Decizie nr. 312 din 8 iulie 2004

Ion Predescu - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Şerban Viorel Stănoiu - judecător

Florentina Baltă - procuror

Daniela Ramona Chiţulescu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 141 alin. (4) şi ale art. 164 alin. (2) din Codul muncii, excepţie ridicată de Societatea Comercială "A amp; G MED TRADING" - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 4.517/2003 al Tribunalului Brăila - Secţia civilă.

La apelul nominal este prezent autorul excepţiei, prin avocat Camelia Leceanu, lipsind partea Gabriel Ene, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, avocatul autorului excepţiei solicită admiterea acesteia, arătând că dispoziţiile art. 164 alin. (2) din Codul muncii vin în contradicţie cu prevederile constituţionale referitoare la egalitatea în drepturi a cetăţenilor, întrucât creează o discriminare nejustificată între angajat şi angajator, primul putându-şi recupera creanţa de la angajator din momentul în care hotărârea judecătorească a rămas definitivă, iar nu şi irevocabilă, aşa cum i se impune angajatorului. De asemenea, dispoziţiile art. 141 alin. (4) încalcă dispoziţiile art. 135 alin. (1) şi (2) din Constituţie, republicată, fiind contrare libertăţii contractuale şi libertăţii comerţului, deoarece nu fac nici o distincţie privind modul de încetare a contractului individual de muncă.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Dispoziţiile art. 164 alin. (2) din Codul muncii au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, în cadrul controlului prealabil, Curtea Constituţională statuând, prin Decizia nr. 24/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72/2003, că aceste dispoziţii sunt constituţionale. De asemenea, nu poate fi reţinută nici critica potrivit căreia dispoziţiile art. 141 alin. (4) din Codul muncii contravin art. 135 alin. (1) şi (2) din Constituţie, republicată, indiferent de cauza încetării contractului de muncă, salariatul având dreptul la compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 5 aprilie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 4.517/2003, Tribunalul Brăila - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 141 alin. (4) şi ale art. 164 alin. (2) din Codul muncii.

Excepţia a fost ridicată de Societatea Comercială "A amp; G MED TRADING" - S.R.L. din Bucureşti în dosarul sus-menţionat, având drept obiect pretenţii pentru drepturi salariale.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că dispoziţiile art. 141 alin. (4) din Codul muncii contravin prevederilor art. 135 alin. (1) şi (2) din Constituţie, republicată, deoarece impun plata concediului de odihnă neefectuat până la data încetării contractului de muncă, indiferent de motivele acesteia şi de eventuala vină a salariatului.

Art. 164 alin. (2) din aceeaşi lege este neconstituţional, venind în contradicţie cu dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi cu cele ale art. 16 alin. (1) din Constituţie, republicată, deoarece permit recuperarea daunelor cauzate angajatorului numai pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile, pe când salariatul îşi poate recupera creanţele pe baza hotărârii judecătoreşti definitive, instituind astfel o discriminare nejustificată. Tribunalul Brăila - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Prevederile art. 141 alin. (4) din Codul muncii nu contravin dispoziţiilor constituţionale referitoare la principiile economiei de piaţă, deoarece, indiferent de cauza încetării raporturilor de muncă, anterior datei încetării acestor raporturi salariatul a prestat muncă şi pentru aceasta are dreptul corespunzător la concediu de odihnă, care, de altfel, nu poate fi negociat. Dispoziţiile art. 164 din Codul muncii se referă la executarea daunelor, adică la răspunderea civilă delictuală, iar salariaţii pot executa pe baza hotărârii judecătoreşti definitive doar drepturile salariale prevăzute de contractul de muncă. Încălcarea dispoziţiilor constituţionale referitoare la egalitatea în drepturi ar fi existat dacă în cadrul aceluiaşi tip de răspundere ar fi fost reglementate modalităţi diferite de executare.

Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Guvernul României apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Dispoziţiile art. 141 alin. (4) din Codul muncii sunt în concordanţă cu prevederile art. 41 alin. (2) din Constituţie, republicată, care statuează dreptul salariaţilor la măsuri de protecţie socială ce include şi dreptul la concediul de odihnă plătit. Dreptul la concediu de odihnă nu poate fi negociat şi, astfel, nu se poate susţine încălcarea de către textul criticat a dispoziţiilor art. 135 alin. (2) din Constituţie, republicată. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 164 alin. (2), arată că instanţa de contencios constituţional s-a mai pronunţat asupra acestor dispoziţii de lege statuând, prin Decizia nr. 24/2003, că sunt constituţionale.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând Încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, republicată, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 141 alin. (4) şi cele ale art. 164 alin. (2) din Codul muncii, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003.

Aceste texte de lege au următorul conţinut:

–Art. 141 alin. (4): "Compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului individual de muncă."

–Art. 164 alin. (2): "Reţinerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă şi exigibilă şi a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă."

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prin dispoziţia legală criticată sunt încălcate prevederile art. 4 alin. (2), art. 16 alin. (1) şi ale art. 135 din Constituţia României, republicată, ce au următorul conţinut:

–Art. 4 alin. (2): "România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială."

–Art. 16 alin. (1): "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări."

–Art. 135: "(1) Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă.

(2)Statul trebuie să asigure:

a)libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie;

b)protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară;

c)stimularea cercetării ştiinţifice şi tehnologice naţionale, a artei şi protecţia dreptului de autor;

d)exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional;

e)refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic;

f)crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii;

g)aplicarea politicilor de dezvoltare regională în concordanţă cu obiectivele Uniunii Europene."

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţia potrivit căreia concediul de odihnă neefectuat de către salariat poate fi compensat în bani în cazul încetării contractului individual de muncă nu contravine principiilor economiei de piaţă şi nici obligaţiilor constituţionale ale statului în acest domeniu. O componentă esenţială a dreptului muncii o reprezintă protecţia socială a muncii, ce cuprinde, la rândul ei, aspectele prevăzute în art. 41 alin. (2) din Constituţie, republicată, printre care se regăseşte şi concediul de odihnă plătit. Acesta nu poate constitui obiect de tranzacţie, nu poate fi retras şi nici nu se poate renunţa la el, angajatorul putând negocia, în limitele prevăzute de lege şi de contractul colectiv de muncă, doar durata, condiţiile şi perioadele de efectuare a concediului de odihnă. Dreptul la concediu de odihnă este stabilit proporţional cu munca prestată de către salariat într-un an calendaristic, compensarea în bani stabilindu-se astfel tot în funcţie de durata timpului în care s-a prestat munca. Aşadar, indiferent de motivele încetării contractului individual de muncă şi de durata care a trecut de la încheierea contractului de muncă până în momentul încetării acestuia, salariatul a prestat muncă şi, proporţional cu perioada lucrată, a câştigat dreptul la concediu de odihnă. Întrucât, din cauza încetării contractului individual de muncă, acesta nu mai poate efectua concediul de odihnă la care are dreptul, apare ca fiind constituţională obligaţia angajatorului să-l compenseze în bani.

Nu poate fi reţinută nici critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 164 alin. (2) din Codul muncii. Curtea s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii acestor dispoziţii şi în cadrul controlului prealabil, statuând, prin Decizia nr. 24 din 22 ianuarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003, că ipoteza reglementată de textul de lege criticat se referă la situaţiile în care salariatul nu-şi acoperă de bunăvoie dauna cauzată angajatorului. În condiţiile statului de drept se impune ca orice executare silită să aibă la bază un titlu executoriu valabil, iar răspunderea patrimonială pentru daune să se stabilească de către instanţele de judecată, care, potrivit art. 124 alin. (1) din Constituţie, republicată, înfăptuiesc justiţia în numele legii. De asemenea, Curtea observă că dispoziţia legală criticată se înscrie în cadrul măsurilor de protecţie a salariatului în raporturile sale cu angajatorul, ceea ce nu poate avea semnificaţia unei discriminări, cele două părţi aflându-se în situaţii diferite care justifică aplicarea unui tratament juridic diferit.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicată, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.d), al art. 23 alin. (1) şi al art. 25 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 141 alin. (4) şi ale art. 164 alin. (2) din Codul muncii, excepţie ridicată de Societatea Comercială "A amp; G MED TRADING" - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 4.517/2003 al Tribunalului Brăila - Secţia civilă.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 8 iulie 2004.

PREŞEDINTE,

ION PREDESCU

Magistrat-asistent,

Daniela Ramona Chiţulescu