Decizia nr. 66 din 29 septembrie 2021

Dosar nr. 1.629/1/2021

S-a luat în examinare sesizarea formulată de către Curtea de Apel București - Secția a II-a penală, prin care, în baza art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă dobânzile și penalitățile se aplică la prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, sau dobânzile și penalitățile se calculează doar la prejudiciul produs prin comiterea faptei“.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) raportat la art. 473 alin. (8) din Codul de procedură penală și art. 36 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare.

Ședința este prezidată de către președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, domnul judecător Daniel Grădinaru.

La ședința de judecată participă domnul Florin Nicușor Mihalache, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare.

Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna Simona Elena Cîrnaru, judecător în cadrul Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna Ecaterina Nicoleta Eucarie, procuror în cadrul Secției judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit în cauză de către judecătorul-raportor, acesta fiind comunicat părților, potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

Totodată, a învederat că, drept urmare a solicitărilor formulate în temeiul art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, la dosarul cauzei au fost depuse puncte de vedere asupra problemei de drept deduse dezlegării.

Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, a acordat cuvântul în dezbateri.

Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, doamna procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie, a susținut că în cauză sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării.

Astfel, sesizarea a fost formulată de una dintre instanțele prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv de către Curtea de Apel București - Secția a II-a penală, cauza se află în ultimul grad de jurisdicție, soluționarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, iar problema de drept supusă analizei nu a primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui asemenea recurs în curs de soluționare.

Pe fondul sesizării, reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, doamna procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie, a solicitat admiterea sesizării și pronunțarea unei decizii prin care să se dezlege chestiunea de drept supusă analizei.

De asemenea, a precizat că punctul de vedere al procurorului general este în sensul că „dobânzile și penalitățile se aplică doar la prejudiciul produs prin comiterea faptei, și nu la prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul“. În susținerea acestei orientări, reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că, în raport cu dispozițiile art. 1 pct. 28 și 29 din Codul de procedură fiscală, majorarea de 20% nu reprezintă o obligație fiscală principală, ci o formă de sancțiune civilă, nefiind de natură a atrage achitarea unor obligații fiscale accesorii.

De asemenea, a precizat că dispozițiile art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale au natura atât a unei instituții de drept penal material, deoarece privesc înlocuirea răspunderii penale cu o formă de răspundere civilă, cât și natura unei instituții de drept procesual penal, prin instituirea unui termen în care se poate achita procentul de 20% din prejudiciul stabilit ca sancțiune pentru a beneficia de cauza de impunitate.

Totodată, a precizat că, în sens fiscal, procentul menționat nu constituie un debit care să fie generator de dobânzi și penalități de întârziere și nu are un termen scadent de la care să se producă accesorii. Plata acestuia este o facultate lăsată la latitudinea autorului faptei, instituită de o normă penală, fiind o condiție impusă de legiuitor pentru a beneficia de cauza de nepedepsire prevăzută de art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005.

Constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reținut dosarul în pronunțare.

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE,

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul și obiectul sesizării

Prin Încheierea de ședință din data de 13 mai 2021, Curtea de Apel București - Secția a II-a penală, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă dobânzile și penalitățile se aplică la prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, sau dobânzile și penalitățile se calculează doar la prejudiciul produs prin comiterea faptei.“

II. Expunerea succintă a cauzei

Curtea de Apel București - Secția a II-a penală este învestită, în ultimul grad de jurisdicție, cu soluționarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomița și inculpații D.R. și G.L. împotriva Sentinței penale nr. 153 din data de 30 septembrie 2020 a Tribunalului Ialomița, pronunțată în Dosarul nr. 1.059/98/2018.

Prin sentința penală menționată s-au dispus următoarele:

A fost respinsă cererea formulată de inculpații D.R. și G.L., prin apărător, de dispunere a achitării în temeiul art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) și lit. b) teza a II-a din Codul de procedură penală.

A fost respinsă cererea formulată de inculpații D.R. și G.L., prin apărător, de aplicare a dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005.

A. În baza art. 396 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (forma în vigoare la data comiterii faptelor, 2010-2012), cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal de la 1968, art. 74 alin. 1 lit. b) din Codul penal de la 1968 combinat cu art. 76 alin. 1 lit. c) din Codul penal de la 1968 și art. 5 din Codul penal, a fost condamnat inculpatul D.R. la pedeapsa principală de 1 an și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, în formă continuată.

În baza art. 71 din Codul penal de la 1968 raportat la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) din Codul penal de la 1968.

În baza art. 65 alin. 2 din Codul penal de la 1968 raportat la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, i s-au interzis inculpatului pe o durată de 3 ani drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) din Codul penal de la 1968. Potrivit art. 66 din Codul penal de la 1968, executarea pedepsei interzicerii unor drepturi începe după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă ori după prescripția executării pedepsei.

S-a constatat că infracțiunea pentru care inculpatul a fost condamnat în cauză este săvârșită în concurs real cu faptele ce au atras condamnarea sa, prin Sentința penală nr. 67/F din 9.05.2017 a Tribunalului Ialomița, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1.772/A din 19.12.2017 a Curții de Apel București - Secția I penală, la pedeapsa de 3 ani închisoare.

S-au repus în individualitate pedepsele aplicate inculpatului prin Sentința penală nr. 67/F din 9.05.2017 a Tribunalului Ialomița, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1.772/A din 19.12.2017 a Curții de Apel București - Secția I penală, respectiv pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal de la 1968 și art. 5 din Codul penal, și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) din vechiul Cod penal, pe o durată de 3 ani.

În baza art. 86^5 alin. 1 din Codul penal de la 1968 raportat la art. 85 alin. 1 din Codul penal de la 1968 s-a dispus anularea suspendării executării pedepsei închisorii sub supraveghere aplicată inculpatului prin hotărârile judecătorești mai sus menționate.

În baza art. 36 alin. 1 din Codul penal de la 1968 raportat la art. 33 lit. a)-art. 34 alin. 1 lit. b) din Codul penal de la 1968 cu aplicarea art. 5 din Codul penal, s-a dispus contopirea pedepselor aplicate inculpatului D.R., urmând ca, în final, acesta să execute pedeapsa principală cea mai grea, de 3 ani închisoare.

În baza art. 71 din Codul penal de la 1968 raportat la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) din Codul penal de la 1968.

În baza art. 35 alin. 1-3 din Codul penal de la 1968 raportat la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, s-au contopit pedepsele complementare și, în baza art. 65 alin. 2 din Codul penal de la 1968, i s-au interzis inculpatului pe o durată de 3 ani drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) din Codul penal de la 1968. Potrivit art. 66 din Codul penal de la 1968, executarea pedepsei interzicerii unor drepturi începe după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă ori după prescripția executării pedepsei.

În baza art. 86^5 alin. 2 din Codul penal de la 1968 raportat la art. 86^1-86^2 din Codul penal de la 1968, s-a dispus suspendarea executării pedepsei închisorii sub supraveghere și s-a stabilit un termen de încercare de 6 ani.

Potrivit art. 86^5 alin. 3 din Codul penal de la 1968, termenul de încercare se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunțat anterior suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.

A fost încredințată supravegherea inculpatului Serviciului de Probațiune Ialomița.

În baza art. 86^3 din Codul penal de la 1968, pe durata termenului de încercare inculpatul trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a)să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probațiune Ialomița;

b)să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

c)să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;

d)să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existență.

În baza art. 86^3 alin. 3 din Codul penal de la 1968 i s-a impus inculpatului să nu depășească limita teritorială a României fără acordul instanței.

În baza art. 71 alin. 5 din Codul penal de la 1968, pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale, s-a suspendat și executarea pedepselor accesorii aplicate inculpatului.

I s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 86^4 din Codul penal de la 1968 privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

B. În baza art. 396 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (forma în vigoare la data comiterii faptelor, 2010-2012), cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal de la 1968, art. 74 alin. 1 lit. b) din Codul penal de la 1968 combinat cu art. 76 alin. 1 lit. c) din Codul penal de la 1968 și art. 5 din Codul penal, a fost condamnat inculpatul G.L. la pedeapsa principală de 1 an și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, în formă continuată.

În baza art. 71 din Codul penal de la 1968 raportat la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) din Codul penal de la 1968.

În baza art. 65 alin. 2 din Codul penal de la 1968 raportat la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, i s-au interzis inculpatului pe o durată de 3 ani drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) din Codul penal de la 1968. Potrivit art. 66 din Codul penal de la 1968, executarea pedepsei interzicerii unor drepturi începe după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă ori după prescripția executării pedepsei.

S-a constatat că infracțiunea pentru care inculpatul a fost condamnat în cauză este săvârșită în concurs real cu faptele ce au atras condamnarea sa, prin Sentința penală nr. 67/F din 9.05.2017 a Tribunalului Ialomița, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1.772/A din 19.12.2017 a Curții de Apel București - Secția I penală, la pedeapsa de 3 ani închisoare.

S-au repus în individualitate pedepsele aplicate inculpatului prin Sentința penală nr. 67/F din 9.05.2017 a Tribunalului Ialomița, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1.772/A din 19.12.2017 a Curții de Apel București - Secția I penală, respectiv pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) din Codul penal de la 1968, pe o durată de 3 ani.

În baza art. 86^5 alin. 1 din Codul penal de la 1968 raportat la art. 85 alin. 1 din Codul penal de la 1968, s-a dispus anularea suspendării executării pedepsei închisorii sub supraveghere aplicate inculpatului prin hotărârile judecătorești mai sus menționate.

În baza art. 36 alin. 1 din Codul penal de la 1968 raportat la art. 33 lit. a)-art. 34 alin. 1 lit. b) din Codul penal de la 1968, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, s-a dispus contopirea pedepselor aplicate inculpatului G.L., urmând ca, în final, acesta să execute pedeapsa principală cea mai grea, de 3 ani închisoare.

În baza art. 71 din Codul penal de la 1968 raportat la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) din Codul penal de la 1968.

În baza art. 35 alin. 1-3 din Codul penal de la 1968 raportat la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, s-au contopit pedepsele complementare și, în baza art. 65 alin. 2 din Codul penal de la 1968, i s-au interzis inculpatului pe o durată de 3 ani drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) din Codul penal de la 1968. Potrivit art. 66 din Codul penal de la 1968, executarea pedepsei interzicerii unor drepturi începe după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă ori după prescripția executării pedepsei.

În baza art. 86^5 alin. 2 din Codul penal de la 1968 raportat la art. 86^1-86^2 din Codul penal de la 1968, s-a dispus suspendarea executării pedepsei închisorii sub supraveghere și s-a stabilit un termen de încercare de 6 ani.

Potrivit art. 86^5 alin. 3 din Codul penal de la 1968, termenul de încercare se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunțat anterior suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.

A fost încredințată supravegherea inculpatului Serviciului de Probațiune Ialomița.

În baza art. 86^3 din Codul penal de la 1968, pe durata termenului de încercare inculpatul trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a)să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probațiune Ialomița;

b)să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

c)să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;

d)să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existență.

În baza art. 86^3 alin. 3 din Codul penal de la 1968 i s-a impus inculpatului să nu depășească limita teritorială a României fără acordul instanței.

În baza art. 71 alin. 5 din Codul penal de la 1968, pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale, s-a suspendat și executarea pedepselor accesorii aplicate inculpatului.

I s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 86^4 din Codul penal de la 1968 privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

S-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 241/2005, în sensul că instanța a dispus aplicarea, în ceea ce îi privește pe inculpații D.R. și G.L., a interdicției de a fi fondator, administrator, director sau reprezentant legal al societății comerciale, iar dacă au fost aleși, să fie decăzuți din drepturi.

Totodată, în baza art. 13 din Legea nr. 241/2005, s-a dispus comunicarea către Oficiul Național al Registrului Comerțului a unei copii de pe dispozitivul hotărârii judecătorești de condamnare, la data rămânerii definitive a acesteia.

În temeiul art. 397 alin. (1) din Codul de procedură penală combinat cu art. 25 alin. (1) din Codul de procedură penală și art. 19 alin. (5) din Codul de procedură penală, totul raportat la art. 1.357, art. 1.373 și art. 1.381 din Codul civil, a fost admisă acțiunea civilă formulată de partea civilă, statul român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Agenția Județeană a Finanțelor Publice Ialomița.

Au fost obligați inculpații, în solidar și cu partea responsabilă civilmente OCL - S.R.L., la plata despăgubirilor civile aferente prejudiciului produs bugetului general consolidat, în sumă de 509.313 lei, compus din: impozit pe profit în sumă de 203.734 lei și TVA în sumă de 305.579 lei, reprezentând debit principal, precum și la plata accesoriilor aferente acestui debit (dobânzi și penalități de întârziere), în sumă de 526.143 lei.

S-a constatat că prejudiciul a fost recuperat integral, prin plată voluntară, astfel cum rezultă din înscrisurile doveditoare depuse la dosarul cauzei.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) din Codul de procedură penală și art. 249 din Codul de procedură penală, astfel cum au fost interpretate prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 19/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, combinat cu dispozițiile art. 11 din Legea nr. 241/2005, au fost menținute măsurile asigurătorii dispuse prin Ordonanța procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Ialomița nr. 527/P/2014 din 7.06.2018, restrânse inițial prin Încheierea din 18.06.2019 și apoi prin Încheierea din 11.12.2019, în vederea garantării plății cheltuielilor judiciare avansate de stat.

În baza art. 397 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la art. 25 alin. (3) din Codul de procedură penală, s-a dispus desființarea înscrisurilor emise în fals, respectiv facturile emanând de la societățile: CM - S.R.L. Giurgiu, EA - S.R.L. Constanța, AS - S.R.L. Brașov, GNC - S.R.L. București, SMC - S.R.L. Constanța și MCI - S.R.L. București, aflate în original la dosarul cauzei.

În fapt, s-a reținut că inculpații D.R. și G.L., primul în calitate de administrator statutar, iar al doilea în calitate de administrator de fapt și asociat al societății OCL - S.R.L., fostă S.C. RBG - S.R.L., în perioada 2010-2012, în executarea aceleiași rezoluții infracționale și în baza unei înțelegeri prealabile, au înregistrat în evidența contabilă a societății și în celelalte documente legale cheltuieli cu achiziții de bunuri (materiale de construcții, piese auto etc.) și prestări de servicii în sumă totală de 1.273.340 lei, cuprinse în facturile fiscale emise în numele CM - S.R.L. Giurgiu, EA - S.R.L. Constanța, AS - S.R.L. Brașov, GNC - S.R.L. București, SMC - S.R.L. Constanța și MCI - S.R.L. București, ce nu au la bază operațiuni comerciale reale, cu consecința prejudicierii bugetului de stat cu suma de 509.313 lei.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomița și inculpații D.R. și G.L.

La termenul din data de 13 mai 2021, Curtea de Apel București - Secția a II-a penală a constatat îndeplinite toate cerințele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, a admis cererea formulată de apărătorul ales al apelanților intimați inculpați D.R. și G.L. și a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile prin care să se statueze asupra problemei de drept referitoare la calculul dobânzilor și penalităților.

Cauza a fost amânată la data de 11 iunie 2021 și ulterior la data de 30 septembrie 2021.

III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție

Instanța de trimitere a constatat că, în privința art. 8 și 9 din Legea nr. 241/2005, prin introducerea art. 10 alin. (1^1) și alin. (1^2) din Legea nr. 55/2021 s-a reglementat o cauză de nepedepsire, care se aplică indiferent de valoarea prejudiciului, dacă în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății, până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile și penalitățile, este acoperit integral. În acest caz, fapta nu se mai pedepsește, făcându-se aplicarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările și completările ulterioare.

De asemenea, Curtea a avut în vedere considerentele Deciziei nr. 101/2021 a Curții Constituționale (paragrafele 104 și următoarele), care tratează dispozițiile nou-introduse drept norme de dezincriminare, reținându-se că legiuitorul a reglementat un mecanism alternativ celui penal pentru a da posibilitatea reparării mai rapide a integrității deja afectate a bugetului public național, aceste norme înlocuind răspunderea penală cu una civilă, reglementând o formă de sancțiune civilă.

Pe de altă parte, acestea au natura unei instituții de drept penal material, întrucât privesc natura și cuantumul sancțiunilor aplicabile, reglementând în materia pedepselor penale, în sensul înlocuirii răspunderii penale cu o formă de sancțiune civilă, și au și o natură procesuală, prin termenul instituit, respectiv, în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive.

Instanța de sesizare a reținut și soluția dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 17/2015, conform căreia, în cauzele penale având ca obiect infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanța, soluționând acțiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârșirea acestor infracțiuni la plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată și la plata sumelor reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate, în condițiile Codului de procedură fiscală, apreciind că pentru aplicarea dispozițiilor art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 dobânzile și penalitățile se aplică la prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul.

IV. Punctele de vedere exprimate de către curțile de apel și instanțele judecătorești arondate

În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală s-a solicitat punctul de vedere al instanțelor judecătorești asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.

În urma consultării instanțelor de judecată s-a constatat că punctele de vedere nu sunt unitare, unele instanțe opinând în sensul că dobânzile și penalitățile se aplică doar la prejudiciul produs prin comiterea faptei, în timp ce alte instanțe au opinat în sensul că dobânzile și penalitățile se calculează la prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul.

Într-o primă orientare, majoritară, s-a apreciat că dobânzile și penalitățile se aplică doar la prejudiciul produs prin comiterea faptei, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de curțile de apel Alba Iulia, București, Craiova, Galați, Iași, Oradea și Pitești, tribunalele Brașov, București, Călărași, Cluj, Covasna, Gorj și Ilfov, precum și Judecătoria Roșiori de Vede.

În argumentarea opiniei exprimate, instanțele mai sus amintite au precizat, în esență, că pentru aplicarea cauzei de nepedepsire prevăzute de art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 55/2021, este necesară acoperirea prejudiciului produs prin comiterea faptei, precum și a unei majorări de 20% din „baza de calcul“, la care se adaugă dobânzile și penalitățile (astfel cum rezultă din considerentele Deciziei nr. 101/2021 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 295 din 24 martie 2021, paragraful 130).

Prin „bază de calcul“ - care însoțește procentul de 20%, reprezentând majorarea care se adaugă la prejudiciul creat prin săvârșirea infracțiunii - se înțelege valoarea concretă a prejudiciului, respectiv debitul principal (fără accesorii fiscale - dobânzi și/sau penalități).

În ceea ce privește accesoriile fiscale (dobânzi și penalități), acestea se calculează raportat la „baza de calcul“, respectiv la debitul principal (nemajorat cu procentul de 20%), singurul devenit exigibil, ceea ce determină calcularea accesoriilor fiscale aferente debitului principal începând cu data exigibilității acestuia și până la data plății efective.

În opinia contrară s-a apreciat că dobânzile și penalitățile se calculează la prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de curțile de apel Bacău și Timișoara, tribunalele Constanța, Giurgiu și Teleorman, precum și judecătoriile Alexandria, Bolintin-Vale, Buftea, Bârlad, Cornetu, Roșiori de Vede, Giurgiu, Huși, Liești, Turnu Măgurele, Vaslui, Videle și Zimnicea.

În susținerea acestei opinii s-a arătat, în esență, că prin art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 55/2021, legiuitorul a reglementat o cauză specială de nepedepsire, care va putea fi luată în considerare numai în condițiile acoperirii prejudiciului, astfel cum a fost determinat potrivit sintagmei care ridică problema de drept în discuție.

Potrivit paragrafului 130 din Decizia nr. 101 din 17 februarie 2021 a Curții Constituționale, reglementarea cauzei de nepedepsire se axează atât pe acoperirea prejudiciului produs prin comiterea faptei, cât și pe un element suplimentar, și anume plata unei majorări de 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile și penalitățile, din interpretarea gramaticală a textelor legale rezultând că baza de calcul al majorării analizate o reprezintă valoarea concretă a prejudiciului, ea neavând natura unei amenzi penale.

În raport cu aceste considerente s-a apreciat că prejudiciul sa „produs“ atunci când s-a consumat infracțiunea, iar acesta, prin voința legiuitorului, este alcătuit din două componente, respectiv baza de calcul, majorată cu un procent de 20%, la care se adaugă accesoriile, respectiv dobânzile și penalitățile. Obligațiile fiscale accesorii au aceeași natură juridică cu aceea a obligațiilor fiscale principale, neputând fi ignorate la momentul cuantificării prejudiciului de către instanța penală.

Răspunsurile curților de apel Brașov, Cluj, Constanța, Târgu Mureș și Suceava cuprind doar mențiunea neidentificării, în jurisprudența acestora ori, după caz, a instanțelor din circumscripție, a unor hotărâri relevante pentru problema de drept ce face obiectul sesizării.

V. Opinia specialiștilor consultați

În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiștilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării.

a)Departamentul de drept public din cadrul Facultății de Drept a Universității de Vest din Timișoara a opinat în sensul că „dobânzile și penalitățile la care face referire art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 se aplică la prejudiciul produs prin comiterea faptei, fără a se lua în calcul majorarea cu 20% din baza de calcul“.

În argumentarea acestei opinii s-a arătat că textul de lege anterior menționat a introdus în legea penală specială o cauză de nepedepsire. Efectul incidenței acesteia, privitor la latura penală a cauzei, este acela că fapta va constitui în continuare infracțiune, însă nu mai poate fi angajată răspunderea penală a făptuitorului, raportul juridic penal de conflict fiind stins.

Chestiunea de drept cu care a fost sesizată instanța supremă privește întinderea cuantumului sumelor de bani achitate părții civile, drept condiție a incidenței cauzei speciale de nepedepsire.

În Decizia nr. 17/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 875 din 23 noiembrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală, inculpații vor fi obligați la suportarea prejudiciului constând în echivalentul cuantumului creanțelor fiscale principale deținute de stat, calificând astfel raportul juridic născut între plătitorul taxei și beneficiarul acesteia ca un raport juridic de drept fiscal, reglementat de prevederile Codului fiscal și ale Codului de procedură fiscală, dar și la plata creanțelor fiscale accesorii, astfel cum sunt definite de art. 1 pct. 12 din Codul de procedură fiscală în vigoare. Dreptul la perceperea acestor creanțe, constând în dobânzi, penalități de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, în condițiile legii, intră, de asemenea, în conținutul raportului juridic de drept fiscal, cuantumul lor fiind stabilit de Codul de procedură fiscală.

Rațiunea introducerii cauzei de nepedepsire în Legea nr. 241/2005 este similară cu cea a circumstanței atenuante legale prevăzute de art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal și a circumstanței atenuante judiciare prevăzute de art. 75 alin. (1) lit. a) din Codul penal. Aceste circumstanțe atenuante conferă beneficii sancționatoare așa-numitei „căințe activeˮ a infractorului, manifestată în preocuparea de a înlătura urmările faptei sale concretizate în prejudiciul material, dovedind astfel o periculozitate mai redusă.

Conduita reparatorie are, deopotrivă, un caracter subiectiv, generat de atitudinea infractorului, însă pe de altă parte caracterul obiectiv al acesteia este accentuat de certitudinea prejudiciului care trebuie restituit subiectului pasiv al infracțiunii. Tocmai de aceea, prin împletirea acestor criterii, instituția este una atipică, considerată o manifestare a unei politici penale de recompensare a atitudinii pozitive a autorului infracțiunii.

În privința sumei reprezentate de procentul de 20% din baza de calcul cu care se majorează prejudiciul s-a apreciat că aceasta are o natură mixtă, deopotrivă de drept penal și civil. Pe de o parte, este vorba de un stimulent procesual, deoarece legea condiționează de achitarea sa beneficiul impunității. Norma legală care îl prevede constituie însă o instituție de drept penal substanțial, constituind „lege penală“ și circumscriindu-se principiului prevăzut de art. 5 din Codul penal. În aceste circumstanțe, „adaosul“ la prejudiciu (procentul de 20%) reprezintă o instituție sui-generis, ce poate fi cu dificultate încadrată în una dintre instituțiile tradiționale de acest tip.

S-a mai precizat că legătura sumei reprezentate de procentul de 20% cu prejudiciul produs prin fapta de evaziune fiscală este dată exclusiv de modul de calcul al acesteia, însă acest aspect nu o poate asimila unui veritabil prejudiciu la care să se calculeze dobânzi, respectiv penalități de natură fiscală. Suma echivalentă procentului de 20% din baza de calcul al prejudiciului nu reprezintă un prejudiciu și nicio sancțiune penală. Sancțiunile penale sunt limitativ prevăzute de lege, fiind reprezentate de pedepse (principale, complementare și accesorii), măsuri educative, respectiv măsuri de siguranță.

Consecința reținerii aplicării art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 nu o reprezintă nici înlocuirea răspunderii penale cu un alt tip de răspundere, ci o veritabilă înlăturare a răspunderii penale.

Un argument în susținerea faptului că dobânzile și penalitățile se calculează exclusiv raportat la prejudiciul produs prin comiterea faptei este și interpretarea gramaticală a textului de lege, expresia „la care se adaugă dobânzile și penalitățile“ referindu-se la „prejudiciul produs prin comiterea faptei“, iar nu „la prejudiciul produs prin comiterea faptei majorat cu 20% din baza de calcul“.

Așadar, suma respectivă reprezintă manifestarea unei conduite cu caracter mixt reparatoriu, dar și de executare a unei veritabile „sancțiuni“ antecondamnatorii, conduită ce produce efecte pe planul răspunderii penale, înlăturând-o. A accepta că dobânzile și penalitățile se calculează prin raportare la o sumă ce reprezintă o „sancțiune“ ar fi o soluție de neacceptat care ar adăuga la lege.

Potrivit art. 1 pct. 12 din Codul de procedură fiscală, creanța fiscală accesorie reprezintă „dreptul la perceperea dobânzilor, penalităților sau majorărilor aferente unor creanțe fiscale principale, precum și dreptul contribuabilului de a primi dobânzi, în condițiile legii“. Or, procentul de 20% din prejudiciu nu reprezintă o creanță fiscală principală, ci are o natură juridică sui-generis.

b)Universitatea „Babeș-Bolyai“ Cluj-Napoca - Facultatea de Drept - Departamentul de drept public a opinat în sensul că „dobânzile și penalitățile la care face referire art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 se aplică la prejudiciul produs prin comiterea faptei, fără a se lua în calcul majorarea cu 20% din baza de calcul“.

În argumentarea acestei opinii s-a arătat că procentul de 20% are natura unei sancțiuni civile, așa cum a statuat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 101/2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 295 din 24 martie 2021. Având o existență distinctă față de debitul principal, acest procent nu poate fi integrat în acesta din perspectiva efectelor juridice care i-ar putea fi atașate.

Aplicarea sancțiunii civile în schimbul celei penale reflectă un drept de opțiune al inculpatului, în sensul că ea se va aplica sau nu în funcție de voința și conduita activă a inculpatului, de achitare a tuturor sumelor prevăzute în cauza de nepedepsire.

Cu privire la modul de calcul al accesoriilor în materia evaziunii fiscale s-a arătat că prin Decizia nr. 17/2015, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la natura juridică a prejudiciului cauzat printr-o faptă penală de evaziune fiscală și la modul de calcul al accesoriilor, în cazul unui astfel de prejudiciu, s-a stabilit că:

În cazul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală, contribuabilului, ca subiect pasiv al raportului juridic procedural fiscal, i se reproșează fie o acțiune, fie o inacțiune în privința obligațiilor ce îi revin în legătură cu administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor sau altor sume datorate bugetului general consolidat, în condițiile legii, iar statul, prin autoritatea fiscală, ca subiect activ al raportului juridic procedural fiscal, are dreptul de a obține respectarea obligațiilor contribuabililor în legătură cu administrarea impozitelor, taxelor și contribuțiilor sau altor sume datorate bugetului general consolidat. (...)

Așadar, în conformitate cu dispozițiile legale sus-menționate, în orice litigii referitoare la valorificarea creanțelor fiscale principale și accesorii de către creditor, astfel cum acesta este definit de art. 25 din Codul de procedură fiscală, se aplică prevederile Codului fiscal și ale Codului de procedură fiscală.

În consecință, împrejurarea că unele componente ale administrării creanțelor fiscale, precum stabilirea și verificarea contribuțiilor la bugetul general consolidat, se realizează în cadrul unei proceduri judiciare penale nu este de natură a determina, sub aspectele analizate, aplicarea altor acte normative (Ordonanța Guvernului nr. 9/2000 și Ordonanța Guvernului nr. 13/2011), deoarece, în considerarea naturii juridice a raporturilor deduse judecății, atât din punct de vedere formal, cât și substanțial, completarea Codului fiscal și a Codului de procedură fiscală cu aceste acte normative nu este posibilă.

Or, conform art. 174 din Codul de procedură fiscală, dobânzile se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate inclusiv. Corespondent, în art. 176 din Codul de procedură fiscală se stabilește că penalitățile de întârziere se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate.

Având în vedere modul de calcul al celor două tipuri de accesorii, ar fi imposibil ca ele să fie calculate și prin raportare la sancțiunea civilă reprezentând 20% din debitul principal, având în vedere că „exigibilitatea“ acestei majorări intervine strict în momentul în care inculpatul optează pentru aplicarea beneficiului prevăzut de art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005. Pentru majorarea de 20% nu există o dată a scadenței în sens fiscal, de la care să fie calculate penalitățile și dobânzile, ea dobândind existență certă doar în momentul în care inculpatul optează pentru acest beneficiu, alegând să achite debitul principal, majorat cu 20%.

Fiind vorba despre o sancțiune civilă, opțională ca incidență (în funcție de voința persoanei acuzate de a beneficia sau nu de cauza de nepedepsire aferentă), ea nu poate exista (inclusiv în sensul de exigibilitate) anterior acestui moment.

Interpretarea gramaticală a normei confirmă această soluție. Din formularea art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 rezultă că expresia „majorat cu 20%“ se află între două virgule care determină strict sintagma „prejudiciul produs prin comiterea faptei“, ceea ce înseamnă că sintagma „la care se adaugă dobânzile și penalitățile“ trebuie „atașată“ exclusiv de cea privind „prejudiciul produs prin comiterea faptei.

Totodată, pentru noțiunile de dobânzi și penalități se folosește articolul hotărât (dobânzile și penalitățile), ceea ce atestă că inclusiv legiuitorul a considerat că acestea sunt deja determinate, fiind acele dobânzi și penalități aferente prejudiciului.

c)Universitatea din Craiova, Facultatea de Drept - Catedra de drept public și științe administrative a apreciat că „dobânzile și penalitățile la care face referire art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 se aplică la prejudiciul produs prin comiterea faptei, la care se adaugă majorarea cu 20% din baza de calcul“.

În argumentarea acestei opinii s-a arătat că prin art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005, introdus prin Legea nr. 55/2021, legiuitorul a reglementat o cauză specială de nepedepsire, a cărei incidență este condiționată de acoperirea prejudiciului, astfel cum a fost determinat potrivit sintagmei care reprezintă chestiunea de drept în discuție.

Sintagma „prejudiciul produs“ este echivalentă cu noțiunea de „bază de calcul“ cu accesoriile fiscale aferente.

Prin Decizia nr. 17/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție sa statuat că „instanța, soluționând acțiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârșirea acestor infracțiuni la plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată și la plata sumelor reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate, în condițiile Codului de procedură fiscală“.

De asemenea, potrivit paragrafului 130 din Decizia nr. 101 din 17 februarie 2021 a Curții Constituționale, „Reglementarea cauzei de nepedepsire se axează atât pe acoperirea prejudiciului produs prin comiterea faptei, cât și pe un element suplimentar, și anume plata unei majorări de 20% din «baza de calcul», la care se adaugă dobânzile și penalitățile. (...) Curtea a statuat că, din interpretarea gramaticală a textelor criticate, rezultă că baza de calcul al majorării analizate o reprezintă valoarea concretă a prejudiciului, neavând natura unei amenzi penale“.

Se poate reține că prejudiciul s-a „produs“ atunci când s-a consumat infracțiunea, acest moment fiind cel la care se determină „baza de calcul“ (obligația fiscală principală). Prin voința legiuitorului, prin aplicarea procentului de 20% se poate spune că există un prejudiciu concret, determinabil din chiar momentul producerii.

În acest context s-a apreciat că baza de calcul este obligația fiscală principală, prejudiciul produs este reprezentat de obligația fiscală principală datorată și accesoriile fiscale, iar prejudiciul concret este determinat ca având două componente, respectiv baza de calcul care se majorează cu un procent de 20%, la această sumă aplicându-se dobânzile și penalitățile.

S-a mai arătat că sintagma „la care se adaugă dobânzile și penalitățile“ este așezată în text după mențiunea majorării cu 20%, ceea ce conduce la ideea că suma majorată este purtătoare de dobânzi și penalități.

VI. Examenul jurisprudenței în materie 1. Jurisprudența națională relevantă

În materialul transmis de curțile de apel au fost identificate două hotărâri judecătorești, relevante pentru problema de drept ridicată în speță.

1.1.Prin Sentința penală nr. 110/P/2021 din 9 iunie 2021 a Tribunalului Bihor s-a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005, întrucât inculpații au achitat în integralitate debitele principale, plus procentul de 20% din valoarea acestor debite, și s-a constatat că unul dintre inculpați nu datora accesorii (beneficiind de dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 6/2019 privind instituirea unor facilități fiscale), iar cel de-al doilea a achitat obligațiile fiscale accesorii calculate de Agenția Națională de Administrare Fiscală prin raportare la debitul principal, nemajorat.

1.2.Prin Sentința penală nr. 120/P/2021 din 18 iunie 2021 a Tribunalului Bihor (nedefinitivă) s-a reținut incidența dispozițiilor art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005, întrucât inculpatul a achitat prejudiciul produs prin săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, accesoriile fiscale datorate, precum și procentul de 20% din prejudiciul principal.

2.Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție 2.1. Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, a fost identificată Decizia nr. 17 din 5 octombrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 875 din 23 noiembrie 2015, relevantă în problema de drept analizată.

2.2.În ceea ce privește deciziile de speță, documentarea prealabilă nu a permis identificarea, la nivelul Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a unor hotărâri judecătorești în care să fi fost analizată problema de drept supusă dezlegării.

3.Jurisprudența Curții Constituționale

Relevantă pentru problema de drept analizată este Decizia nr. 101 din 17 februarie 2021 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 295 din 24 martie 2021, prin care s-au reținut, cu privire la problema de drept supusă dezlegării, următoarele:

107.Curtea nu poate să constate decât că norma criticată nu reprezintă o invitație la încălcarea legii, ci cuprinde în sine o formă de sancțiune civilă, astfel că cel care a afectat integritatea bugetului public va trebui să plătească paguba efectiv suferită de bugetul de stat, majorată cu 20%, la care se vor plăti dobânzi și penalități. Această majorare reprezintă o formă de sancțiune civilă care pedepsește abaterea de la normele de drept. Astfel, având în vedere natura relațiilor sociale încălcate, și anume cele care intervin în materia financiară fiscală, legiuitorul are o largă marjă de apreciere în a identifica soluțiile cele mai adecvate atât în combaterea fenomenului evazionist, cât și în recuperarea prejudiciilor suferite. Este opțiunea legiuitorului să aleagă mijloacele cele mai potrivite - de natură penală sau extrapenală - pentru a asigura alimentarea corectă și rapidă a bugetului de stat, în condițiile în care integritatea acestuia a fost afectată. (...).

VII. Jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului

Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată.

VIII. Direcția legislație, studii, documentare și informatică juridică din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție a comunicat că nu a identificat practică judiciară cu privire la problema de drept supusă dezlegării și nu a formulat un punct de vedere.IX. Punctul de vedere exprimat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția judiciară este în sensul că „dobânzile și penalitățile se aplică doar la prejudiciul produs prin comiterea faptei, și nu la prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul“.

Făcându-se trimitere la dispozițiile art. 1 pct. 28 și 29 din Codul de procedură fiscală, s-a apreciat că majorarea de 20% nu reprezintă o obligație fiscală principală, ci o formă de sancțiune civilă, nefiind de natură a atrage achitarea unor obligații fiscale accesorii. Dispozițiile art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 au natura unei instituții de drept penal material, deoarece privesc înlocuirea răspunderii penale cu o formă de răspundere civilă, dar și o natură procesual penală prin termenul instituit pentru achitarea procentului de 20% stabilit ca sancțiune pentru a beneficia de cauza de impunitate.

În plus, procentul menționat nu constituie un debit în sens fiscal care să fie generator de dobânzi și penalități de întârziere și nu are un termen scadent de la care să se calculeze accesorii. Plata acestuia este o facultate lăsată la latitudinea autorului faptei, instituită de o normă penală, fiind o condiție impusă de legiuitor pentru a beneficia de cauza de nepedepsire prevăzută de art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005.

X. Dispoziții legale incidente– Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală

Articolul 16Cazurile care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale

(1)Acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu poate fi exercitată dacă:

[...] h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;

Articolul 19Obiectul și exercitarea acțiunii civile

(1)Acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale.

(5)Repararea prejudiciului material și moral se face potrivit dispozițiilor legii civile.

–Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare

Art. 2: „În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos se definesc după cum urmează:

[...] e) obligații fiscale - obligațiile prevăzute de Codul fiscal și de Codul de procedură fiscală;“.

Art. 10

(1^1)În cazul săvârșirii uneia dintre infracțiunile prevăzute la art. 8 și 9, dacă în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile și penalitățile, este acoperit integral, fapta nu se mai pedepsește, făcându-se aplicarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările și completările ulterioare.

(1^2)Dispozițiile prezentului articol se aplică tuturor inculpaților chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului prevăzut la alin. (1) și (1^1).

–Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală

Articolul 1Definiții

În înțelesul prezentului cod, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații:

[...] 10. creanță fiscală - dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, reprezentând creanța fiscală principală și creanța fiscală accesorie;

11.creanță fiscală principală - dreptul la perceperea impozitelor, taxelor și contribuțiilor sociale, precum și dreptul contribuabilului la restituirea sumelor plătite fără a fi datorate și la rambursarea sumelor cuvenite, în situațiile și condițiile prevăzute de lege;

12.creanță fiscală accesorie - dreptul la perceperea dobânzilor, penalităților sau majorărilor aferente unor creanțe fiscale principale, precum și dreptul contribuabilului de a primi dobânzi, în condițiile legii; [...]20. dobândă - obligația fiscală accesorie reprezentând echivalentul prejudiciului creat titularului creanței fiscale principale ca urmare a neachitării la scadență de către debitor a obligațiilor fiscale principale; [...]27. obligație fiscală - obligația de plată a oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, reprezentând obligația fiscală principală și obligația fiscală accesorie;

28.obligație fiscală principală - obligația de plată a impozitelor, taxelor și contribuțiilor sociale, precum și obligația organului fiscal de a restitui sumele încasate fără a fi datorate și de a rambursa sumele cuvenite, în situațiile și condițiile prevăzute de lege;

29.obligație fiscală accesorie - obligația de plată sau de restituire a dobânzilor, penalităților sau a majorărilor, aferente unor obligații fiscale principale; [...]33. penalitate de întârziere - obligația fiscală accesorie reprezentând sancțiunea pentru neachitarea la scadență de către debitor a obligațiilor fiscale principale;

34.penalitate de nedeclarare - obligația fiscală accesorie reprezentând sancțiunea pentru nedeclararea sau declararea incorectă, în declarații de impunere, a impozitelor, taxelor și contribuțiilor sociale;

Articolul 4Principiul legalității

(1)Creanțele fiscale și obligațiile corespunzătoare ale contribuabilului/plătitorului sunt cele prevăzute de lege.

Articolul 173Dispoziții generale privind dobânzi și penalități de întârziere

(1)Pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor fiscale principale, se datorează după acest termen dobânzi și penalități de întârziere.

(2)Nu se datorează dobânzi și penalități de întârziere pentru sumele datorate cu titlu de amenzi de orice fel, obligații fiscale accesorii stabilite potrivit legii, cheltuieli de executare silită, cheltuieli judiciare, sumele confiscate, precum și sumele reprezentând echivalentul în lei al bunurilor și sumelor confiscate care nu sunt găsite la locul faptei.

Articolul 174Dobânzi

(1)Dobânzile se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate, inclusiv.

Articolul 176Penalități de întârziere

(1)Penalitățile de întârziere se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate, inclusiv. Dispozițiile art. 174 alin. (2)-(4) și art. 175 sunt aplicabile în mod corespunzător.

XI. Opinia judecătorului-raportor:

Opinia judecătorului-raportor a fost în sensul admiterii sesizării formulate de Curtea de Apel București - Secția a II-a penală în Dosarul nr. 1.059/98/2018, urmând a se stabili că „Dobânzile și penalitățile la care se referă art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale se aplică doar la prejudiciul produs prin comiterea faptei, fără a se lua în considerare majorarea cu 20% din baza de calcul“.

XII. Înalta Curte de Casație și Justiție

Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a II-a penală prin Încheierea din data de 13 mai 2021, pronunțată în Dosarul nr. 1.059/98/2018, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reține următoarele:XII.

1.Cu privire la admisibilitatea sesizării

În conformitate cu dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală, „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“.

Ca urmare, admisibilitatea sesizării formulate în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerințe:

–instanța care a formulat întrebarea, din categoria instanțelor anterior enumerate, să fie învestită cu soluționarea cauzei în ultimul grad de jurisdicție;

–soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării;

–problema de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluționare.

În speță sunt îndeplinite toate cerințele cumulative anterior enunțate.

Curtea de Apel București - Secția a II-a penală este învestită, în ultimul grad de jurisdicție, cu soluționarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomița și inculpații D.R. și G.L. împotriva Sentinței penale nr. 153 din data de 30 septembrie 2020 a Tribunalului Ialomița, pronunțată în Dosarul nr. 1.059/98/2018.

Rezolvarea dată chestiunii de drept expuse în încheierea de sesizare este susceptibilă a avea consecințe juridice directe asupra modului de soluționare a fondului cauzei.

În fine, din verificările efectuate a rezultat că problema de drept ce face obiectul sesizării nu a primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-o decizie de recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui asemenea recurs, aflat în curs de soluționare.

XII.

2.Cu privire la fondul chestiunii de drept

Problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări se referă, în esență, la condițiile de incidență a cauzei de nepedepsire prevăzute de dispozițiile art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, dispoziții introduse prin Legea nr. 55/2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 332 din 1 aprilie 2021. Mai exact, instanța de trimitere solicită instanței supreme să clarifice modul de calcul al accesoriilor fiscale de a căror achitare, cumulat plății prejudiciului infracțional și majorării cu 20% din acesta, este condiționată aplicarea cauzei de impunitate menționate.

Prevederile art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 reglementează o cauză de nepedepsire pentru a cărei incidență este necesară, sub un prim aspect, asumarea unei conduite de căință activă din partea autorului sau participanților secundari la comiterea uneia dintre infracțiunile prevăzute de art. 8 și 9 din Legea nr. 241/2005, conduită concretizată în plata a trei categorii de sume de bani, respectiv: contravaloarea prejudiciului infracțional direct, un plus echivalent procentului de 20% din acest prejudiciu și accesoriile fiscale - dobânzi și penalități.

Incidența cauzei de impunitate presupune, în mod cumulativ, și îndeplinirea unor condiții procedurale, referitoare la momentul-limită până la care conduita activă a inculpatului care optează pentru achitarea integrală a sumelor prevăzute de legea specială conduce la obținerea beneficiului impunității. Această limită normativă corespunde momentului rămânerii definitivă a hotărârii judecătorești, ceea ce înseamnă că, pe întreaga durată a urmăririi penale și a judecății în fazele ordinare, participantul la comiterea uneia dintre infracțiunile prevăzute de art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 are posibilitatea să uzeze de facultatea recunoscută de lege și să beneficieze astfel de cauza de nepedepsire.

Natura cauzei de nepedepsire reglementate de art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 ori cerințele de ordin procesual a căror îndeplinire este necesară pentru incidența sa nu fac obiectul solicitării instanței de trimitere, în privința acestor aspecte de drept neridicându-se probleme de interpretare.

Chestiunea de drept supusă analizei vizează numai modalitatea de determinare a sumei totale ce trebuie achitată de făptuitor în vederea aplicării cauzei speciale de impunitate. Ea se rezumă, în concret, la a se stabili dacă accesoriile fiscale ce intră în componența acestei sume sunt aferente exclusiv prejudiciului infracțional propriu-zis ori ele trebuie calculate și prin raportare la majorarea cu 20% din baza de calcul.

Rezolvarea acestei chestiuni de drept implică, în mod necesar, stabilirea naturii juridice a cotei procentuale ce trebuie achitată suplimentar în temeiul normei speciale, în sensul de a se determina dacă această majorare poate fi asimilată unui prejudiciu fiscal propriu-zis (generator de dobânzi și penalități) sau ea reprezintă o formă de sancțiune juridică și, în caz afirmativ, care este natura sa.

Interpretarea teleologică a prevederilor art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 nu constituie un demers util în procesul de analiză a chestiunii de drept supuse interpretării. În forma inițială a proiectului Legii nr. 55/2021 nu se regăsea o cauză de nepedepsire grefată pe recuperarea prejudiciului majorat, modificarea survenind pe parcursul procesului legislativ ulterior. Prin urmare, expunerea de motive la proiectul inițial de lege nu oferă repere utile pentru clarificarea naturii juridice a plusului de 20% din baza de calcul, la care face referire norma juridică analizată.

În domeniul evaziunii fiscale, noțiunea de „prejudiciu“ se află însă în strânsă corelație cu aceea de „obligație fiscală“, a cărei încălcare de către contribuabil, în condițiile frauduloase proprii incriminărilor prevăzute de art. 8 și 9 din Legea nr. 241/2005, afectează integritatea bugetului general consolidat. Aceasta deoarece cele două infracțiuni anterior menționate au ca obiect juridic relațiile sociale referitoare la corecta stabilire și colectare a veniturilor bugetare, ambele incriminări presupunând încălcarea obligațiilor ce revin contribuabilului în materie financiar-fiscală sub aspectul evidențierii complete, declarării corecte și plății tuturor impozitelor, taxelor și contribuțiilor prevăzute de lege.

Noțiunea de „obligație fiscală“ este, de altfel, definită în mod expres de legislația fiscală, la care fac trimitere prevederile art. 2 lit. e) din Legea nr. 241/2005.

Conform dispozițiilor art. 1 pct. 27 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, obligația fiscală este „obligația de plată a oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, reprezentând obligația fiscală principală și obligația fiscală accesorie“.

Prin obligație fiscală principală se înțelege, în sensul legislației fiscale, „obligația de plată a impozitelor, taxelor și contribuțiilor sociale, precum și obligația organului fiscal de a restitui sumele încasate fără a fi datorate și de a rambursa sumele cuvenite, în situațiile și condițiile prevăzute de lege“ (art. 1 pct. 28 din Legea nr. 207/2015), iar obligația fiscală accesorie reprezintă „obligația de plată sau de restituire a dobânzilor, penalităților sau a majorărilor, aferente unor obligații fiscale principale“ (art. 1 pct. 29 din Legea nr. 207/2015).

Interpretarea coroborată a normelor evocate și a dispozițiilor art. 2 lit. e) din Legea nr. 241/2005 conduce la concluzia că, prin comiterea infracțiunilor prevăzute de art. 8 sau 9 din Legea nr. 241/2005, inculpatul participant se sustrage de la îndeplinirea obligațiilor fiscale principale prevăzute de legislația fiscală, respectiv de la obligația de plată integrală a impozitelor, taxelor și contribuțiilor datorate bugetului public național.

Diferența dintre sumele eventual plătite și cele real datorate de contribuabil - diferență decurgând din stabilirea cu reacredință ori, după caz, din neevidențierea în documente legale sau nedeclararea în mod corect și complet a veniturilor realizate sau cheltuielilor efectuate - constituie pagubă bugetară în sens fiscal și, totodată, prejudiciu infracțional în sens penal, de a cărui acoperire integrală este condiționată, printre altele, incidența

cauzei de impunitate prevăzută de art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005.

Prin urmare, în domeniul evaziunii fiscale, sfera prejudiciului produs prin comiterea faptei ilicite este limitată la impozitele, taxele și contribuțiile prevăzute de lege, corespunzătoare obligațiilor fiscale principale încălcate fraudulos de către inculpat. Caracteristica acestor impozite, taxe și contribuții sociale este, printre altele, aceea că ele sunt obligatoriu datorate în baza legii, în situații expres reglementate, îndatorirea contribuabililor de a plăti aceste sume fiind, așadar, consacrată normativ cu caracter general și imperativ.

Astfel, dispozițiile art. 1 pct. 5, 23 și 36 din Legea nr. 207/2015 definesc în mod expres cele trei noțiuni circumscrise sferei datoriilor fiscale principale, după cum urmează:

–contribuție socială - prelevare obligatorie realizată în baza legii, care are ca scop protecția persoanelor fizice obligate a se asigura împotriva anumitor riscuri sociale, în schimbul căreia aceste persoane beneficiază de drepturile acoperite de respectiva prelevare;

–impozit - prelevare obligatorie, indiferent de denumire, realizată în baza legii, fără contraprestație, în scopul satisfacerii necesităților de interes general;

–taxă - prelevarea obligatorie, indiferent de denumire, realizată în baza legii, cu ocazia prestării unor servicii de către instituții sau autorități publice, fără existența unui echivalent între cuantumul taxei și valoarea serviciului;

Majorarea cu 20% din baza de calcul la care face referire art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 nu are natura juridică a unui impozit, taxă sau contribuție socială, astfel cum rezultă din definițiile legale, și nu poate fi asimilată, pe cale de consecință, noțiunii de prejudiciu infracțional.

Suma echivalentă acestei majorări nu este reglementată de legislația fiscală, ea găsindu-și consacrarea normativă exclusiv într-o lege penală specială (respectiv, Legea nr. 241/2005), în capitolul rezervat cauzelor de reducere a pedepselor, interdicțiilor și decăderilor. Această sumă procentuală nu servește satisfacerii unor necesități de interes general, protejării anumitor categorii de persoane împotriva unor riscuri sociale și nici nu derivă din eventuale servicii prestate de instituții sau autorități publice, cum este cazul sumelor a căror plată constituie o obligație fiscală principală, în sensul legislației procesual fiscale.

În plus, spre deosebire de impozitele, taxele și contribuțiile sociale - a căror plată constituie o îndatorire fiscală general aplicabilă unor categorii de contribuabili (iar nu unor persoane individual determinate) -, majorarea supusă analizei are trăsături juridice distincte.

Mai exact, plata unui plus de 20% din valoarea prejudiciului infracțional nu are caracter general, de vreme ce ea nu este datorată de toți contribuabilii sau de anumite categorii de contribuabili. Această majorare nu are nici caracter obligatoriu, în condițiile în care plata sa este esențialmente facultativă, fiind lăsată la latitudinea făptuitorului; achitarea contravalorii prejudiciului infracțional majorat cu o cotă procentuală reflectă, în mod esențial, opțiunea inculpatului urmărit penal sau trimis în judecată pentru infracțiunile prevăzute de art. 8 sau 9 din Legea nr. 241/2005 de a-și exercita un drept procesual, iar nu de a-și îndeplini o obligație fiscală.

În fine, nefiind prevăzută de legislația fiscală, nu se poate considera că plata unui plus calculat procentual din prejudiciul infracțional, distinct și suplimentar accesoriilor fiscale legale, ar servi finalității prevăzute de art. 19 alin. (1) și (5) din Codul de procedură penală, respectiv reparării prejudiciului penal. Obiectul exercitării acțiunii civile în procesul penal îl reprezintă repararea, potrivit legii civile, a prejudiciului produs prin comiterea faptei, ceea ce înseamnă că instanța penală nu ar putea impune făptuitorului alte modalități de reparare a pagubei decât cele expres și limitativ prevăzute de legea civilă.

În acest context se poate concluziona că majorarea cu procentul de 20% din baza de calcul, prevăzută de art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005, nu are natura unei obligații fiscale principale în sensul consacrat de legislația fiscală și, pe cale de consecință, nu poate fi asimilată noțiunii de prejudiciu infracțional, cu toate consecințele inerente unei atari caracterizări.

În schimb, rezultă din formularea normelor supuse interpretării că exercitarea, de către făptuitor, a opțiunii de a plăti un plus de 20% din valoarea prejudiciului în scopul obținerii unui avantaj procesual este condiționată, pe de o parte, de un element substanțial, respectiv săvârșirea uneia dintre infracțiunile limitativ prevăzute de art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005, iar, pe de altă parte, de o cerință procedurală, și anume aflarea în curs a unui proces penal orientat spre tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit respectiva infracțiune.

Având la bază voința inculpatului de a înlătura efectele prejudiciabile ale faptelor sale și fiind orientată spre obținerea unui beneficiu procesual - adică încetarea procesului penal în condițiile art. 16 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură penală -, opțiunea de plată a sumei echivalente majorării procentuale analizate produce efecte atât de ordin substanțial, cât și procesual, relevându-se ca o instituție cu o natură juridică suigeneris.

Astfel, suma echivalentă majorării cu 20% din valoarea prejudiciului infracțional nu ar putea fi caracterizată ca o sancțiune penală propriu-zisă, de vreme ce sfera de cuprindere a unei atari sancțiuni este expres delimitată normativ în cuprinsul art. 53-55 din Codul penal și se rezumă la pedepsele - principale, complementare sau accesorii - prevăzute de legea penală.

Este adevărat că, implicând plata unei sume de bani, instituția analizată se aseamănă, formal, cu cea a pedepsei amenzii, însă o analiză aprofundată exclude orice risc de confuzie sub acest aspect.

Amenda penală reprezintă o pedeapsă, adică o consecință a stabilirii răspunderii penale a făptuitorului, în urma exercitării depline a acțiunii penale. Ea presupune, prin ipoteză, epuizarea acțiunii penale exercitate, prin stabilirea condițiilor de existență a infracțiunii, a celor de tragere la răspundere penală a făptuitorului și prin formularea unor concluzii judiciare definitive cu privire la vinovăția acestuia și imperativul sancționării sale penale în vederea restabilirii ordinii de drept.

În schimb, plata majorării procentuale prevăzute de art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 nu reprezintă efectul stabilirii răspunderii penale a inculpatului. Ea intervine pe parcursul procesului, anterior, așadar, pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive și, implicit, premergător stabilirii răspunderii penale a făptuitorului; în plus, plata acestei sume nu are rolul de constrângere specific pedepselor, de vreme ce ea urmărește tocmai stingerea acțiunii penale, adică lipsirea sa de obiect, și prin aceasta împiedică o statuare definitivă a instanței asupra vinovăției ori a celorlalte condiții de tragere la răspundere penală a făptuitorului.

În acest context se poate aprecia că plata unei sume superioare valorii prejudiciului infracțional de către persoana suspectată de comiterea faptelor cauzatoare ale respectivului prejudiciu, anterior finalizării procesului penal și în vederea încetării acestuia prin stingerea acțiunii penale, concretizează o formă de răspundere juridică prin care făptuitorul este sancționat pecuniar pentru încălcarea normelor de drept, evitând, în același timp, antrenarea răspunderii sale penale.

Rolul central al aspectului pecuniar imprimă cotei procentuale de 20% trăsăturile unei veritabile sancțiuni civile, menite a penaliza nesocotirea obligațiilor fiscale ce revin autorului faptei. În acest sens, prin Decizia nr. 101 din 17 februarie 2021 a Curții Constituționale s-a reținut, printre altele, că norma criticată „(...) cuprinde în sine o formă de sancțiune civilă, astfel că cel care a afectat integritatea bugetului public va trebui să plătească paguba efectiv suferită de bugetul de stat, majorată cu 20%, la care se vor plăti dobânzi și penalități. Această majorare reprezintă o formă de sancțiune civilă care pedepsește abaterea de la normele de drept“ (paragraful 107).

Majorarea procentuală prevăzută de art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 nu poate fi însă caracterizată juridic ca o simplă sancțiune civilă. Intervenind în cursul unui proces penal, fiind lăsată la latitudinea făptuitorului și având ca scop obținerea beneficiului încetării procedurii prin activarea unei cauze legale de nepedepsire, plata acestei majorări legale produce, în principal, efecte de natură penală, atât sub aspectul dreptului substanțial (conducând la nepedepsirea făptuitorului), cât și al dreptului procesual penal (determinând incidența unei cauze care împiedică exercitarea acțiunii penale și, prin aceasta, conduce la încetarea procesului).

Prin urmare, cota procentuală de a cărei plată prealabilă este condiționată incidența cauzei de impunitate se relevă ca o instituție de drept cu o configurație juridică proprie și o natură suigeneris, care îmbină trăsăturile unei sancțiuni cu cele ale unei cauze de impunitate grefate pe căința activă a făptuitorului, generând efecte juridice mixte, atât de drept penal substanțial, cât și procesual penal.

Implicând o componentă accentuat sancționatorie, plusul procentual de 20% din baza de calcul ce trebuie achitat pentru a deveni incidentă cauza de nepedepsire prevăzută de art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 nu este generator de dobânzi și penalități.

Prin voința legiuitorului, accesoriile fiscale sunt aferente exclusiv obligației fiscale principale, adică prejudiciului direct cauzat prin comiterea faptelor prevăzute de norma supusă interpretării.

Așa cum rezultă din definiția legală a noțiunii de „obligație fiscală accesorie“, consacrată de art. 1 pct. 29 din Legea nr. 207/2015, accesoriile fiscale sunt întotdeauna corespunzătoare obligațiilor fiscale principale, respectiv celor care se referă la plata impozitelor, taxelor sau contribuțiilor sociale datorate de făptuitor. Similar restului creanțelor fiscale, obligațiile accesorii sunt și ele supuse principiului legalității consacrat de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, putând lua naștere numai în baza și în limitele strict prevăzute de legislația fiscală.

Aceasta înseamnă, inter alia, că dobânzile și penalitățile fiscale nu pot fi percepute pentru alte sume decât cele circumscrise categoriilor de obligații expres și limitativ prevăzute de legea fiscală și, cu atât mai puțin, pentru sume exceptate în mod expres de legiuitor, cum este cazul celor plătite cu titlu de sancțiune.

În acest sens este relevant că dispozițiile art. 173 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 exclud din sfera de cuprindere a dobânzilor și penalităților de întârziere sume cum ar fi, exemplificativ, amenzile de orice fel, obligațiile fiscale accesorii ori sumele confiscate. Or, dacă legiuitorul a considerat că nu se impune perceperea de accesorii fiscale pentru obligațiile bugetare echivalente sumelor datorate cu titlu de sancțiune, rațiuni identice și recurgerea la argumentul de interpretare logică ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet justifică o interpretare asemănătoare a dreptului și în privința unei instituții juridice cu o componentă sancționatorie, cum este cazul majorării cu 20% din valoarea prejudiciului infracțional, prevăzută de art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală va admite sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a II-a penală în Dosarul nr. 1.059/98/2018, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „Dacă dobânzile și penalitățile se aplică la prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul sau dobânzile și penalitățile se calculează doar la prejudiciul produs prin comiterea faptei“ și va stabili că „Dobânzile și penalitățile la care se referă art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale se aplică doar la prejudiciul produs prin comiterea faptei, fără a se lua în considerare majorarea cu 20% din baza de calcul“.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

DECIDE:

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a II-a penală în Dosarul nr. 1.059/98/2018, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „Dacă dobânzile și penalitățile se aplică la prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul sau dobânzile și penalitățile se calculează doar la prejudiciul produs prin comiterea faptei“ și stabilește următoarele:

Dobânzile și penalitățile la care se referă art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale se aplică doar la prejudiciul produs prin comiterea faptei, fără a se lua în considerare majorarea cu 20% din baza de calcul.

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 septembrie 2021.

PREȘEDINTELE SECȚIEI PENALE A ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

judecător Daniel Grădinaru

Magistrat-asistent,

Florin Nicușor Mihalache