Decizie nr. 8 din 27 aprilie 2015

Dosar nr. 2/2015

Iulia Cristina Tarcea - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie - preşedintele completului

Lavinia Curelea - preşedintele Secţiei I civile

Roxana Popa - preşedintele delegat al Secţiei a II-a civile

Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios

administrativ şi fiscal

Mirela Sorina Popescu - preşedintele Secţiei penale

Nina Ecaterina Grigoraş - judecător la Secţia I civilă

–judecător-raportor

Viorica Cosma - judecător la Secţia I civilă

Alina Iuliana Ţuca - judecător la Secţia I civilă

Simona Lala Cristescu - judecător la Secţia I civilă

Alina Sorinela Macavei - judecător la Secţia I civilă

Laura-Mihaela Ivanovici - judecător la Secţia I civilă

Nicoleta Ţăndăreanu - judecător la Secţia I civilă

Andreia Liana Constanda - judecător la Secţia I civilă

–judecător-raportor

Ileana Izabela Dolache - judecător la Secţia a II-a civilă

Constantin Brânzan - judecător la Secţia a II-a civilă

Carmen Trănica Teau - judecător la Secţia a II-a civilă

Rodica Dorin - judecător la Secţia a II-a civilă

Ruxandra Monica Duţă - judecător la Secţia a II-a civilă

Rodica Zaharia - judecător la Secţia a II-a civilă

Eugenia Voicheci - judecător la Secţia a II-a civilă

–judecător-raportor

Marian Budă - judecător la Secţia a II-a civilă

Gheorghiţa Luţac - judecător la Secţia de contencios

administrativ şi fiscal

Iuliana Măiereanu - judecător la Secţia de contencios

administrativ şi fiscal

Angela Dragne - judecător la Secţia penală

Ana Maria Dascălu - judecător la Secţia penală

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 2/2015 a fost constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27^2 alin. (2) lit. a) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Antonia Constantin.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27^3 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 450 alin. (5) raportat la art. 998-1.000 din Codul de procedură civilă şi ale art. 54 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire la compunerea completului de judecată, tipul hotărârii care se pronunţă şi calea de atac căreia îi este supusă hotărârea pronunţată.

Magistratul-asistent referă cu privire la faptul că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctul de vedere al procurorului general, precum şi un punct de vedere al judecătorului Valentin Buliga de la Tribunalul Specializat Cluj.

Doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele completului de judecată, constatând că nu există chestiuni prealabile sau excepţii, acordă cuvântul reprezentantului procurorului general, doamna procuror Antonia Constantin, asupra recursului în interesul legii.

Doamna procuror Antonia Constantin, reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, susţine recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii, în sensul de a se stabili că asupra cererii de suspendare provizorie a executării provizorii, formulată potrivit art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă, se pronunţă un complet al instanţei de apel format din doi judecători şi că hotărârea pronunţată este o încheiere, care nu este supusă niciunei căi de atac.

Vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

1.Problema de drept ce a generat practica neunitară

Prin recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa s-a arătat că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 450 alin. (5) raportat la art. 998-1.000 din Codul de procedură civilă şi ale art. 54 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire la compunerea completului de judecată, tipul hotărârii care se pronunţă şi calea de atac căreia îi este supusă hotărârea pronunţată.

2.Examenul jurisprudenţial

Sesizării Colegiului de conducere al Curţii de Apel Constanţa i-au fost ataşate hotărâri judecătoreşti pronunţate de 11 dintre cele 15 curţi de apel. Nu au fost ataşate hotărâri judecătoreşti pronunţate de tribunale, ca instanţe de apel, atunci când judecătoriile au pronunţat hotărârile executorii de drept sau a căror executare provizorie a fost încuviinţată de către instanţă.

Din examinarea hotărârilor astfel anexate rezultă următoarele:

I. Cu privire la compunerea completului de judecată:

1.Unele instanţe au considerat că soluţionarea cererii de suspendare a executării provizorii se face de către un complet format dintr-un singur judecător.

2.Alte instanţe au considerat că aceste cereri se soluţionează într-un complet format din doi judecători.

II. Cu privire la tipul de hotărâre care se pronunţă, faţă de dispoziţiile art. 424 din Codul de procedură civilă:

1.Unele instanţe au soluţionat cererile întemeiate pe prevederile art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă prin încheiere.

2.Alte instanţe au pronunţat sentinţe.

3.Alte instanţe au soluţionat aceste cereri prin decizii.

III. Cu privire la calea de atac căreia îi este supusă hotărârea pronunţată asupra cererilor formulate în temeiul art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă, s-au conturat trei opinii, respectiv:

1.Hotărârea este supusă apelului.

2.Hotărârea este supusă recursului.

În considerentele uneia dintre hotărâri, instanţa a arătat că această cale de atac, deşi nu este prevăzută expres de art. 1.000 din Codul procedură civilă (art. 999 din Codul de procedură civilă, în forma anterioară Legii nr. 138/2014), este dată de interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 1.000, art. 959 şi art. 450 alin. (3) din Codul de procedură civilă, în forma în vigoare la momentul pronunţării hotărârii, iar calea de atac a recursului este confirmată expres de legiuitor prin modificarea adusă art. 1.000 şi 450 din Codul de procedură civilă, prin Legea nr. 138/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe.

3.Hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, fiind definitivă.

În considerentele uneia dintre hotărâri, instanţa a arătat că hotărârea pronunţată este fără cale de atac, faţă de dispoziţiile art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă, apreciate ca dispoziţii speciale în materia suspendării provizorii, aplicabile faţă de dispoziţiile art. 1.000 alin. (1) din Codul de procedură civilă din materia ordonanţei preşedinţiale.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind învestită cu soluţionarea căilor de atac împotriva încheierilor date de curţile de apel în temeiul dispoziţiilor art. 450 alin. (3) din Codul de procedură civilă, în forma anterioară Legii nr. 138/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe, a pronunţat în mod constant soluţii de respingere ca inadmisibile a cererilor denumite "apel", justificat de faptul că în reglementarea dispoziţiilor Codului de procedură civilă şi ale Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Înaltei Curţi nu i-au fost atribuite competenţe în judecarea litigiilor aflate în stadiul procesual al apelului, că nu se poate ca încheierea de suspendare a executării unei hotărâri să fie supusă altor căi de atac decât cele prevăzute pentru hotărârea supusă executării ori că sintagma cuprinsă în art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă "prin ordonanţă preşedinţială" se interpretează în sensul aplicabilităţii dispoziţiilor care reglementează procedura specială a ordonanţei preşedinţiale la procedura de soluţionare a încuviinţării provizorii a suspendării executării provizorii în apel, în limita compatibilităţii lor cu natura şi specificul acestei din urmă proceduri şi cu aplicarea principiului specialia generalibus derogant.

3.Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Constanţa

Titularul sesizării nu a exprimat un punct de vedere asupra problemei de drept rezolvate diferit de instanţe.

4.Opinia procurorului general

Procurorul general a considerat că este în litera şi spiritul legii opinia potrivit căreia cererea de suspendare a executării provizorii, formulată în temeiul art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă, se judecă de instanţa de apel în complet format din doi judecători, hotărârea pronunţată este o încheiere şi nu este supusă niciunei căi de atac, fiind definitivă.

S-a reţinut că examenul jurisprudenţial ataşat recursului în interesul legii indică faptul că problemele de drept s-au ridicat în litigii soluţionate de curţile de apel care judecă în ultimă instanţă, începute după intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă şi până la modificarea acesteia, prin Legea nr. 138/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe.

S-a opinat că, văzând şi aceste modificări, prin care s-a adus o configurare nouă instituţiilor juridice pe care le implică soluţionarea sesizării de recurs în interesul legii, este oportună dezlegarea problemei de drept pendinte în considerarea proceselor începute anterior intrării în vigoare a acestei legi.

5.Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului

Fiind vorba despre o problemă de drept a cărei controversă rezidă în modul de înţelegere şi aplicare diferită a unor principii şi norme de ordin procesual din dreptul intern, nu au fost identificate decizii ale celor două jurisdicţii de drept constituţional şi european care să fi dezlegat în mod direct chestiunea în analiză.

6.Raportul asupra recursului în interesul legii

Judecătorii-raportori au apreciat, în principal, că recursul în interesul legii este inadmisibil, faţă de faptul că din verificarea hotărârilor judecătoreşti ataşate sesizării, dar şi din cuprinsul actului de sesizare, rezultă că problemele de drept vizate nu sau pus în mod expres în soluţionarea cererilor de suspendare provizorie a executării provizorii, prin ordonanţă preşedinţială, interpretarea legii şi practica neunitară rezultând din modalitatea în care s-a constituit completul de judecată, denumirea hotărârii pronunţate şi calea de atac, aşadar nu au constituit obiectul judecăţii.

În subsidiar, în analiza problemelor de drept ce au generat practica neunitară, au apreciat unanim că cererea de suspendare provizorie a executării provizorii, prin ordonanţă preşedinţială, prevăzută de art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă, nu se introduce pe cale principală, ci este aferentă apelului, având un caracter incidental.

Pe cale de consecinţă, soluţionarea acesteia nu se face de un singur judecător, ci de instanţa cu compunerea prevăzută de lege pentru judecarea căii de atac în care a fost formulată, respectiv apelul, ceea ce înseamnă că aceasta este constituită în complet format din doi judecători.

Asupra celorlalte probleme de drept supuse judecăţii judecătorii-raportori au propus două opinii diferite.

Astfel, într-o primă opinie s-a apreciat că:

–legea aplicabilă o constituie dispoziţiile art. 1.000 din Codul de procedură civilă, de vreme ce art. 450 alin. (5) din acelaşi act normativ, fiind o normă specială, se completează cu dreptul comun în materia ordonanţei preşedinţiale, fără nicio limitare, în lipsa unei derogări în acest sens;

–pentru aceleaşi considerente privind aplicarea în integralitate a dispoziţiilor din materia ordonanţei preşedinţiale, hotărârea pronunţată poartă denumirea de "ordonanţă preşedinţială";

–pentru hotărârile astfel pronunţate calea de atac este apelul, în termen de 5 zile de la pronunţare, dacă s-au dat cu citarea părţilor, şi de la comunicare, dacă s-au dat fără citarea părţilor, ce va fi judecat de curtea de apel în cazul hotărârilor pronunţate de tribunal şi tot de curtea de apel, însă de un alt complet al aceleiaşi instanţe, în cazul hotărârilor pronunţate de curtea de apel, cu excepţia hotărârilor pronunţate de curtea de apel în procesele începute ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 138/2014, care sunt supuse recursului în termen de 5 zile de la pronunţare, dacă s-au dat cu citarea părţilor, şi de la comunicare, dacă s-au dat fără citarea părţilor; soluţia preconizată cu privire la calea de atac a apelului s-a bazat pe raţiuni similare celor avute în vedere de art. II din Legea nr. 219/2005 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, dar şi pe imperativul asigurării efectivităţii dreptului recunoscut legal, în respectarea art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale; în privinţa căii de atac a recursului s-a apreciat că prin dispoziţiile art. 1.000 alin. (4) din Codul de procedură civilă a fost avută în vedere instanţa (curtea de apel) care se pronunţă în "fond" pentru prima dată asupra cererii de ordonanţă preşedinţială şi că raţiunea introducerii acestui text a fost aceea de a corecta eroarea din Codul de procedură civilă care, în materia ordonanţei preşedinţiale, reglementa numai apelul, ce nu putea fi adus în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie atunci când era atacată o hotărâre a curţii de apel, faţă de dispoziţiile art. 97 din Codul de procedură civilă.

În cea de-a doua opinie s-a considerat că:

–sunt incidente prevederile art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă, împrejurare faţă de care se impune respingerea sesizării întrucât practica neunitară s-a format în aplicarea dispoziţiilor art. 1.000 din Codul de procedură civilă; dacă s-ar aprecia că sesizarea trebuie admisă şi, în acest caz, trebuie avut în vedere că obiectul reglementării din art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă reprezintă o formă de suspendare a executării silite, că sintagma "cereri privind executarea silită" din cuprinsul art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă vizează orice cereri referitoare la executarea silită, inclusiv cereri privind diferitele incidente care împiedică, sting sau amână executarea silită, din categoria cărora face parte şi suspendarea executării provizorii; cum în cazul suspendării executării provizorii legiuitorul a făcut referire expresă la procedura de soluţionare a suspendării executării din art. 719 alin. (6) din Codul de procedură civilă, rezultă că art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă reprezintă dreptul comun în materia suspendării provizorii a executării silite, indiferent dacă executarea silită a început sau nu; folosirea sintagmei "prin ordonanţă preşedinţială" conţinute de art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă are drept scop parcurgerea unei proceduri simplificate rapide, de luare a unor măsuri provizorii, în cazuri urgente, respectiv pronunţarea unei hotărâri ce produce efectele ordonanţei preşedinţiale, pronunţate într-un cadru în care au fost respectate caracteristicile esenţiale ale ordonanţei preşedinţiale;

–hotărârea pronunţată nu poate fi decât o încheiere, faţă de dispoziţiile art. 424 din Codul de procedură civilă referitor la denumirea hotărârilor;

–împotriva acestei încheieri nu se poate exercita nicio cale de atac, indiferent că este pronunţată de un tribunal sau de o curte de apel, înainte sau după intrarea în vigoare a Legii nr. 138/2014, pentru următoarele argumente: faţă de principiul legalităţii căii de atac, înscris în art. 457 din Codul de procedură civilă, fără excepţie, hotărârea judecătorească pronunţată în apel nu poate fi atacată pe calea apelului; în procesele începute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 138/2014 recursul nu este admisibil, deoarece nu este prevăzut de lege; nici în procesele începute ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 138/2014 recursul nu poate fi exercitat, deoarece art. 1.000 alin (4) din Codul de procedură civilă se referă exclusiv la cererile soluţionate în primă instanţă de curţile de apel, care nu includ cererile incidentale soluţionate de acestea ca instanţe de apel.

7.Înalta Curte

Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost legal sesizată, iar recursul în interesul legii este admisibil, fiind îndeplinite cumulativ cerinţele impuse de dispoziţiile art. 514-515 din Codul de procedură civilă, cu referire la autorul sesizării şi la existenţa unei jurisprudenţe neunitare relativ la problema de drept ce se cere a fi interpretată.

Prealabil analizei problemelor de drept ce au generat practica neunitară, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii observă că sesizarea Colegiului de conducere al Curţii de Apel Constanţa a fost însoţită exclusiv de hotărâri judecătoreşti ale unor curţi de apel.

Cu toate acestea, cum obiectul oricărui recurs în interesul legii îl reprezintă interpretarea şi aplicarea unor prevederi legale sau a unor principii de drept ce au generat practică neunitară, dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în acest cadru trebuie să aibă o finalitate egală ori de câte ori instanţele judecătoreşti sunt chemate să interpreteze şi să aplice acelaşi text de lege ori acelaşi principiu de drept.

În speţă, cererile întemeiate pe dispoziţiile art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă se soluţionează de instanţa de apel. Potrivit art. 95 pct. 2, respectiv art. 96 pct. 2 din Codul de procedură civilă, tribunalele judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă, iar curţile de apel judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă.

Ca atare, problemele de drept identificate prin sesizarea Colegiului de conducere al Curţii de Apel Constanţa se pot regăsi atât în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti ale tribunalelor, cât şi al curţilor de apel, ca instanţe de apel.

Întrucât hotărârile judecătoreşti ataşate sesizării formulate în baza art. 514 din Codul de procedură civilă reflectă existenţa unei practici neunitare la nivelul instanţelor din ţară, nu are relevanţă dacă această situaţie subzistă sau nu doar în privinţa hotărârilor pronunţate de curţile de apel, decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie urmând să producă efecte în toate cazurile în care se soluţionează cereri întemeiate pe art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă.

I. Caracterul de cerere incidentală. Compunerea completului

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii observă că soluţiile diferite pronunţate de instanţe cu privire la compunerea completului au fost generate de modul în care a fost calificată cererea de suspendare provizorie a executării provizorii, drept principală sau incidentală.

Cererea de suspendare provizorie a executării provizorii, prin ordonanţă preşedinţială, prevăzută de art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă, are caracterul unei cereri incidentale, ce se circumscrie definiţiei legale date prin art. 30 alin. (6) din Codul de procedură civilă acestei categorii de cereri.

Astfel, de esenţa cererilor incidentale este faptul că sunt formulate în cadrul unui proces în curs. Or, cererea de suspendare provizorie îndeplineşte aceste condiţii, întrucât se grefează atât pe cererea de apel, cât şi pe cererea de suspendare a executării provizorii, prevăzută de art. 450 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

De altfel, cererea prevăzută de art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă nu ar putea fi formulată în cazul în care debitorul nu promovează calea de atac împotriva dispoziţiilor cuprinse în dispozitivul hotărârii primei instanţe, care se bucură de executorialitate provizorie de drept sau judecătorească, şi nici în lipsa cererii de suspendare a executării.

În virtutea acestui caracter exclusiv incidental şi ca efect al prorogării legale de competenţă, prin derogare de la prevederile art. 998 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora cererea de ordonanţă preşedinţială se va introduce la instanţa competentă să se pronunţe în primă instanţă asupra fondului dreptului, cererea prevăzută de art. 450 alin. (5) din acelaşi Cod se judecă de instanţa de apel.

Întrucât cererea de suspendare provizorie a executării provizorii nu se introduce pe cale principală, ci este o cerere exclusiv incidentală, de competenţa tribunalului sau curţii de apel, ca instanţă de apel, compunerea completului care o judecă este cea prevăzută pentru calea de atac a apelului.

Potrivit art. 54 alin. (2) teza I din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, apelurile se judecă în complet de doi judecători.

II. Calea de atac

Cât priveşte calea de atac căreia îi este supusă hotărârea pronunţată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii constată că hotărârea dată asupra cererii de suspendare provizorie a executării provizorii nu este supusă niciunei căi de atac.

Din analiza jurisprudenţei anexate recursului în interesul legii rezultă că instanţele au aplicat dispoziţiile din materia ordonanţei preşedinţiale în soluţionarea cererii de suspendare provizorie a executării provizorii, constatându-se că, în raport cu limitele sesizării prin recursul în interesul legii, divergenţa de opinie în legătură cu felul hotărârii şi calea de atac aferentă acesteia a fost generată de limitele în care s-a făcut acest lucru.

Aşadar, pentru a determina calea de atac este necesar a se identifica, mai întâi, legea aplicabilă în soluţionarea cererii de suspendare provizorie a executării provizorii, respectiv art. 997 şi următoarele din Codul de procedură civilă ori art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă.

Potrivit dispoziţiilor art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă "Până la soluţionarea cererii de suspendare, aceasta va putea fi încuviinţată provizoriu, prin ordonanţă preşedinţială, chiar înainte de sosirea dosarului, cu respectarea cerinţei prevăzute la alin. (4)".

Textul citat reglementează suspendarea executării provizorii a hotărârilor de primă instanţă, care, în situaţiile prevăzute de lege, pot fi puse în executare provizoriu, chiar dacă sunt susceptibile de apel, reprezentând norma specială din materia suspendării executării provizorii.

Cum această normă face trimitere la procedura ordonanţei preşedinţiale, reglementată de dispoziţiile art. 997 şi următoarele din Codul de procedură civilă, rezultă că legiuitorul a înţeles să completeze norma specială cu dispoziţiile ce constituie dreptul comun în materia ordonanţei preşedinţiale.

După cum s-a arătat, din examinarea hotărârilor ataşate a rezultat că instanţele au considerat că sintagma "prin ordonanţă preşedinţială" din cuprinsul art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă presupune raportarea în integralitate la dispoziţiile titlului VI din cartea a VI-a a Codului de procedură civilă "Procedura ordonanţei preşedinţiale".

În conformitate cu dispoziţiile art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă, "Până la soluţionarea contestaţiei la executare sau a altei cereri privind executarea silită, la solicitarea părţii interesate şi numai pentru motive temeinice, instanţa competentă poate suspenda executarea. Suspendarea se poate solicita odată cu contestaţia la executare sau prin cerere separată".

Potrivit art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă, "Dacă există urgenţă şi dacă, în cazurile prevăzute la alin. (2), respectiv alin. (3), s-a plătit cauţiunea, instanţa poate dispune, prin încheiere şi fără citarea părţilor, suspendarea provizorie a executării până la soluţionarea cererii de suspendare. Încheierea nu este supusă niciunei căi de atac. Cauţiunea depusă potrivit prezentului alineat rămâne indisponibilizată chiar dacă cererea de suspendare provizorie este respinsă şi este deductibilă din cauţiunea finală stabilită de instanţă, dacă este cazul."

Dispoziţiile art. 450 din Codul de procedură civilă reglementează suspendarea executării provizorii a hotărârilor de primă instanţă, care, în situaţiile prevăzute de lege, pot fi puse în executare provizoriu, chiar dacă sunt susceptibile de apel.

Aşadar, obiectul reglementării din art. 450 din Codul de procedură civilă reprezintă o formă de suspendare a executării silite, care nu diferă ca finalitate de suspendarea aceleiaşi executări în baza altor titluri executorii decât hotărârile judecătoreşti cu executare provizorie, finalitate constând în oprirea activităţii formelor de executare sau, după caz, preîntâmpinarea executării silite.

Art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă, citat anterior, prevede posibilitatea suspendării executării nu numai până la soluţionarea contestaţiei la executare, dar şi până la soluţionarea altei cereri privind executarea silită, această din urmă ipoteză reprezentând o noutate a codului faţă de reglementarea anterioară.

Din moment ce ipotezele sunt prevăzute distinct, sintagma "cereri privind executarea silită" se referă la cereri cu un alt obiect decât cel al contestaţiei la executare înseşi, menţionat în art. 712 din Codul de procedură civilă, cu denumirea marginală "Obiectul contestaţiei" (vizând atât contestaţia la titlu, cât şi contestaţia la executare propriu-zisă).

Întrucât norma nu distinge, prin această sintagmă se înţelege nu numai cererile referitoare la desfăşurarea executării silite, dar şi orice alte cereri referitoare la executarea silită, aşadar inclusiv cereri privind diferitele incidente care împiedică, sting sau amână executarea silită, din categoria cărora face parte şi suspendarea executării provizorii.

Or, prin natura sa, suspendarea provizorie a executării, prevăzută de art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă, produce efecte până la soluţionarea cererii de suspendare a executării, prevăzută de alin. (3) al textului, ceea ce înseamnă că, prin prisma condiţiilor din art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă, intră în domeniul de aplicare al acestuia.

Pe de altă parte, la fel ca în cazul suspendării executării prevăzute de art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă, suspendarea prevăzută de art. 450 alin. (5) din acelaşi Cod presupune adoptarea de măsuri urgente, cu caracter provizoriu, respectiv până la soluţionarea cererii de suspendare a executării provizorii.

Ţinând cont şi de faptul că, în cazul suspendării executării provizorii, legiuitorul a făcut referire expresă la procedura de soluţionare a suspendării executării din art. 719 alin. (6) din Codul de procedură civilă, rezultă că art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă reprezintă dreptul comun în materia suspendării provizorii a executării silite, indiferent dacă executarea silită a început sau nu (faţă de finalitatea deja arătată a suspendării, constând nu numai în oprirea activităţii formelor de executare, ci şi, după caz, în preîntâmpinarea executării silite).

Pentru acest motiv, în privinţa suspendării provizorii prevăzute de art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă, trimiterea expresă la art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă nu era necesară.

Rămâne de văzut dacă trimiterea la ordonanţa preşedinţială pe care legiuitorul a făcut-o în art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă, ca normă specială, indică o derogare totală de la prevederile art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă, de natură să înlăture în totalitate aplicarea acestora din urmă, sau doar una parţială, ceea ce ar impune aplicarea normei de drept comun din textul indicat.

Aplicarea mecanică a principiului specialia generalibus derogant ar conduce la concluzia unei derogări totale, dacă s-ar avea în vedere accepţiunea de "ansamblu de norme după care se conduc părţile şi instanţa în soluţionarea unei pricini urgente", iar legiuitorul nu a precizat expres că se aplică doar anumite norme din procedura ordonanţei preşedinţiale şi care anume.

Cu toate acestea, se observă că art. 1.000 alin. (1) din Codul de procedură civilă permite derogări ("dacă prin legi speciale nu se prevede altfel") de la regula privind calea de atac deschisă împotriva hotărârii prin care se ordonă măsuri provizorii, astfel încât se impune interpretarea art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă în sensul că, în privinţa căii de atac, care interesează în cauză, se aplică prevederile art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă, însemnând că hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac.

Există numeroase situaţii în care, în diferite materii (de exemplu, art. 217 şi art. 630 din Codul civil, art. 547, art. 920, art. 1.046-1.049 din Codul de procedură civilă), legiuitorul face referire în mod expres la instituţia ordonanţei preşedinţiale, cu finalitatea derulării unei proceduri de natură contencioasă care are ca obiect "ordonarea" de către instanţa de judecată a unor măsuri provizorii, în cazuri urgente.

Atunci când legea de procedură civilă indică instituţia ordonanţei preşedinţiale, finalitatea trimiterii este atinsă prin obţinerea unei hotărâri judecătoreşti de ordonare a unor măsuri provizorii, cu îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 997 alin. (1) din Codul de procedură civilă (fie că se consideră că sunt prezumate, fie că trebuie dovedite în toate cazurile), hotărâre ce produce efectele prevăzute de art. 997 şi 1.002 din Codul de procedură civilă, chiar dacă nu se respectă întocmai procedura de soluţionare descrisă de art. 999 din Codul de procedură civilă.

Aşadar, sintagma "prin ordonanţă preşedinţială", regăsită în art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă, nu înseamnă în mod necesar aplicarea tuturor normelor titlului VI din cartea a VI-a a Codului de procedură civilă, intenţia legiuitorului în elaborarea normei desprinzându-se din context, fiind suficientă, pentru ca trimiterea să nu fie lipsită de efecte, asigurarea finalităţii menţionate anterior.

Or, pentru determinarea contextului în care se interpretează norma de trimitere este esenţial a se observa că, în toate situaţiile, trimiterea are drept scop parcurgerea unei proceduri simplificate, rapide, de luare a unor anumitor măsuri provizorii, în cazuri urgente, într-o judecată de primă instanţă, în materii unde nu se prevede o procedură de aceeaşi natură.

Art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă este singura situaţie în care, deşi există o asemenea procedură (respectiv cea din art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă) în norma ce reprezintă dreptul comun, iar acea procedură (în sens nu numai de procedură de soluţionare, ci şi de regim al căii de atac împotriva hotărârii) este mai eficientă decât cea a ordonanţei preşedinţiale, legiuitorul a făcut, totuşi, referire la ordonanţa preşedinţială.

În acest context, referirea menţionată nu poate fi înţeleasă în sensul lipsirii totale de efecte a procedurii (în sens larg) prevăzute de art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă, cât timp aplicarea acestor din urmă prevederi conduce la adoptarea unor măsuri provizorii, într-un cadru mai eficient decât cel asigurat prin procedura ordonanţei preşedinţiale.

Astfel, deşi art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă trimite la alin. (2) şi (3) din art. 719 din Codul de procedură civilă, alin. (7) din acelaşi articol reglementează o formă particulară de ordonanţă preşedinţială, iar prevederea privind imposibilitatea exercitării oricărei căi de atac corespunde mai bine urgenţei presupuse de suspendarea provizorie.

Printr-o asemenea interpretare teleologică a dispoziţiilor art. 450 alin. (5), coroborate cu prevederile art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă, se poate considera că art. 719 alin. (7) este aplicabil în ceea ce priveşte calea de atac împotriva hotărârii ce produce efectele unei ordonanţei preşedinţiale, pronunţate într-un cadru în care au fost respectate caracteristicile esenţiale ale ordonanţei preşedinţiale.

Ca atare, suntem în prezenţa unei derogări de la dispoziţiile art. 1.000 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în sensul că hotărârea prin care se soluţionează cererea întemeiată pe art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă nu este supusă vreunei căi de atac.

O asemenea soluţie nu decurge din adăugarea la lege, ci din interpretarea, permisă instanţei, a dispoziţiilor legale incidente, mai mult, este şi oportună, întrucât este de natură să înlăture dificultăţile ivite în practică în aplicarea integrală a prevederilor art. 997-1.002 din Codul de procedură civilă, prin parcurgerea căilor de atac prevăzute de art. 1.000 din Codul de procedură civilă, ce ar conduce la prelungirea procesului, cu atât mai mult cu cât este posibilă suspendarea executării ordonanţei preşedinţiale în cadrul apelului. Mai mult, de cele mai multe ori, calea de atac exercitată rămâne fără obiect prin soluţionarea cererii de suspendare a executării întemeiate pe art. 450 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Aşa cum s-a remarcat şi în doctrină, de cele mai multe ori, eventualul apel sau recurs exercitat ar deveni lipsit de obiect, întrucât, până la soluţionarea lui, cererea de suspendare a executării provizorii va fi rezolvată de completul care va judeca apelul împotriva hotărârii care se bucură de executare provizorie.

III. Denumirea hotărârii

Cu privire la tipul hotărârii care se pronunţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii constată că aceasta nu poate fi decât o încheiere.

Denumirea hotărârilor este reglementată de dispoziţiile art. 424 din Codul de procedură civilă, acestea putând fi sentinţe ori decizii, în condiţiile prevăzute de alin. (1)-(4), ori încheiere pentru toate celelalte hotărâri date de instanţă, conform alin. (5) al textului, doar dacă legea nu prevede altfel.

Denumirea hotărârii în cauza de faţă decurge din dispoziţiile exprese ale art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă, ca normă de drept comun, a cărei aplicabilitate a fost anterior analizată. Potrivit dispoziţiilor legale invocate: "Dacă există urgenţă şi dacă, în cazurile prevăzute la alin. (2), respectiv alin. (3), s-a plătit cauţiunea, instanţa poate dispune, prin încheiere şi fără citarea părţilor, suspendarea provizorie a executării până la soluţionarea cererii de suspendare...".

Este adevărat că în literatura de specialitate se arată că în procedura specială a ordonanţei preşedinţiale instanţa se pronunţă printr-o hotărâre numită ordonanţă/ordonanţă preşedinţială, însă titlul VI din cartea a VI-a a Codului de procedură civilă, "Procedura ordonanţei preşedinţiale", nu conţine vreo prevedere expresă în acest sens, iar art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă nu face nici el vreo derogare. Or, art. 424 alin. (5) din Codul de procedură civilă permite doar o derogare expres indicată prin lege.

Faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 517 alin. (1) cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi, în consecinţă, stabileşte că:

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 450 alin. (5) raportat la art. 997 şi următoarele şi art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă:

–cererea de suspendare provizorie se judecă de un complet format din doi judecători;

–instanţa se pronunţă asupra cererii prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac.

Obligatorie, potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 aprilie 2015.

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

IULIA CRISTINA TARCEA

Magistrat-asistent,

Adriana Stamatescu