Decizie nr. 15 din 25 ianuarie 2000

Lucian Mihai - preşedinte

Costica Bulai - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Ioan Muraru - judecător

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Paula C. Pantea - procuror

Laurentiu Cristescu - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 23/1999 pentru abrogarea Legii nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat, excepţie ridicată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 4.472/1999 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 18 ianuarie 2000 şi au fost consemnate în încheierea din aceeaşi dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 25 ianuarie 2000.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 22 iulie 1999, Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 23/1999, ridicată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 4.472/1999, aflat pe rolul acelei instanţe.

În motivarea excepţiei se susţine ca Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 23/1999, care abroga Legea nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat, este neconstitutionala, întrucât se reglementează în domeniul legilor organice, incalcandu-se, astfel, dispoziţiile art. 114 din Constituţie.

Exprimandu-şi opinia, instanţa judecătorească considera ca excepţia este intemeiata, deoarece Guvernul nu are dreptul sa reglementeze în domeniul legii organice. Legea nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat a fost adoptată ca lege organică şi, în consecinţa, nu poate fi abrogată prin ordonanţa a Guvernului. "Competenţa de legiferare în domeniul legilor organice - se arata în încheierea instanţei - nu poate fi delegată de Parlament, ţinând seama de importanţa şi natura acestor legi prin care se organizează statul şi se reglementează raporturile sociale de baza."

În dezbaterile din cadrul Curţii Constituţionale reprezentantul Ministerului Public, în numele autorului excepţiei, invedereaza împrejurarea ca neconstituţionalitatea acestei ordonanţe de urgenţă este determinata de faptul ca din expunerea de motive a Guvernului nu rezultă existenta cazului excepţional care să impună măsura de urgenta. Se considera, de asemenea, ca relevarea acestei împrejurări nu poate fi considerată ca fiind echivalenta cu ridicarea unei excepţii direct în faţa Curţii, situaţie în care aceasta ar fi inadmisibila, atâta vreme cat autorul excepţiei - procurorul de şedinţa -, în faţa instanţei de judecată, face referire, în motivarea excepţiei, la art. 114 din Constituţie în integralitatea sa, şi, prin urmare, şi la alin. (4) al acestui articol.

Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

În punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor se apreciază ca excepţia este neîntemeiată, întrucât autorul sau ignora faptul ca "delegarea legislativă se poate realiza şi prin adoptarea de către Guvern a unor ordonanţe de urgenţă care nu exclud posibilitatea reglementării unor domenii destinate legilor organice", în conformitate cu prevederile art. 114 alin. (4) din Constituţie.

Guvernul considera, de asemenea, excepţia ca fiind neîntemeiată, deoarece art. 114 alin. (4) din Constituţie prevede dreptul Guvernului ca, în cazuri excepţionale, sa adopte ordonanţe de urgenţă. Tocmai caracterul lor de urgenta, determinat de existenta unor situaţii excepţionale, justifica emiterea acestora şi în domeniul legilor organice.

Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul sau de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul judecătorului-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:

În conformitate cu prevederile art. 144 lit. c) din Constituţie şi ale Legii nr. 47/1992, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competenţa să se pronunţe asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Critica de neconstituţionalitate priveşte dispoziţiile Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 23/1999, care au următorul cuprins: "Articol unic - Prevederile Legii nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat se abroga."

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate considera ca "Ordonanţa de urgenta nr. 23/1999, emisă în temeiul dispoziţiilor art. 114 din Constituţie, prin care se abroga o lege organică, este neconstitutionala, întrucât încalcă dispoziţiile constituţionale reglementand un domeniu care excede competentei sale legale".

Examinând excepţia, Curtea constata ca art. 114 din Constituţie conţine cinci alineate, în care se stabileşte un regim juridic diferenţiat al ordonanţelor emise de Guvern.

Este, mai întâi, cazul ordonanţelor Guvernului emise în temeiul unei legi speciale de abilitare [alin. (1), (2) şi (3)] şi, apoi, cazul ordonanţelor de urgenta [alin. (4) şi (5)]. Aceste texte constituţionale prevăd: "(1) Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice.

(2)Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe.

(3)Dacă legea de abilitare o cere, ordonanţele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanţei.

(4)În cazuri excepţionale, Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă. Acestea intră în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament. Dacă Parlamentul nu se afla în sesiune, el se convoacă în mod obligatoriu.

(5)Aprobarea sau respingerea ordonanţelor se face printr-o lege în care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale căror efecte au încetat potrivit alineatului (3)."

Critica de neconstituţionalitate vizează doua aspecte: primul, referitor la posibilitatea Guvernului de a reglementa în domeniul legii organice; al doilea, referitor la faptul ca Guvernul nu justifica, la momentul emiterii Ordonanţei de urgenta nr. 23/1999, în cuprinsul expunerii de motive, existenta cazului excepţional, care să facă necesară adoptarea unei ordonanţe de urgenţă, care să abroge o lege organică.

În jurisprudenta sa Curtea Constituţională a statuat ca interdicţia reglementării de către Guvern în domeniul legii organice priveşte numai ordonanţele Guvernului adoptate în baza unei legi speciale de abilitare, aceasta interdicţie decurgând direct din textul constituţional. O asemenea limitare nu este prevăzută însă de alin. (4) al art. 114 din Constituţie, referitor la ordonanţele de urgenta, "deoarece cazul excepţional ce impune adoptarea unor măsuri urgente pentru salvgardarea unui interes public ar putea reclama instituirea unei reglementări de domeniul legii organice, nu numai ordinare, care, dacă nu ar putea fi adoptată, interesul public avut în vedere ar fi sacrificat, ceea ce este contrar finalitatii constituţionale a instituţiei" (Decizia Curţii Constituţionale nr. 34 din 17 februarie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 25 februarie 1998). În aceasta lumina, ordonanţa de urgenţă nu este o varietate a ordonanţei emise în temeiul unei legi speciale de abilitare, ci reprezintă un act normativ, adoptat de Guvern, în temeiul unei prevederi constituţionale, care permite Guvernului, sub controlul strict al Parlamentului, să facă faţa unui caz excepţional.

Consecventa acestei jurisprudente, Curtea retine, totodată, ca posibilitatea Guvernului ca, în cazuri excepţionale, să poată adopta ordonanţe de urgenţă, în mod limitat, chiar în domeniul rezervat legii organice, nu poate echivala cu un drept discretionar al Guvernului şi, cu atât mai mult, aceasta abilitare constituţională nu poate justifica abuzul în emiterea ordonanţelor de urgenta. Posibilitatea executivului de a guverna prin ordonanţe de urgenţă trebuie să fie, în fiecare caz, justificată de existenta unor situaţii excepţionale, care impun adoptarea unor reglementări urgente. În aceasta lumina, de altfel, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 65 din 20 iunie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 28 iunie 1995, referindu-se la cazul excepţional, de care depinde legitimitatea constituţională a emiterii unei ordonanţe de urgenţă, a statuat ca acesta este definit în raport de "necesitatea şi urgenta reglementării unei situaţii care, datorită circumstanţelor sale excepţionale, impune adoptarea de soluţii imediate, în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public".

În soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în acest dosar Curtea trebuie să se pronunţe în sensul de a constata dacă, în mod real, au existat circumstanţe excepţionale care să justifice urgenta reglementării prin ordonanţa de urgenţă criticata de către autorul excepţiei.

Examinând Expunerea de motive a Guvernului, Nota de fundamentare a Ministerului Finanţelor, precum şi celelalte acte aflate la dosar, Curtea considera ca motivele invocate nu justifica abrogarea unei legi organice, în cazul de faţa a Legii monopolului de stat, pe calea emiterii unei ordonanţe de urgenţă, neexistand elementele necesare definirii unui caz excepţional, în sensul constatării unui pericol public major şi care să nu poată fi evitat decât pe calea emiterii unei ordonanţe de urgenţă. De altfel, ordonanţa de urgenţă examinata nu conţine măsuri urgente pentru salvarea unui interes public aflat în pericol, aceasta cuprinzând un unic articol.

În aceasta situaţie Curtea constata ca abrogarea Legii nr. 31/1996, prin Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 23/1999, a creat un vid legislativ parţial, fapt semnalat, de altfel, şi de Consiliul Legislativ, care a avizat negativ proiectul acestei ordonanţe de urgenţă. Din examinarea prevederilor Legii nr. 31/1996 rezultă ca acestea stabilesc activităţile care constituie monopol de stat, modul de administrare şi exploatare a monopolurilor, atribuţiile Ministerului Finanţelor, ale ministerelor de resort sau ale Băncii Naţionale a României în acordarea licenţelor pentru agenţii economici şi producătorii individuali, creând, astfel, un cadru general pentru funcţionarea, în economie, a monopolului de stat. Actele normative care reglementează, separat, diverse activităţi considerate ca monopol de stat (regimul armelor şi muniţiilor, regimul materialelor explozive etc.) nu acoperă, în întregime, cadrul general asigurat prin prevederile Legii nr. 31/1996, motiv pentru care apare intemeiata aprecierea în legătură cu faptul ca aceasta abrogare creează, asa cum s-a arătat, un parţial vid legislativ. Pe de altă parte, Curtea constata ca aceasta abrogare conduce la dezincriminarea unor fapte de un real pericol social, prevăzute de lege la art. 13, motiv pentru care, într-un proces penal, excepţia a şi fost ridicată.

Urgenta măsurii nu poate fi justificată nici de nevoia armonizării legislaţiei române cu cea comunitara, Curtea Constituţională statuand în practica sa ca "modificarea sau unificarea legislaţiei într-un domeniu sau altul nu justifica, prin ea însăşi, emiterea unei ordonanţe de urgenţă" (Decizia Curţii Constituţionale nr. 34/1998, citata anterior). În cazul existenţei reale a unei asemenea necesitaţi, aceasta îşi poate găsi rezolvarea în condiţiile obişnuite, prevăzute de legislaţia în vigoare, fără a se recurge la emiterea unei ordonanţe de urgenţă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 4.472/1999 al acelei instanţe şi constata ca dispoziţiile Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 23/1999 pentru abrogarea Legii nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat sunt neconstituţionale.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 25 ianuarie 2000.

PREŞEDINTELE CURŢII

CONSTITUŢIONALE,

LUCIAN MIHAI

Magistrat-asistent,

Laurentiu Cristescu

OPINIE SEPARATĂ

Prin Decizia nr. 15 din 25 ianuarie 2000 s-a hotărât, cu majoritate de voturi, admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, constatandu-se ca dispoziţiile Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 23/1999 pentru abrogarea Legii nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat sunt neconstituţionale. Aceasta soluţie a privit critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 114 alin. (4) din Constituţie privind cazurile excepţionale. Tot cu majoritate de voturi Curtea a decis respingerea excepţiei cat priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 114 referitoare la domeniul în care poate interveni ordonanţa de urgenţă. În ceea ce priveşte aceasta a doua soluţie formulam opinie separată pentru următoarele considerente:

1.Ordonanţa de urgenta este menţionată numai în alin. (4) al art. 114 din Constituţie, unde se stabileşte: când poate fi emisă (cazuri excepţionale); intrarea în vigoare (numai după depunerea sa spre aprobare Parlamentului); obligaţia convocării obligatorii a Parlamentului, dacă nu se afla în sesiune.

Faţa de aceste determinări clare, se pare ca singura problema "uitata" de Constituant a fost "domeniul" în care poate fi emisă. Aceasta "lacuna" se dovedeşte a fi cauza unei practici guvernamentale criticabile, a unor dispute doctrinare care, deşi interesante, sunt neglijate, a unei jurisprudente constituţionale discutabile.

2.În practica statala emiterea de ordonanţe de urgenţă s-a transformat dintr-o excepţie constituţională într-o regulă comuna, care a căpătat aspectul unei "avalanse de zapada" scapate de sub control.

3.Mai întâi trebuie valorificată interpretarea sistematica a Constituţiei. Desigur argumentele pro şi contra pot fi mai mult sau mai puţin convingatoare. Credem însă ca doctrina, Guvernul, Parlamentul şi bineînţeles Curtea Constituţională pot realiza o interpretare corecta şi constructivă a dispoziţiilor art. 114 din Constituţie dacă le-ar raporta la câteva categorii constituţionale incontestabile precum: suprematia Constituţiei, separaţia puterilor, ierarhia legilor, raporturile dintre lege şi actele normative ale executivului.

Interpretarea sistematica este în măsura sa ne dezvaluie regulile rezultând atât din litera, cat şi din spiritul Constituţiei, permite identificarea interdependentei dintre dispoziţii, precum şi identificarea atât a regulilor generale, cat şi a excepţiilor (şi mai ales determinarea corecta a dimensiunilor lor). În lipsa unei asemenea interpretări, se izoleaza art. 114 şi mai ales alin. (4), acestea fiind scoase din ansamblul constituţional, fapt ce permite interpretări eronate, uneori arbitrare. Iata pentru ce un răspuns corect impune o interpretare sistematica atât a întregii Constituţii, cat şi, în particular, a art. 114.

Într-o asemenea viziune vom constata ca sistemul normativ constituţional valorifica marile principii traditionale, şi anume: structurarea autorităţilor publice în spiritul separaţiei puterile publice; delimitarea clara a competentelor care să asigure atât echilibrul, cat şi cooperarea; ierarhizarea sistemului normativ; asigurarea locului Parlamentului de organ suprem reprezentativ al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a tarii (art. 58 din Constituţie); reafirmarea, implicita desigur, a principiului delegată potestas non delegatur; nominalizarea categoriilor de legi şi departajarea lor clara prin criterii de conţinut şi procedura (art. 72 din Constituţie); definirea delegării legislative ca o excepţie constituţională şi care, ca orice excepţie, este de stricta interpretare şi aplicabilitate. Vom adauga ca alin. (4) al art. 114 din Constituţie este o continuare logica, în aceleaşi dimensiuni, a alin. (1), el venind nu sa creeze excepţii, ci să permită în "cazuri excepţionale" emiterea "ordonanţelor de urgenta". Se subintelege ca şi acestor ordonanţe de urgenţă le sunt aplicabile, în măsura în care explicit textul nu spune altfel, toate interpretarile valabile pentru alin. (1).

4.În al doilea rind, deşi Parlamentul este legiuitorul incontestabil, chiar el cunoaşte unele limite constituţionale în elaborarea legilor. Astfel Parlamentul: nu poate, prin legi ordinare, modifica sau abroga legi organice şi desigur nu poate reglementa în domeniile acestea; în situaţia prelungirii mandatului până la întrunirea legală a noului Parlament, nu poate revizui Constituţia şi nu poate adopta, modifica sau abroga legi organice [art. 60 alin. (4) din Constituţie], deşi se afla în exerciţiul mandatului sau constituţional.

Asa vazute lucrurile este oare bine, de dorit şi posibil ca o lege organică să poată fi modificată sau abrogată printr-o ordonanţa de urgenţă? Nu contravine literei şi spiritului Constituţiei? Nu motivam un procedeu, o tehnica periculoasa pentru chiar ordinea constituţională?

Sunt întrebări ce ţin de interpretarea şi aplicarea corecta a Constituţiei.

Vom adauga faptul ca cei care admit, prin interpretare, posibilitatea Guvernului de a modifica sau abroga legi organice prin ordonanţe de urgenţă, nu îşi duc mai departe propriul rationament şi să justifice (pe aceleaşi argumente) dreptul Guvernului de a modifica chiar legi constituţionale. Iata de ce interpretarea trebuie să surprinda întregul mecanism constituţional, ea nu poate fi fragmentara şi de la caz la caz.

5.În al treilea rând consideram ca dispoziţiile din art. 114 din Constituţie formează un tot, sistematizat şi exprimat prin intitule-ul sau "delegarea legislativă". Într-o asemenea viziune vom găsi interpretări corecte, chiar dacă s-ar putea reclama eventuale insuficiente ale textului.

Eventuala insuficienta a alin. (4) trebuie interpretată nu într-un sens arbitrar, ci în sprijinul dimensiunilor corecte ale democraţiei constituţionale.

Într-o interpretare sistematica, şi ordonanţa obişnuită şi ordonanţa de urgenţă se integreaza în categoria "delegare legislativă" şi în categoria "ordonanţa".

Dacă pentru ordonanţa de urgenţă textul constituţional stabileşte unele condiţii de emitere (lipsa abilitarii prin lege specială, intrarea în vigoare), el nu-i conferă însă o alta natura juridică.

Cazurile excepţionale şi urgenta nu pot exclude asemenea ordonanţe din categoriile menţionate.

Art. 114 alin. (4) trebuie coroborat cu alin. (5) potrivit căruia aprobarea sau respingerea ordonanţelor se face printr-o lege în care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale căror efecte au încetat potrivit alin. (3).

Fără o asemenea coroborare s-ar putea crede ca ordonanţele de urgenta nu sunt aprobate sau respinse prin lege. Ducand mai departe rationamentul trebuie să observam ca legea prevăzută de alin. (5) este o lege ordinară şi este greu de admis ca printr-o asemenea lege s-ar valida modificarea sau abrogarea unei legi organice, pentru motivele explicate deja la clasificarea legilor.

6.În al patrulea rând art. 114 alin. (4) trebuie corelat şi cu art. 107 din Constituţie potrivit căruia: Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe; hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern se semnează de primul-ministru, se contrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în Monitorul Oficial al României.

7.În al cincilea rând caracterul de excepţie al ordonanţei de urgenta se explica sau explica: imposibilitatea emiterii, în prealabil, a unei legi speciale de abilitare; imposibilitatea adoptării unei legi prin angajarea răspunderii Guvernului (art. 113 din Constituţie); imposibilitatea utilizării procedurii de urgenta pentru adoptarea unor proiecte de legi sau propuneri legislative [art. 74 alin. (3) din Constituţie].

8.În fine, se poate conchide, motivat şi convingator, ca aprobarea art. 114 în Adunarea Constituantă a avut în vedere acelaşi tip de ordonanţa, supusă aceluiaşi regim constituţional. Urgenta nu creează un alt tip de ordonanţa, ci doar răspunde unor împrejurări excepţionale, când Parlamentul nu se poate întruni pentru a abilita Guvernul sau când nu pot fi utilizate procedurile din art. 74 sau art. 113 din Constituţie. Constituantul nu a înţeles şi nu a voit sa excludă ordonanţa de urgenţă din regimul general al ordonanţei, iar când a creat excepţii a spus-o explicit asa cum se face în chiar alin. (4) al art. 114. În consecinţa ordonanţele de urgenta nu trebuie să intervină în domeniul legilor organice, aceasta fiind o condiţie esenţială a constituţionalităţii lor. Pentru ca, deşi ordonanţa de urgenţă se apropie de criza constituţională, nu suntem în prezenta deplinatatii acestei crize.

Prof. univ. dr. Ioan Muraru,

judecător al Curţii

Constituţionale

OPINIE SEPARATĂ

Consideram ca soluţia care se impunea în speta era aceea de respingere a sesizării Curţii Constituţionale ca fiind inadmisibila.

I. Potrivit art. 114 alin. (4) din Constituţie, "În cazuri excepţionale, Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă. Acestea intră în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament. Dacă Parlamentul nu se afla în sesiune, el se convoacă în mod obligatoriu."

Conceptul de "cazuri excepţionale" nu este definit nici în cuprinsul art. 114 alin. (4) din Constituţie şi nici în vreun alt text constituţional.

În consecinţa, aprecierea dacă exista sau nu un caz excepţional revine, în primul rând, Guvernului, care decide adoptarea ordonanţei de urgenta şi, în al doilea rând, Parlamentului, care - ulterior - aproba sau respinge prin lege acea ordonanţa de urgenţă. În ambele situaţii, existenta ori inexistenta cazului excepţional constituie o situaţie de fapt, a carei identificare se realizează de către cele doua autorităţi publice prin mijloacele specifice ce le stau la dispoziţie, ţinându-se seama şi de ratiuni de oportunitate.

Pe de altă parte, potrivit art. 2 alin. (3) teza întâi din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 7 august 1997), "În exercitarea controlului [de constituţionalitate], Curtea Constituţională se pronunţa numai asupra problemelor de drept [...]." Asa fiind, nu intră în competenţa Curţii Constituţionale efectuarea controlului asupra existenţei sau inexistentei unei situaţii de fapt, adică, precum în speta, asupra existenţei ori inexistentei "cazurilor excepţionale" care permit recurgerea la dispoziţiile art. 114 alin. (4) din Constituţie în vederea emiterii ordonanţelor de urgenta.

În sensul ca jurisdicţia constituţională nu are ca obiect verificarea situaţiilor de fapt au fost pronunţate mai multe decizii ale Curţii Constituţionale, printre care Decizia nr. 61 din 31 martie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 23 iulie 1998, şi Decizia nr. 183 din 17 decembrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 15 aprilie 1999.

II. Conform art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, "(1) Competenţa Curţii Constituţionale este cea stabilită prin Constituţie.

(2)Curtea Constituţională este singura în drept sa hotărască asupra competentei sale. Ea hotărăşte în cazurile expres şi limitativ prevăzute în art. 144 din Constituţie."

De asemenea, potrivit art. 144 lit. c) din Constituţie, text în baza căruia, în speta, a fost sesizată Curtea Constituţională, aceasta "hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor." Din acest din urma text nu rezultă competenţa Curţii Constituţionale de a hotărî asupra unor elemente extrinseci conţinutului actului normativ supus controlului de constituţionalitate, adică asupra identificarii, în mod constituţional, de către Guvern şi - ulterior - de către Parlament a "cazurilor excepţionale" în care este permisă adoptarea şi, respectiv, aprobarea ori respingerea ordonanţelor de urgenta de către cele doua autorităţi publice.

III. Faţa de cele de mai sus, rezultă ca, întrucât, în speta, sesizarea Curţii Constituţionale s-a făcut în privinta unui domeniu care nu intră în competenţa Curţii stabilită expres şi limitativ prin art. 144 din Constituţie, aceasta sesizare trebuia respinsă ca fiind inadmisibila, la fel cum, în jurisprudenta sa constanta, Curtea Constituţională a procedat ori de câte ori a fost sesizată prin încălcarea dispoziţiilor art. 2 alin. (3) teza întâi din Legea nr. 47/1992, republicată, dispoziţii care permit exercitarea controlului de constituţionalitate numai asupra problemelor de drept.

Lucian Mihai,

preşedintele Curţii

Constituţionale

Costica Bulai,

judecător al Curţii

Constituţionale

Constantin Doldur,

judecător al Curţii

Constituţionale

Kozsokar Gabor,

judecător al Curţii

Constituţionale