Decizie nr. 33 din 28 ianuarie 2003

Nicolae Popa - preşedinte

Costica Bulai - judecător

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Şerban Viorel Stanoiu - judecător

Lucian Stangu - judecător

Ioan Vida - judecător

Florentina Balta - procuror

Maria Bratu - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (1), (2) şi (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, excepţie ridicată de Ioan Virgil Plesca, Octavian Dumitru Plesca şi Vincentiu Sorin Plesca în Dosarul nr. 1.961/2002 al Judecătoriei Sibiu.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa din 21 ianuarie 2003, fiind consemnate în şedinţa de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 28 ianuarie 2003.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, retine următoarele:

Prin Încheierea din 30 mai 2002, pronunţată în Dosarul nr. 1.961/2002, Judecătoria Sibiu a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (1), (2) şi (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, excepţie ridicată de Ioan Virgil Plesca, Octavian Dumitru Plesca şi Vincentiu Sorin Plesca.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine ca textele criticate aduc "o grava atingere prevederilor constituţionale referitoare la dreptul de proprietate, respectiv art. 41 din Constituţie, dar ceea ce este mai grav încalcă flagrant atât prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie - legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile -, cat şi prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie - cetăţenii sunt egali în faţa legii şi autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări".

Se susţine, de asemenea, ca prevederile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 sunt în contradictie cu dispoziţiile Codului civil privind posibilitatea invocarii nulităţii absolute oricând şi de oricine, aceasta fiind imprescriptibila.

Judecătoria Sibiu apreciază excepţia ca fiind neîntemeiată.

Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 18^1 din Legea nr. 35/1997, cu modificările ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului.

Guvernul considera ca excepţia este neîntemeiată. Se arata, în acest sens, ca alin. (1) al art. 46 reprezintă - contrar a ceea ce susţin autorii excepţiei - tocmai o consacrare a principiului neretroactivitatii. Se arata ca alin. (2) al acestui articol nu aduce o reglementare diferita de soluţiile anterioare ale doctrinei şi jurisprudenţei, ci consacra protejarea dobânditorului cu titlu oneros de buna-credinţa, asadar o soluţie justificată pe considerente de echitate şi utilitate socială.

În fine, în ceea ce priveşte alin. (5) al art. 46, Guvernul considera ca reglementarea derogatorie de la dreptul comun este justificată de principiul asigurării securităţii circuitului civil al imobilelor avute în vedere prin lege.

Avocatul Poporului apreciază ca dispoziţiile legale criticate nu contravin prevederilor constituţionale, din contra ele confirma aplicabilitatea art. 16 din Constituţia României, cu privire la actele juridice de înstrăinare încheiate cu respectarea principiului bunei-credinţe şi a legilor în vigoare la data înstrăinării.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:

Curtea Constituţională este competenţa, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, ale art. 1 alin. (1), art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 46 alin. (1), (2) şi (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 14 februarie 2001, text de lege care are următorul conţinut:

–Art. 46 alin. (1), (2) şi (5): "(1) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidenţa prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării.

(2)Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu buna-credinţa.

[...]

(5)Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi."

Textele constituţionale invocate de autorii excepţiei ca fiind incalcate sunt cele ale art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1) şi ale art. 41.

Examinând criticile de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora: "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile", Curtea constata ca acestea sunt neintemeiate, urmând să fie respinse.

Art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, recunoscând validitatea actelor juridice de înstrăinare încheiate cu respectarea legilor în vigoare la acea data, consacra riguros, în materia ce face obiectul reglementării, principiul tempus regit actum.

De altfel, asupra constituţionalităţii art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, raportat la art. 15 alin. (2) din Constituţie, Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 55 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 232 din 8 aprilie 2002, statuand ca acest text este constituţional.

Soluţia pronunţată în aceasta decizie este valabilă şi în aceasta cauza, neintervenind elemente noi de natura sa determine o reconsiderare a jurisprudenţei Curţii.

În ceea ce priveşte alin. (2) al art. 46 din Legea nr. 10/2001, prin Decizia nr. 191 din 25 iunie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 567 din 1 august 2002, Curtea Constituţională, aplicând principiul ocrotirii bunei-credinţe şi pe cel al aparentei de drept, a decis ca acest text este constituţional, dat fiind ca soluţia pe care o consacra nu are nimic novator şi, prin urmare, nu poate fi socotit retroactiv.

Atât soluţia, cat şi considerentele din aceasta decizie sunt valabile şi în cauza de faţa, neintervenind elemente noi de natura sa determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii.

Referitor la alin. (5) al art. 46 din Legea nr. 10/2001, Curtea constata ca textul, stabilind prescrierea acţiunii în constatarea nulităţii absolute, consacra o soluţie care nu are nici o legătură cu vreo prevedere constituţională.

Cu privire la raportarea de către autorii excepţiei a dispoziţiilor atacate la prevederi ale Codului civil, Curtea constata ca examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispoziţiile constituţionale, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele, astfel ca problema ridicată de autorii excepţiei excedeaza competentei Curţii Constituţionale.

Autorii excepţiei critica textele legale atacate şi pe motivul ca acestea ar fi în contradictie cu principiul egalităţii consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie.

Curtea constata ca motivarea opiniei autorilor excepţiei privind încălcarea acestei prevederi din Legea fundamentală se margineste la afirmatia ca textele criticate îi privilegiaza "pe cei care au preluat imobilele foştilor proprietari deposedati în mod abuziv"; or, o asemenea argumentare nu îngăduie nici o analiza a existenţei unei presupuse inegalitati.

Curtea Constituţională nu se poate substitui autorilor excepţiei în ceea ce priveşte motivarea excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens este şi practica jurisdicţională a Curţii, asa cum rezultă, de exemplu, din Decizia nr. 338 din 18 iulie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 21 iulie 1997, şi din Decizia nr. 49 din 23 martie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 222 din 20 mai 1999.

În fine, în ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia textele de lege criticate contravin art. 41 din Constituţie, Curtea constata ca ocrotirea interesului dobânditorului de buna-credinţa a fost determinata de ratiuni care vizează asigurarea securităţii circuitului civil şi stabilitatea raporturilor civile. Ne aflam în prezenta unei erori comune a dobanditorilor cu privire la calitatea de proprietar a statului, eroare ce indreptateste o larga prezumţie de buna-credinţa a acestora. Principiul ocrotirii bunei-credinţe şi cel al aparentei de drept îşi găsesc aici pe deplin aplicarea, întrucât aceasta eroare comuna a tuturor dobanditorilor s-a bazat pe autoritatea unui act legislativ. De altfel, principiul validării actelor de înstrăinare încheiate de proprietarul aparent al unui imobil este de multă vreme consacrat în jurisprudenta şi în doctrina din România şi, deopotrivă, în Franţa. Condiţiile recunoaşterii acestei soluţii sunt foarte restrictive, dar în cazul de faţa sunt întrunite în mod absolut, căci nu poate fi decât de buna-credinţa cel ce se întemeiază pe o dispoziţie a legii.

Curtea constata că nu ne aflam în prezenta unei rezolvari care neagă drepturile adevăratului proprietar, ci transfera aceste drepturi, potrivit unor principii de veche aplicare în dreptul nostru, în domeniul acordării în echivalent banesc a drepturilor respective.

De altfel, asupra constituţionalităţii art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, raportat la prevederile art. 41 din Constituţie, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 191 din 25 iunie 2002, statuand ca aceste dispoziţii nu contravin prevederilor constituţionale privind protecţia proprietăţii private, fiind în deplina concordanta cu art. 41 alin. (1) teza a doua din Constituţie, potrivit căreia conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege.

Atât considerentele, cat şi soluţia din aceasta decizie sunt valabile şi în cauza de faţa, neintervenind elemente noi de natura sa determine o reconsiderare a jurisprudenţei Curţii.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (1), (2) şi (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, excepţie ridicată de Ioan Virgil Plesca, Octavian Dumitru Plesca şi Vincentiu Sorin Plesca în Dosarul nr. 1.961/2002 al Judecătoriei Sibiu.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 28 ianuarie 2003.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent,

Maria Bratu