, autorul excepţiei Dan Lupaşcu susţine că nu are nimic de adăugat.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, arată că legiuitorul constituant, prin art. 133 alin. (4), a lăsat posibilitatea legiuitorului organic de a preciza şi a fixa durata mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, fiind vorba de marja de apreciere a legiuitorului. Mai arată că nu se poate face referire la situaţia parlamentarilor. Cu privire la art. 16 din Constituţie, susţine că, în ceea ce-i priveşte pe membrii de drept ai Consiliului Superior la Magistraturii, reînvestirea este determinată de funcţia de preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau de cea de procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar nu de persoană, reînvestirea fiind accesorie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 30 martie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 45.070/3/2010, Curtea de Apel Constanţa - Secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 51 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii. Prin Încheierea din 19 mai 2011, pronunţată în acelaşi dosar, Curtea de Apel Constanţa - Secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de precizare şi de completare a Încheierii din 30 martie 2011, în sensul că "excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 51 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 urmează a fi analizată şi în raport cu prevederile art. 1 alin. (4), art. 16 şi art. 133 alin. (2) lit. a) din Constituţia României".

Circumstanţele speţei în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate sunt următoarele:

La data de 6 august 2010, judecătorul Dan Lupaşcu, membru al Consiliului Superior al Magistraturii din anul 2005, şi-a depus la Curtea de Apel Bucureşti - Comitetul Electoral Local cererea privind înscrierea candidaturii sale pentru alegerea ca membru al Consiliului Superior al Magistraturii din partea curţilor de apel, cerere admisă prin Hotărârea nr. 1 din 6 august 2010 a Comitetului Electoral Local al Curţii de Apel Bucureşti.

La data de 19 august 2010, a fost înregistrată la Comitetul Electoral Local al Curţii de Apel Bucureşti plângerea formulată de judecătorul Dana Cristina Gîrbovan, în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, împotriva Hotărârii nr. 1 din 6 august 2010, în partea privind admiterea candidaturii judecătorului Dan Lupaşcu, în sensul respingerii acestei candidaturi, deoarece, potrivit art. 51 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, interdicţia de a desfăşura un nou mandat este aplicabilă tuturor membrilor actuali ai Consiliului Superior al Magistraturii. Plângerea a fost soluţionată prin Hotărârea nr. 2 din 24 august 2010 a Comitetului Electoral Local al Curţii de Apel Bucureşti, fiind respinsă ca inadmisibilă, considerându-se că Hotărârea nr. 1 din 6 august 2010 nu este un act administrativ propriu-zis.

Reclamanta Dana Cristina Gîrbovan a introdus acţiune la Tribunalul Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin care a solicitat:

–anularea parţială a Hotărârii nr. 1 din 6 august 2010 emise de Curtea de Apel Bucureşti - Comitetul Electoral Local, în partea privind admiterea candidaturii judecătorului Dan Lupaşcu;

–anularea în totalitate a Hotărârii nr. 2 din 24 august 2010 emise de Curtea de Apel Bucureşti - Comitetul Electoral Local;

–obligarea pârâtei Curtea de Apel Bucureşti - Comitetul Electoral Local la modificarea parţială a Hotărârii nr. 1 din 6 august 2010, în sensul respingerii candidaturii judecătorului Dan Lupaşcu pentru alegerea în funcţia de membru al Consiliului Superior al Magistraturii din partea curţilor de apel.

Prin Sentinţa civilă nr. 3.367 din 3 decembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă acţiunea, astfel cum a fost precizată.

Împotriva acestei sentinţe Comitetul Electoral Local al Curţii de Apel Bucureşti şi pârâtul Dan Lupaşcu au declarat recurs la Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, cauza fiind strămutată, prin Încheierea din 27 ianuarie 2011, la Curtea de Apel Constanţa - Secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal.

În cadrul soluţionării acestui recurs, recurentul pârât Dan Lupaşcu a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 51 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile de lege sunt neconstituţionale pentru următoarele motive:

Dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, deoarece, prin esenţa şi prin funcţia sa socială, Constituţia are o valoare juridică superioară faţă de orice altă normă de drept şi, în consecinţă, un act normativ care contravine Constituţiei nu poate produce efecte. "Constituţia din 1991 a consacrat Consiliului Superior al Magistraturii două articole, prin care erau stabilite componenţa (art. 132) şi atribuţiile acestei autorităţi constituţionale. Legea de revizuire a Constituţiei nr. 429/2003 a promovat o nouă orientare cu privire la reglementarea constituţională a Consiliului Superior al Magistraturii, dispoziţiile sale fiind substanţial diferite faţă de cele anterioare."

Din analiza acestor modificări se constată faptul că intenţia legiuitorului constituant a fost aceea de a contura în mod mult mai detaliat statutul constituţional al Consiliului Superior al Magistraturii, din raţiuni legate, în mod evident, de rolul şi importanţa acestuia în ansamblul activităţii desfăşurate de autoritatea judecătorească. Se poate concluziona că prin Legea fundamentală au fost stabilite reperele de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii, care conturează statutul constituţional al acestei instituţii, ce nu putea fi modificat decât în urma unei noi revizuiri a Constituţiei şi de la care legea nu poate deroga.

Statutul constituţional al Consiliului Superior al Magistraturii priveşte inclusiv mandatul membrilor săi, aspect reglementat prin art. 133 alin. (4) din Constituţie, potrivit căruia "Durata mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani". Prin art. I pct. 55 din titlul XV din Legea nr. 247/2005 - lege adoptată prin angajarea răspunderii Guvernului, fără dezbateri parlamentare şi fără avizul Consiliului Superior al Magistraturii - a fost modificat art. 52 din Legea nr. 317/2004, stabilindu-se că "Durata mandatului membrilor aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani, fără posibilitatea reînvestirii", dispoziţie care "se regăseşte" în prezent în art. 51 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată. Instituirea interdicţiei la un nou mandat, în mod clar, a adăugă la textul constituţional al art. 133 alin. (4).

Nu se poate susţine că lipsa unei dispoziţii similare în Constituţie reprezintă o omisiune a legiuitorului constituant, care să poată fi complinită printr-o lege organică ulterioară. O astfel de susţinere nu îşi găseşte suportul în reglementarea constituţională actuală, extrem de detaliată şi care, în art. 133 alin. (3), cuprinde dispoziţii privind modalitatea de alegere a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, durata mandatului acestuia şi interdicţia reînnoirii mandatului. Este evident că, în ceea ce priveşte mandatul membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, de vreme ce în art. 133 alin. (4) nu se face nicio precizare referitoare la reînnoirea mandatului, legiuitorul constituant nu a intenţionat să introducă o asemenea limitare.

Ori de câte ori s-a dorit introducerea unei asemenea limitări cu privire la un organism de nivel constituţional, Legea fundamentală a instituit o reglementare expresă a acestei interdicţii. De exemplu, art. 81 alin. (4) prevede că "Nicio persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât pentru cel mult două mandate", art. 142 alin. (2) prevede că judecătorii Curţii Constituţionale sunt numiţi pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit, iar potrivit art. 140 alin. (4), "Consilierii de conturi sunt numiţi de Parlament pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit."

O astfel de interdicţie nu este prevăzută în privinţa celorlalte autorităţi constituţionale: Parlamentul, Guvernul şi Consiliul Superior al Magistraturii.

Mai este de observat că introducerea în textul de lege a sintagmei "fără posibilitatea reînvestirii" îi alterează conformitatea cu dispoziţia constituţională, în sensul schimbării criteriului obiectiv şi a spiritului unităţii constituţionale cu un criteriu arbitrar, subiectiv. În alţi termeni, prin noua reglementare, accentul trece de la mandat la persoana titulară a mandatului. Acest procedeu nu vădeşte satisfacerea unui interes legitim şi superior, ci dimpotrivă, fiind evident "păcatul" de neconstituţionalitate.

Pe de altă parte, art. 1 alin. (4) din Constituţie instituie principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, or, un veritabil echilibru al celor 3 puteri presupune şi reglementări similare referitoare la numărul de mandate. În condiţiile în care pentru parlamentari nu există vreo limitare a numărului de mandate, acestea putând fi şi succesive, iar situaţia este aceeaşi în ce priveşte posibilitatea miniştrilor de a avea două sau mai multe mandate, se poate susţine că legiuitorul constituant a reglementat în acelaşi fel, nerestrictiv, şi situaţia mandatelor membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, organism care reprezintă autoritatea judecătorească. Egalitatea puterii judecătoreşti cu celelalte două presupune ca şi membrilor Consiliului Superior al Magistraturii să le fie permisă reînvestirea în funcţie.

Dispoziţiile de lege criticate contravin şi prevederilor art. 133 alin. (2) lit. a) şi alin. (4) din Legea fundamentală, deoarece adaugă, în mod neconstituţional, la Constituţie, impunând o limitare pe care legiuitorul constituant nu a dorit-o. Or, dacă legiuitorul constituant nu a introdus limitarea numărului de mandate, nici legiuitorul organic sau ordinar nu o poate face. Exempli gratia, o dispoziţie dintr-o lege ordinară sau organică prin care s-ar limita numărul mandatelor parlamentare ori de membru al Guvernului ar fi, în mod evident, neconstituţională. Pentru identitate de raţiune, aceeaşi trebuie să fie soluţia şi în cazul membrilor Consiliului Superior al Magistraturii. În mod paradoxal, dacă pentru Consiliul Superior al Magistraturii Constituţia nu limitează numărul mandatelor, iar legiuitorul organic face aceasta în mod neconstituţional, situaţia este inversă în cazul mandatului de judecător la Curtea Constituţională; în timp ce Constituţia interzice expres şi neechivoc înnoirea mandatului, legea organică [art. 68 alin. (3) din Legea nr. 47/1992] permite reînnoirea mandatului, ceea ce este în mod evident şi manifest neconstituţional.

Totodată, dispoziţiile de lege criticate contravin şi prevederilor art. 16 din Constituţie, deoarece o diferenţă de tratament juridic este în principiu discriminatorie, cu excepţia cazului în care ea este temeinic justificată în mod obiectiv. Or, textul legal criticat interzice posibilitatea reînvestirii în funcţie numai pentru membrii aleşi al Consiliului Superior al Magistraturii, nu şi pentru cei 3 membri de drept ai acestuia. Dimpotrivă, spre deosebire de statutul membrilor aleşi, membrii de drept ai Consiliului Superior al Magistraturii pot fi reînvestiţi în funcţiile lor, ceea ce atrage automat şi reînvestirea în funcţia de membru al Consiliului Superior al Magistraturii.

Nu există nicio diferenţă justificată obiectiv între situaţia membrilor aleşi şi situaţia membrilor de drept ai Consiliului Superior al Magistraturii sub aspectul posibilităţii reînvestirii în funcţie, deci diferenţa de tratament juridic se constituie într-o discriminare. Spre exemplu, situaţia juridică a celor 14 membri aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii care sunt judecători sau procurori este mult mai apropiată de situaţia juridică a 2 dintre membrii aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii (preşedintele instanţei supreme şi procurorul general al parchetului de pe lângă aceasta), decât de situaţia celor 2 reprezentanţi ai societăţii civile în Consiliu. Or, cei 14 judecători şi procurori membri aleşi în Consiliul Superior al Magistraturii nu pot fi reînvestiţi în funcţie, ceea ce este discriminatoriu în raport cu cei 2 magistraţi membri de drept ai Consiliului Superior al Magistraturii, statutul lor de magistraţi şi membri ai Consiliului fiind identic.

Curtea de Apel Constanţa - Secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal apreciază că dispoziţiile de lege criticate nu contravin prevederilor constituţionale invocate. Astfel, Legea nr. 317/2004, în forma sa iniţială, nu prevedea interdicţia reînvestirii, modificarea fiind operată ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005. Dispoziţiile art. 51 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu aduc modificări legate de conţinutul mandatului, modul de exercitare al acestuia sau durata lui, ci instituie o interdicţie, şi anume aceea de a nu avea mai mult de un mandat.

Instanţa constată că această interdicţie nu a influenţat desfăşurarea mandatului în curs, astfel că dispoziţiile art. 51 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt de imediată aplicare. Posibilitatea unei noi candidaturi, după expirarea mandatului, este un element extrinsec acestuia, ce poate fi modificat pentru viitor, prin lege. De altfel, legea în vigoare la momentul organizării şi declanşării alegerilor, în speţă art. 51 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte condiţiile, interdicţiile şi incompatibilităţile ce trebuie îndeplinite de un candidat.

Cu privire la critica de neconstituţionalitate raportată la prevederile art. 16 din Constituţie, instanţa apreciază că principiul egalităţii de tratament presupune ca la situaţii egale să se aplice un tratament juridic egal, iar în acelaşi timp presupune şi dreptul la diferenţiere în tratamentul juridic. Cu alte cuvinte, "egalitatea trebuie să accepte diferenţierea de regimuri juridice în funcţie de situaţia concretă ce urmează a fi legal reglementată". Or, în cazul de faţă, autorul excepţiei de neconstituţionalitate "nu se află în aceeaşi situaţie cu cele indicate, faţă de care se consideră discriminat".

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare şi de completare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare şi completărilor autorului excepţiei, dispoziţiile art. 51 alin. (1) fraza întâi sintagma "fără posibilitatea reînvestirii" din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005.

Dispoziţiile art. 51 alin. (1) fraza întâi au următorul conţinut: "Durata mandatului membrilor aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani, fără posibilitatea reînvestirii. [...]."

Anterior modificării şi completării prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, care a dispus republicarea Legii nr. 317/2004, dispoziţiile criticate erau conţinute de art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, cu următorul cuprins: "Durata mandatului membrilor aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani. Membrii Consiliului Superior al Magistraturii au calitatea de demnitar."

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile de lege criticate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi (5) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 133 alin. (2) lit. a) potrivit cărora "Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din 19 membri, din care: a) 14 sunt aleşi în adunările generale ale magistraţilor şi validaţi de Senat; aceştia fac parte din două secţii, una pentru judecători şi una pentru procurori; prima secţie este compusă din 9 judecători, iar cea de-a doua din 5 procurori; [...]" şi ale art. 133 alin. (4) potrivit cărora "Durata mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani".

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:

I. Referitor la incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011

În cadrul controlului exercitat potrivit art. 146 lit. l) din Constituţie, coroborat cu art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale - şi anume controlul constituţionalităţii hotărârilor Plenului Camerei Deputaţilor, hotărârilor Plenului Senatului şi hotărârilor Plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului -, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, a admis sesizarea şi a constatat că Hotărârea Plenului Senatului nr. 43 din 22 decembrie 2010 privind validarea magistraţilor aleşi ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii este neconstituţională.

Curtea Constituţională a reţinut că, în forma sa iniţială, Legea nr. 317/2004 nu prevedea interdicţia reînvestirii în funcţia de membru ales al Consiliului Superior al Magistraturii, modificarea fiind operată ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente. Prin instituirea acestei interdicţii nu sunt afectate drepturi ale membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, aleşi anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 şi care doresc să obţină un nou mandat. La data când au dobândit calitatea de membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, aceştia aveau numai vocaţia de a fi aleşi pentru un nou mandat.

Curtea a mai constatat că "prin noua reglementare nu se încalcă principiul neretroactivităţii legii, consacrat prin prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie", şi că "atât propunerea de validare, cât şi validarea membrilor Consiliului Superior al Magistraturii trebuie să se întemeieze pe verificarea prealabilă a respectării procedurilor de alegere, a îndeplinirii cerinţelor legale pentru ocuparea respectivei demnităţi, precum şi a interdicţiilor şi incompatibilităţilor ce pot rezultă fie din statutul personal, fie din alte prevederi legale. Toate aceste aspecte reliefează faptul că prin Hotărârea Plenului Senatului nr. 43 din 22 decembrie 2010 privind validarea magistraţilor aleşi ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, dintre care, contrar prevederilor legale, 3 se află la al doilea mandat, au fost încălcate prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit cărora, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie".

Curtea constată că în cauza de faţă trebuie să se pronunţe asupra constituţionalităţii art. 51 alin. (1) fraza întâi sintagma "fără posibilitatea reînvestirii" din Legea nr. 317/2004, prin raportare la criticile invocate de autorul excepţiei de neconstituţionalitate.

II. Referitor la critica autorului excepţiei de neconstituţionalitate potrivit căreia prevederile de lege criticate încalcă principiul privind obligativitatea respectării Constituţiei şi a supremaţiei sale prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie, deoarece "adaugă" la dispoziţiile art. 133 alin. (2) lit. a) şi ale art. 133 alin. (4) din Constituţie

II.

1.Potrivit art. 142 alin. (1) din Constituţie, Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei, iar în conformitate cu art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România.

În jurisprudenţa sa referitoare la supremaţia Legii fundamentale, Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 40 din 19 ianuarie 2010, că "supremaţia Constituţiei, nefiind o simplă teorie juridică, are implicaţii practice în care Curtea «spune dreptul» cu privire la legitimitatea constituţională a legii, la valabilitatea ei ca act subordonat Constituţiei, în funcţie de modul în care legiuitorul, ordinar ori delegat, a respectat supralegalitatea constituţională pe care, în fond, s-a întemeiat. [...] Aşa fiind, în virtutea rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, Curtea nu numai că poate, dar este singura autoritate care are dreptul şi obligaţia de a interpreta un text constituţional ori de câte ori se impune şi de a evidenţia aspecte în contradicţie cu Legea fundamentală".

Curtea reţine că sintagma "fără posibilitatea reînvestirii", cuprinsă de dispoziţiile art. 51 alin. (1) fraza întâi din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii - care constituie obiect al excepţiei de neconstituţionalitate -, a fost introdusă prin titlul XV ("Modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii") art. I pct. 55 din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente.

Statutul constituţional al Consiliului Superior al Magistraturii este consacrat prin art. 133 din Legea fundamentală, cu denumirea marginală "Rolul şi structura", alin. (2) lit. a) şi alin. (4) al acestuia având următorul conţinut: "(2) Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din 19 membri, din care: a) 14 sunt aleşi în adunările generale ale magistraţilor şi validaţi de Senat; aceştia fac parte din două secţii, una pentru judecători şi una pentru procurori; prima secţie este compusă din 9 judecători, iar cea de-a doua din 5 procurori; [...] (4) Durata mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani."

Astfel, durata mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este reglementată, la nivel constituţional, prin art. 133 alin. (4) din Legea fundamentală, iar la nivel legal, prin dispoziţiile art. 51 alin. (1) fraza întâi din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, lege organică - după domeniul său de reglementare -, care a fost adoptată de Parlament în temeiul art. 73 alin. (3) lit. l) şi cu majoritatea cerută de art. 76 alin. (1) din Constituţie.

Prin introducerea interdicţiei reînvestirii, legea organică nu a reglementat contrar dispoziţiilor constituţionale, ci a dezvoltat norma constituţională, prevăzând interdicţia reînvestirii membrilor aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii, reglementare permisă de art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţie, potrivit căruia "Prin lege organică se reglementează: [...] l) organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii [...]".

Susţinerile autorului excepţiei în sensul că dispoziţiile de lege criticate adaugă la norma constituţională interdicţia reînvestirii în funcţia de membru ales al Consiliului Superior al Magistraturii nu pot fi primite. Printr-un raţionament ad absurdum ar însemna că toate dispoziţiile Legii nr. 317/2004 care nu sunt prevăzute şi în Constituţie sunt neconstituţionale, deoarece ele "adaugă" la Constituţie. De exemplu, funcţia de vicepreşedinte al Consiliului Superior al Magistraturii nu este prevăzută în Constituţie, dar este reglementată de Legea nr. 317/2004, ceea ce nu poate conduce -- în mod automat - la concluzia că reglementarea acestei funcţii este neconstituţională.

De altfel, există cazuri similare în care norma constituţională nu prevede nimic referitor la posibilitatea reînnoirii mandatului unei funcţii, dar prin legea organică se reglementează această posibilitate, fără a conduce însă la neconstituţionalitatea dispoziţiei de lege. Astfel, potrivit art. 142 alin. (4) din Constituţie, "Judecătorii Curţii Constituţionale aleg, prin vot secret, preşedintele acesteia, pentru o perioadă de 3 ani", iar, potrivit art. 7 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, "Mandatul preşedintelui poate fi reînnoit".

În concluzie, legiuitorul are legitimitatea conferită de Legea fundamentală de a dezvolta normele constituţionale, procedeu care nu conduce eo ipso la încălcarea principiului supremaţiei Constituţiei faţă de celelalte acte normative inferioare. Aşadar, Curtea constată că reglementarea dispoziţiilor de lege criticate constând într-o precizare adusă art. 133 alin. (4) din Constituţie nu contravine - prin ea însăşi - caracterului suprem al Legii fundamentale şi al preeminenţei sale în raport cu ansamblul legislaţiei.

II.

2.Curtea constată că - în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 133 alin. (2) lit. a) şi alin. (4) din Constituţie - este necesar a se determina voinţa legiuitorului constituant în edictarea acestor norme, încât interpretarea lor să ţină cont de ansamblul dispoziţiilor constituţionale.

În acest sens, se observă că instituţia Consiliului Superior al Magistraturii a fost reglementată - pentru prima dată la nivel constituţional - prin art. 132 şi art. 133 din Constituţia din anul 1991, dispoziţiile art. 132 având următoarea redactare: "Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din magistraţi aleşi, pentru o durată de 4 ani, de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţa comună."

Constituţiile anterioare nu prevedeau nimic referitor la Consiliul Superior al Magistraturii. Acesta a fost înfiinţat prin dispoziţiile titlului III al Legii din 24 martie 1909 pentru modificarea unor dispoziţiuni din legile relative la organizarea judecătorească, modificate şi completate prin Legea pentru organizarea judecătorească din anul 1924. Ulterior, prin Legea pentru organizarea judecătorească din anul 1952, dispoziţiile privind Consiliul Superior al Magistraturii au fost abrogate.

Prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, instituţia Consiliului Superior al Magistraturii - garant al independenţei justiţiei", ca valoare esenţială a statului de drept -, capătă o nouă reglementare privind rolul, structura, componenţa, mandatul preşedintelui şi al celorlalţi membri, atribuţiile şi hotărârile pe care le adoptă. Astfel, Consiliul este format din 3 categorii de membri: magistraţi aleşi în adunările generale ale magistraţilor, reprezentanţi ai societăţii civile desemnaţi de Senat şi membri de drept, şi anume ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă această instanţă. Durata mandatului membrilor aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii a fost stabilită la 6 ani, iar, pentru preşedinte, legiuitorul constituant derivat a ales mandatul de 1 an.

Or, dacă pentru termenul de un an al mandatului preşedintelui voinţa legiuitorului constituant a fost ca acesta să nu poată fi reînnoit, Curtea constată că, a fortiori, pentru membrii aleşi, prevăzând o durată a mandatului de 6 ani, legiuitorul constituant a dorit ca şi acest mandat să fie unic. Aceasta este singura interpretare permisă de rolul constituţional al Consiliului Superior al Magistraturii, şi anume acela de "garant al independenţei justiţiei". Astfel, unicitatea mandatului membrilor aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii constituie o garanţie a independenţei acestora, fără de care rolul Consiliului ar fi grav afectat.

Din analiza ansamblului dispoziţiilor Constituţiei, Curtea constată că acelaşi principiu - al unicităţii mandatului - ca garanţie a independenţei în exercitarea acestuia - a fost aplicat de legiuitorul constituant şi în reglementările referitoare la judecătorii Curţii Constituţionale şi la consilierii Curţii de Conturi, care sunt numiţi pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit şi care sunt independenţi în exercitarea mandatului lor.

Curtea constată că - deşi dispoziţiile constituţionale ale art. 133 alin. (4) nu prevăd expressis verbis interdicţia reînvestirii membrilor aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii - singura interpretare conformă cu principiile şi dispoziţiile constituţionale şi care este în spiritul Legii fundamentale este aceea ca mandatul de 6 ani în exercitarea funcţiei de membru ales al Consiliului Superior al Magistraturii să nu poată fi reînnoit.

În concluzie, prin introducerea în art. 51 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, care în forma iniţială prevedea că "durata mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani", a unei dispoziţii limitative, "fără posibilitatea reînvestirii", nu se încalcă art. 133 alin. (2) lit. a) şi alin. (4) din Constituţie, deoarece dispoziţiile de lege criticate nu fac decât să precizeze interdicţia reînvestirii, în spiritul normelor constituţionale invocate.

II.

3.În sensul constatării că voinţa legiuitorului constituant a fost aceea de a limita mandatul membrilor aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii la unul singur este proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei României din 2011, prin care, la art. 133 alin. (4), iniţiatorul a propus introducerea expresă a interdicţiei ca mandatul membrilor Consiliului Superior al Magistraturii să poată fi prelungit sau înnoit.

Prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011, Curtea Constituţională a observat că "durata mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani, iar interdicţia ca acesta să fie prelungit sau înnoit este prevăzută în art. 51 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii. Prin urmare, modificarea propusă nu face decât să constituţionalizeze norma cuprinsă în legea organică".

Curtea constată că susţinerea autorului excepţiei de neconstituţionalitate, în sensul că, prin decizia sus-menţionată, s-a reţinut că dispoziţiile de lege criticate adaugă la Legea fundamentală, nu poate fi primită. Astfel, conceptul de "constituţionalizare", susceptibil de a avea mai multe sensuri, a fost folosit în decizia sus-menţionată în sensul său strict, şi anume acela de aducere la nivel constituţional a unei norme cu forţă juridică inferioară Constituţiei. Aceasta nu înseamnă că dispoziţia de lege organică era neconstituţională, iar, ca urmare a constituţionalizării, ar fi dobândit un caracter constituţional, caracter ce i-ar fi lipsit anterior. Finalitatea procesului de constituţionalizare a dreptului nu poate fi aceea ca - prin includerea în Legea fundamentală - o normă inferioară contrară Constituţiei să capete un caracter constituţional.

Din considerentele deciziei sus-menţionate nu reiese că dispoziţia de lege criticată în speţa de faţă "adaugă" la Constituţie, fiind contrară acesteia, ci că, prin includerea dispoziţiei din legea organică a Consiliului Superior al Magistraturii în Legea fundamentală, legiuitorul constituant derivat nu face decât să lărgească domeniul de reglementare al Constituţiei, ţinând cont de dinamica dreptului şi de realităţile existente la un anumit moment.

III. Referitor la încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) din Constituţie privind separaţia puterilor în stat

Curtea reţine că, potrivit normei constituţionale invocate, "Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale". Din acest principiu constituţional rezultă modul în care Legea fundamentală reglementează autorităţile publice şi competenţele ce revin acestora.

Consiliul Superior al Magistraturii este reglementat în secţiunea a 3-a care face parte din cap. VI - Autoritatea judecătorească al titlului III - Autorităţile publice din Constituţie. Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, "Puterea judecătorească se exercită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege", iar, potrivit art. 1 alin. (2) "Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei".

Astfel, Curtea constată că, potrivit Constituţiei şi Legii nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Consiliul Superior al Magistraturii nu este instanţă judecătorească ce realizează justiţia, ci este autoritatea publică judecătorească - garant al independenţei justiţiei.

Prin urmare, susţinerea autorului excepţiei potrivit căreia dispoziţia de lege criticată contravine principiului separaţiei puterilor în stat, întrucât cele 3 puteri trebuie să fie egale, este nefondată. Este adevărat că nu există o limitare similară pentru membrii puterii legislative sau executive, însă nici pentru puterea judecătorească - ce se exercită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege - nu există o limitare în timp a exercitării funcţiei. Limitarea prevăzută de dispoziţia de lege criticată se referă doar la membrii aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii care nu pot fi reînvestiţi în funcţie după expirarea mandatului de 6 ani.

În concluzie, art. 51 alin. (1) fraza întâi sintagma "fără posibilitatea reînvestirii" din Legea nr. 317/2004 nu încalcă principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie.

IV. Referitor la pretinsa încălcare a dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi

Curtea constată că, aşa cum a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa, principiul egalităţii în faţa legii, consacrat prin art. 16 din Constituţie, presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. (A se vedea Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994.)

Or, Curtea constată că membrii Consiliului Superior al Magistraturii aleşi pentru un mandat de 6 ani nu sunt în aceeaşi situaţie juridică - sub aspectul duratei mandatului - cu membrii de drept ai acestuia. Potrivit art. 133 alin. (2) din Legea fundamentală, Consiliul Superior al Magistraturii este format din 3 categorii de membri: magistraţi aleşi în adunările generale ale magistraţilor, reprezentanţi ai societăţii civile desemnaţi de Senat şi membri de drept, şi anume ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al parchetului de pe lângă această instanţă.

Diferenţa de tratament juridic - sub aspectul duratei mandatului - dintre membrii aleşi în Consiliul Superior al Magistraturii şi membrii de drept este justificată în mod obiectiv şi rezonabil de modalitatea diferită de accedere în funcţia de membru al Consiliului Superior al Magistraturii. Astfel, potrivit dispoziţiilor constituţionale ale art. 133 alin. (2) lit. a), cei 14 membri sunt aleşi în adunările generale ale magistraţilor, în timp ce, potrivit art. 133 alin. (2) lit. c), ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt membri de drept în considerarea criteriului obiectiv al deţinerii funcţiilor respective. Or, nu se poate susţine că, sub aspectul duratei mandatului, cele două categorii distincte de membri ai Consiliului Superior al Magistraturii trebuie să aibă o reglementare identică, mai ales că legiuitorul nu poate prevedea perioada de timp în care o persoană exercită funcţia de ministru al justiţiei.

Cu privire la susţinerea potrivit căreia ar exista un tratament juridic diferit, sub aspectul duratei mandatului, între magistraţii membri aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii şi cei 2 magistraţi membri de drept - preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -, Curtea constată că şi aceasta este neîntemeiată. Astfel, potrivit dispoziţiilor de lege criticate, durata mandatului membrilor aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani, fără posibilitatea reînvestirii, iar, potrivit art. 53 şi 54 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, numirea în funcţia de preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv de procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se face pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii o singură dată. Aşadar, cei 2 magistraţi, şi anume preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pot fi membri de drept ai Consiliului Superior al Magistraturii 3 ani sau cel mult 6 ani, în condiţiile în care au fost reînvestiţi o singură dată în funcţiile de conducere de la instanţa supremă şi parchetul de pe lângă aceasta.

În concluzie, Curtea constată că dispoziţiile de lege criticate nu contravin nici prevederilor constituţionale ale art. 16 care consacră principiul egalităţii în drepturi.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 51 alin. (1) fraza întâi sintagma "fără posibilitatea reînvestirii" din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepţie ridicată de Dan Lupaşcu în Dosarul nr. 45.070/3/2010 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 17 ianuarie 2012.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Ioana Marilena Chiorean

OPINIE SEPARATĂ

I. Nu am subscris la soluţia adoptată de ceilalţi membri ai Plenului Curţii Constituţionale pentru considerentele pe care le vom învedera în cele ce urmează.

Până la modificarea din anul 2005, art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 reproducea, sub aspectul conţinutului, dispoziţiile art. 133 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora "Durata mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani".

Prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, adoptată prin angajarea răspunderii Guvernului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 a fost modificat în sensul că în prima frază a alin. (1) s-a introdus sintagma "fără posibilitatea reînvestirii". În urma republicării Legii nr. 317/2004, art. 52 alin. (1) a devenit art. 51 alin. (1).

Această adăugire la textul constituţional reprodus în art. 51 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 s-a făcut în timpul mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii. Considerăm că prin acest demers a fost încălcat criteriul constituţional privind mandatele reglementate de Constituţie prin schimbarea criteriului obiectiv şi a spiritului unităţii constituţionale cu criteriul subiectiv referitor la persoane, iar nu la mandat. Sintagma "fără posibilitatea reînvestirii" se referă în mod evident la persoane titulare de mandat, iar nu la mandatul prevăzut de Constituţie, ceea ce înseamnă că adăugirea la textul constituţional s-a făcut pe alte baze şi, evident, din considerente privind persoanele ce se aflau în funcţie.

În principiu, modificarea mandatului în curs al reprezentantului unei autorităţi publice este implicit prohibită de dispoziţiile art. 155 alin. (3) din Constituţie, care, referindu-se la dispoziţiile art. 83 din Legea fundamentală, respectiv la noua durată a mandatului Preşedintelui României introdusă ca urmare a revizuirii Constituţiei, stabilesc că acestea "se aplică începând cu următorul mandat prezidenţial".

II. Mandatul membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este reglementat la nivel constituţional prin art. 133 alin. (4) din Legea fundamentală, iar la nivel infraconstituţional prin dispoziţiile art. 51 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, potrivit cărora "Durata mandatului membrilor aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani, fără posibilitatea reînvestirii". Această interdicţie privind al doilea mandat de membru al Consiliului Superior al Magistraturii pe care textul de lege o instituie nu are suport constituţional, în condiţiile în care însăşi Legea fundamentală nu a înţeles să stabilească o astfel de interdicţie, şi, ca atare, reprezintă o adăugare la textul constituţional al art. 133 alin. (4).

Or, constatăm că acolo unde legiuitorul constituant a dorit instituirea unor limitări în exercitarea unor mandate reglementate la nivel constituţional le-a consacrat în mod expres.

O asemenea concluzie decurge şi din argumentul de interpretare potrivit căruia ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus. Aşadar, legiuitorul ordinar nu poate depăşi, prin suplimentare, concepţia legislativă a legiuitorului constituant.

În acest sens, de exemplu, art. 81 alin. (4) din Constituţie prevede că "Nicio persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât pentru cel mult două mandate", art. 142 alin. (2) prevede că judecătorii Curţii Constituţionale sunt numiţi pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit, iar potrivit art. 140 alin. (4), "Consilierii de conturi sunt numiţi de Parlament pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit".

Or, de vreme ce în art. 134 alin. (4) din Constituţie nu se face nicio precizare referitoare la reînnoirea mandatului, legiuitorul constituant nu a intenţionat să introducă o asemenea limitare.

Prin introducerea în art. 51 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, care în forma iniţială prevedea că "durata mandatului membrilor aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani", a unei dispoziţii limitative, "fără posibilitatea reînvestirii", în condiţiile în care Constituţia nu a înţeles să stabilească ea însăşi o asemenea limitare, înseamnă a adăuga la Constituţie. Legea nu putea introduce o astfel de limitare, fără a avea suport constituţional, iar problema numărului de mandate pe care îl pot avea membrii Consiliului Superior al Magistraturii este una care presupune revizuirea Legii fundamentale.

Ne găsim în faţa restrângerii exerciţiului unui drept fundamental, şi anume acela de a fi ales pentru un nou mandat în Consiliul Superior al Magistraturii, restrângere care nu poate fi făcută decât cu respectarea dispoziţiilor art. 53 din Legea fundamentală. Atât timp cât restrângerea instituită prin textul de lege criticat nu se încadrează în niciuna dintre situaţiile prevăzute de norma constituţională - art. 53 alin. (1) -, restrângerea este neconstituţională.

În condiţiile în care pentru membrii Parlamentului nu este prevăzută vreo limitare a numărului de mandate, acestea putând fi şi succesive, iar în ce priveşte membrii Guvernului, situaţia este aceeaşi în ce priveşte posibilitatea acestora de a deţine două sau mai multe mandate, se poate susţine că legiuitorul constituant a reglementat în acelaşi fel, fără nicio restricţie, şi situaţia membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, cărora să le fie permisă reînvestirea în funcţie.

Cu prilejul examinării proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României, Curtea a constatat că la art. 133 alin. (4) iniţiatorul a propus introducerea interdicţiei ca mandatul membrilor Consiliului Superior al Magistraturii să poată fi prelungit sau înnoit.

Prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011, Curtea Constituţională a observat că "durata mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani, iar interdicţia ca acesta să fie prelungit sau înnoit este prevăzută în art. 51 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii. Prin urmare, modificarea propusă nu face decât să constituţionalizeze norma cuprinsă în legea organică".

Continuând acelaşi raţionament logic rezultă că, prin raportare la Constituţia în redactarea actuală, adăugirea referitoare la imposibilitatea reînvestirii membrilor aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii este neconstituţională. O soluţie de admitere a excepţiei ar reprezenta de altfel o dovadă de consecvenţă a Curţii, de respect al propriei jurisprudenţe.

III. În ceea ce priveşte Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011, prin care Curtea Constituţională a admis sesizarea şi a constatat că Hotărârea Plenului Senatului nr. 43 din 22 decembrie 2010 privind validarea magistraţilor aleşi ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii este neconstituţională, se constată că această decizie a fost pronunţată în cadrul controlului exercitat potrivit art. 146 lit. l) din Constituţie, coroborat cu art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale - şi anume controlul constituţionalităţii hotărârilor Plenului Camerei Deputaţilor, hotărârilor Plenului Senatului şi hotărârilor Plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, iar nu în cadrul unui control a posteriori de constituţionalitate a dispoziţiilor de lege criticate, raportate la prevederile constituţionale invocate de către autorul excepţiei de neconstituţionalitate.

Apreciem că invocarea Deciziei nr. 53/2011 nu are relevanţă în cauza de faţă. În acel caz se punea problema constituţionalităţii modalităţii de aplicare de către Senat a textului de lege care în prezenta cauză a fost dedus el însuşi controlului de conformitate cu Legea fundamentală pe calea excepţiei de neconstituţionalitate.

IV. Pentru toate aceste argumente, considerăm că se impunea admiterea excepţiei de neconstituţionalitate şi constatarea sintagmei "fără posibilitatea reînvestirii", cuprinsă în art. 51 alin. (1) fraza întâi din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, ca fiind neconstituţională.

Judecători,

Ion Predescu

Acsinte Gaspar

Puskas Valentin Zoltan