Decizie nr. 711 din 27 octombrie 2015

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, excepţie ridicată de Mohamed Kamel Abdrabblo Nassar în Dosarul nr. 46.843/3/2012* (315/2015) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 675D/2015.

2.La apelul nominal se prezintă autorul excepţiei, asistat de avocat Alice Drăghici, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că, la dosar, partea Ministerul Finanţelor Publice, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a depus concluzii scrise prin care solicită respingerea, ca nefondată, a excepţiei de neconstituţionalitate.

4.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul apărătorului autorului excepţiei, care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, reiterând motivele cuprinse în notele scrise aflate la dosarul cauzei.

5.Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea, ca nefondată, a excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât dispoziţiile criticate nu aduc atingere prevederilor constituţionale invocate. În acest sens, arată că sub imperiul vechiului Cod penal, deşi era reglementat sistemul cumulului juridic pentru sancţionarea concursului de infracţiuni, în realitate se aplica sistemul absorbţiei, întrucât, de regulă, se stabilea pentru executare pedeapsa cea mai grea, iar sporul, fiind facultativ, de cele mai multe ori nu se aplica. În aceste condiţii, s-a creat o imunitate cu privire la infracţiunile mai uşoare săvârşite de inculpat, aşa încât lipsa unei reacţii energice cu privire la un inculpat care este judecat pentru o pluralitate de infracţiuni, având o periculozitate socială sporită, ar fi nejustificată. Reglementarea tratamentului penal al concursului de infracţiuni, pentru ipoteza în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, prin aplicarea sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix, nu reprezintă, în aceste condiţii, o ingerinţă a legiuitorului în atribuţiile judecătorului, întrucât modul de sancţionare a pluralităţii de infracţiuni, al recidivei, al pluralităţii intermediare este apanajul legiuitorului. Potrivit art. 124 din Legea fundamentală, judecătorul este independent şi imparţial, dar trebuie să se supună legii, aşa încât demersul de individualizare a pedepsei în cazul concursului de infracţiuni trebuie să se realizeze în limitele legii, în condiţiile stabilite de legiuitor. S-ar fi putut susţine că dispoziţiile criticate pot aduce atingere prevederilor art. 53 din Constituţie, în măsura în care s-ar fi reglementat sistemul cumulului aritmetic în sancţionarea concursului de infracţiuni, iar nu cel al cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix. În final, apreciază că nu se aduce atingere nici dispoziţiilor art. 16 din Legea fundamentală, întrucât prevederile criticate se aplică tuturor celor aflaţi în ipoteza normei legale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

6.Prin Încheierea din 25 martie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 46.843/3/2012* (315/2015), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Mohamed Kamel Abdrabblo Nassar într-o cauză având ca obiect soluţionarea apelurilor formulate împotriva Sentinţei penale nr. 2.632 din 7 noiembrie 2014, pronunţate în Dosarul nr. 46.843/3/2012* de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală.

7.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul arată că prevederile criticate încalcă libertatea individuală, fiind contrare atât dispoziţiilor constituţionale ale art. 23, cât şi prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât "nu a avut parte de aplicarea echitabilă şi unitară a legii penale, în situaţia sa constatându-se incidenţa atât a unor dispoziţii penale abrogate, cât şi a unora ce au intrat în vigoare după data de 1 februarie 2014, iar calculul pedepsei s-a realizat după regulile concursului de infracţiuni, astfel cum sunt reglementate în art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal".

8.Susţine că normele penale criticate restrâng dreptul magistratului de a individualiza sancţiunea aplicată, potrivit propriei conştiinţe şi reprezentării pe care acesta o are în legătură cu faptele deduse judecăţii, gravitatea şi consecinţele lor, precum şi persoana celui care le-a comis. Modalitatea de calcul al pedepsei în cazul concursului de infracţiuni generează aplicarea unor pedepse care depăşesc cu mult limita maximului special prevăzut de lege pentru faptele săvârşite de către inculpat, ceea ce reprezintă o deviere de la sensul incriminării, de la voinţa legiuitorului şi chiar de la capacitatea autonomă a magistratului de a individualiza sancţiunea, judiciar, în limite fireşti, astfel cum rezultă din natura şi gravitatea faptelor comise, urmările acestora şi profilul sociomoral al persoanei judecate. În concret, individualizarea pedepsei devine o formulă aritmetică, de calcul al unor sancţiuni penale aberante, în cadrul căreia pedepsele aplicate se multiplică într-o manieră total nejustificată, obligând magistratul să se conformeze unei reguli care îi paralizează capacitatea suverană de a aplica sancţiunea. Este de necontestat că, în cazul comiterii mai multor infracţiuni aflate în concurs real, magistratul poate şi trebuie să aibă capacitatea de a aplica, pe lângă limita maximă a pedepsei prevăzute de lege, un spor de pedeapsă, dar soluţia legislativă ce se regăseşte în art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal încalcă principiul echităţii, magistratul fiind obligat să individualizeze pedeapsa în cu totul alte limite decât şi-a dorit. Se ajunge astfel la situaţia în care o persoană este condamnată la zeci de ani de detenţie pentru fapte de mică gravitate, pentru care legiuitorul a stabilit pedepse în jurul limitei de 5 ani. Aşa încât, deşi magistratul a individualizat fiecare sancţiune către minimul special sau sub acest prag, ca efect al aplicării textului de lege criticat, pedeapsa devine o sancţiune privativă de libertate nejustificat de severă şi în vădită discordanţă cu gravitatea faptelor comise.

9.Arată că legiuitorul a stabilit pentru fiecare infracţiune limite de pedeapsă adaptate specificului infracţiunii, naturii sociale ocrotite de legea penală, astfel încât individualizarea pedepsei să ţină seama de aceste criterii. Aşa încât, în măsura în care o faptă dedusă judecăţii este sancţionată de lege cu pedeapsa de la 6 luni la 5 ani, iar o persoană săvârşeşte trei astfel de infracţiuni în concurs real, se ajunge la situaţia ca magistratul, apreciind că faptele trebuie sancţionate cu pedeapsa de 3 ani închisoare pentru fiecare infracţiune, să fie nevoit să aplice în final o pedeapsă dublă, ca efect al aplicării dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, ceea ce este dincolo de voinţa sa şi de libera apreciere asupra faptei şi gravităţii ei.

10.În cazul particular al autorului excepţiei, acesta se găseşte în situaţia de a primi o condamnare de aproape 14 ani de închisoare în condiţiile în care, cu excepţia infracţiunii de spălare de bani pentru care s-a constatat a fi incidentă legea penală mai favorabilă ca efect al aplicării dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, toate celelalte fapte au primit pedepse raportat la încadrarea juridică anterioară datei de 1 februarie 2014, iar calculul pedepsei rezultante a obligat magistratul la o individualizare aberantă a pedepsei finale.

11.Susţine autorul excepţiei că aplicarea sporului de pedeapsă trebuie să aibă un caracter facultativ, nu doar ca operaţiune juridică în sine, ci şi sub aspectul cuantumului care trebuie fixat în limite rezonabile pentru a nu transforma judecata penală într-o simplă operaţiune aritmetică al cărei rezultat să aibă consecinţe devastatoare asupra condamnatului.

12.Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că reglementarea unui spor obligatoriu de o treime din totalul pedepselor ce nu se execută, în cazul concursului de infracţiuni, reprezintă opţiunea pe care legiuitorul român o are în cadrul politicii penale, nefiind în dezacord cu prevederile art. 16 şi art. 53 alin. (1) şi (2) din Constituţie, deoarece nu are aptitudinea de a genera discriminare sub aspectul tratamentului juridic, textul de lege instituind un tratament juridic egal pentru toate persoanele aflate în ipoteza normei legale. De asemenea, dispoziţiile criticate nu încalcă nici prevederile art. 124 din Constituţie, deoarece nu aduc atingere principiilor constituţionale care guvernează înfăptuirea justiţiei, neafectând în vreun fel imparţialitatea, unicitatea, egalitatea şi independenţa acesteia.

13.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

14.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susţinerile apărătorului autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

15.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

16.Obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, cu denumirea marginală "Pedeapsa principală în caz de concurs de infracţiuni", care au următorul conţinut: "În caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică pedeapsa, după cum urmează: [...] b) când sau stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite; [...]".

17.În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin atât dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea de drepturi, art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, art. 23 privind libertatea individuală, art. 53 alin. (1) şi (2) relativ la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 124 alin. (2) şi (3) privind înfăptuirea justiţiei, precum şi prevederilor art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

18.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că actualul Cod penal reglementează un regim juridic de sancţionare a celor două forme de concurs de infracţiuni - real şi formal, cât priveşte persoana fizică, infractor major, în cadrul căruia se pot observa o pluralitate de sisteme de sancţionare, cu modificări substanţiale faţă de concepţia Codului penal din 1969. Astfel, art. 39 alin. (1) din Codul penal instituie sancţionarea concursului de infracţiuni potrivit sistemului absorbţiei, când s-au stabilit pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoarea sau amenda [lit. a)], sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix, în cazul în care pentru infracţiunile concurente s-au aplicat numai pedepse cu închisoarea sau numai pedepse cu amenda [lit. b) şi c)], sistemului cumulului aritmetic între pedeapsa închisorii şi pedeapsa amenzii, când au fost aplicate ambele tipuri de sancţiuni [lit. d)] şi un sistem mixt, al cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix, combinat cu sistemul cumulului aritmetic, atunci când s-au stabilit mai multe pedepse de specie diferită - închisoare şi amenda [lit. e)]. Atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea, dacă prin adăugare la pedeapsa cea mai mare a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea stabilite s-ar depăşi cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin una dintre infracţiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă [art. 39 alin. (2) din Codul penal].

19.Curtea observă că, anterior, sancţionarea concursului de infracţiuni era reglementată în dispoziţiile art. 34 din Codul penal din 1969, pentru persoana fizică, inclusiv pentru infractorul minor, fiind consacrat, ca tratament juridic al concursului de infracţiuni, sistemul cumulului juridic cu spor facultativ şi variabil, pedeapsa cea mai grea care se aplica în cazul concursului de infracţiuni sau amenda cea mai mare - în cazul în care pentru infracţiunile concurente s-au stabilit numai amenzi, putând fi sporită de instanţă la maximul special, al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea care a atras acea pedeapsă, cu posibilitatea aplicării şi a unui spor special de până la 5 ani, în cazul în care instanţa considera că pedeapsa cea mai grea, sporită până la maximul ei special, nu ar fi îndestulătoare pentru asigurarea unei sancţionări corespunzătoare a concursului de infracţiuni. Agravarea pedepsei avea caracter excepţional, de vreme ce, potrivit Codului penal din 1969, sistemul cumulului juridic nu se aplica necondiţionat şi în mod absolut în toate cazurile, instanţa având posibilitatea să facă abstracţie de posibilitatea adăugării unui spor şi să se limiteze la aplicarea sistemului absorbţiei, ca tratament juridic al concursului de infracţiuni. Aşadar, sporirea pedepsei celei mai grele sau a amenzii celei mai mari nu era obligatorie, ci facultativă, instanţa având opţiunea să aplice sporul numai atunci când considera că acesta era necesar pentru atingerea scopului pedepsei ori, dimpotrivă, să renunţe la sporirea pedepsei, în special atunci când cealaltă infracţiune concurentă era o infracţiune care prezenta un pericol social redus.

20.În aceste condiţii, Curtea constată că, potrivit Codului penal din 1969, adăugarea sporului era lăsată la aprecierea instanţei atât sub raportul necesităţii, cât şi cu privire la cuantumul său, în limita fixată de lege, instanţa având în vedere gradul de pericol social al infracţiunilor concurente, rezultat din toate datele şi împrejurările obiective şi subiective ale acestora, posibilitatea instanţei de a spori pedeapsa cea mai grea, în două trepte, asigurând condiţiile unei individualizări corespunzătoare a pedepsei rezultante, în cazul concursului de infracţiuni.

21.Cu titlu de principiu, Curtea reţine că operaţiunea de determinare concretă a pedepsei în cazul concursului de infracţiuni parcurge două etape, în prima etapă având loc stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune concurentă în parte, ca şi cum ar fi singură, folosind în acest scop criteriile generale de individualizare a pedepsei şi, eventual, criteriile speciale, respectiv cauzele generale de agravare sau de atenuare a pedepsei. În cea de-a doua etapă se aplică pedeapsa pe care infractorul urmează să o execute pentru toate infracţiunile, aşadar pedeapsa rezultantă sau pedeapsa de ansamblu. Atât art. 34 din Codul penal din 1969, cât şi art. 39 din actualul Cod penal deosebesc operaţiunea de stabilire a pedepsei pentru fiecare dintre infracţiunile săvârşite de aceea a aplicării pedepsei ce urmează a fi executată şi care reprezintă sancţiunea pentru toate infracţiunile aflate în concurs.

22.În prima etapă, prin stabilirea pedepsei pentru fiecare dintre infracţiunile săvârşite, instanţa judecătorească realizează o individualizare a răspunderii penale pentru o singură infracţiune care se află în pluralitatea de infracţiuni săvârşite de infractor, făcându-se abstracţie de existenţa celorlalte infracţiuni, fiecare infracţiune păstrându-şi gradul său de pericol social, această primă etapă fiind normată în mod identic în ambele coduri penale.

23.În cea de-a doua etapă - aplicarea pedepsei, potrivit Codului penal din 1969, aceeaşi instanţă apreciază cu privire la ansamblul activităţii infracţionale a infractorului, dând spre executare o pedeapsă pentru întreg ansamblul, pedeapsă ce reflectă pericolul social ce reiese din comiterea infracţiunilor concurente. Concursul de infracţiuni, ca formă a pluralităţii de infracţiuni, este aşadar o situaţie de fapt ce îl priveşte pe infractor şi demonstrează, de regulă, un grad de pericol social mărit pe care îl prezintă infractorul. Această a doua etapă în procesul de individualizare a pedepsei în cazul concursului de infracţiuni se desfăşoară, în prezent, după regulile instituite de dispoziţiile art. 39 alin. (1) şi (2) din Codul penal, care prevăd două momente ce trebuie parcurse până la aplicarea pedepsei finale rezultante, respectiv aplicarea pedepsei celei mai grele dintre cele stabilite pentru infracţiunile concurente şi adăugarea sporului fix, obligatoriu.

24.Curtea reţine că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din actualul Cod penal, criticate de către autorul excepţiei, reglementează în materia sancţionării concursului de infracţiuni săvârşite de persoana fizică, infractor major, pentru ipoteza în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, stabilind tratamentul penal al concursului de infracţiuni prin aplicarea sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix. Aşadar, potrivit prevederilor precitate, dacă pentru infracţiunile concurente s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se va aplica pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. În context, Curtea reţine că o limitare cu privire la cuantumul pedepsei rezultante ce urmează a fi executată se face prin dispoziţiile art. 60 din Codul penal, aceasta neputând fi mai mare de 30 de ani de închisoare.

25.Critica autorului excepţiei priveşte, în esenţă, faptul că soluţia legislativă ce se regăseşte în art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal încalcă libertatea individuală, dreptul la un proces echitabil, principiul proporţionalităţii restrângerii exerciţiului drepturilor şi libertăţilor individuale, restrânge dreptul magistratului de a individualiza sancţiunea aplicată unei persoane potrivit propriei conştiinţe şi reprezentării pe care acesta o are în legătură cu faptele deduse judecăţii, gravitatea şi consecinţele lor, precum şi persoana celui care le-a comis, magistratul fiind, practic, obligat să individualizeze pedeapsa în cu totul alte limite decât şi-a dorit.

26.Curtea reţine că, în actualul Cod penal, legiuitorul român are o orientare mai degrabă preventivă, decât represivă, de vreme ce s-a optat pentru reducerea limitelor speciale de pedeapsă pentru mai multe infracţiuni, concomitent cu înăsprirea tratamentului penal al pluralităţii de infracţiuni. Aceasta, în contextul în care critica principală a tendinţelor legislative anterioare de majorare a limitelor maxime de pedeapsă, ca principal instrument de combatere a unor infracţiuni, a fost aceea că sistemul sancţionator al vechiului Cod penal nu mai reflecta în mod corect sistemul valorilor sociale pe care legea penală este chemată să le protejeze. Astfel, în expunerea de motive la proiectul Legii privind Codul penal se arată că "soluţia de dorit nu este deci o majorare dusă la absurd a limitelor de pedeapsă, care nu face altceva decât să nesocotească ierarhia valorilor sociale într-o societate democratică".

27.Pe de altă parte, legiuitorul a urmărit ca noul Cod penal să ofere şi instrumente mult mai eficiente pentru individualizarea şi sancţionarea pluralităţii de infracţiuni, în condiţiile în care, sub imperiul fostei reglementări, pluralitatea de infracţiuni, deşi un indiciu important privind periculozitatea sporită a infractorului, rămânea practic nesancţionată, cauza de agravare fiind, în foarte multe situaţii, ignorată de instanţe în stabilirea pedepsei rezultante, din cauza faptului că sporul de pedeapsă prevăzut de lege avea un caracter facultativ. Aşa încât noul Cod penal răspunde unei puternice exigenţe sociale, de a reglementa mai sever tratamentul sancţionator al celui care repetă comportamentul infracţional. Potrivit expunerii de motive la proiectul Legii privind Codul penal, "Într-un stat de drept, întinderea şi intensitatea represiunii penale trebuie să rămână în limite determinate, în primul rând, prin raportare la importanţa valorii sociale lezate pentru cei care înfrâng pentru prima oară legea penală, urmând să crească progresiv pentru cei care comit mai multe infracţiuni înainte de a fi definitiv condamnaţi şi cu atât mai mult pentru cei aflaţi în stare de recidivă. De aceea, limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială trebuie corelate cu dispoziţiile părţii generale, care vor permite o agravare proporţională a regimului sancţionator prevăzut pentru pluralitatea de infracţiuni". Aşadar, în cazul concursului de infracţiuni, pe lângă pedeapsa cea mai grea cu închisoarea - singura sancţiune aplicată, în mod obişnuit, de către instanţe sub legea veche, sub imperiul legii noi este obligatorie aplicarea unui spor egal cu o treime din totalul celorlalte pedepse.

28.Având în vedere toate cele arătate, Curtea reţine că, întrucât săvârşirea mai multor infracţiuni de către aceeaşi persoană demonstrează o perseverenţă pe calea infracţională a acesteia, sunt necesare sisteme de sancţionare adecvate pentru asigurarea constrângerii şi reeducării, iar reglementarea acestora nu trebuie să se facă decât cu respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale.

29.Aşa încât, analizând critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea funcţiei jurisdicţionale, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, Curtea constată următoarele:

30.Prima cerinţă, statuată prin dispoziţiile constituţionale precitate - unicitatea justiţiei, nu are aplicabilitate în cauză, de vreme ce nu s-au invocat critici referitoare la înfăptuirea justiţiei de către acelaşi sistem de organe, al instanţelor judecătoreşti, la ierarhizarea acestora, în cadrul sistemului, ori la stabilirea unor competenţe diferite pentru fiecare categorie de instanţe în parte.

31.Cât priveşte cea de-a doua cerinţă - imparţialitatea justiţiei, invocată în prezenta cauză de către autor, aceasta este legată de organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti, pe de o parte, şi de judecătorul cauzei, pe de altă parte. În context, Curtea reţine că instanţa de la Strasbourg, în jurisprudenţa sa, face distincţie între "imparţialitatea obiectivă" şi "imparţialitatea subiectivă", statuând, de pildă, în Hotărârea din 5 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Micallef împotriva Maltei, paragrafele 93, 95 şi 99, faptul că imparţialitatea denotă în mod normal lipsa prejudecăţii sau părtinirii, iar existenţa sau absenţa acesteia se poate verifica în mai multe moduri. Conform jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, existenţa imparţialităţii pentru buna aplicare a art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale se stabileşte în baza unui demers subiectiv, în cadrul căruia se acordă atenţie convingerilor personale şi comportamentului unui judecător - cu alte cuvinte, dacă judecătorul a dat dovadă de prejudecăţi personale sau părtinire într-o cauză, ori în temeiul unui demers obiectiv, în cadrul căruia se verifică dacă instanţa în sine şi, printre alte aspecte, compunerea acesteia prezintă suficiente garanţii pentru excluderea oricărei îndoieli legitime în legătură cu imparţialitatea acesteia (a se vedea Hotărârea din 24 februarie 1993, pronunţată în Cauza Fey împotriva Austriei, paragrafele 27, 28 şi 30, şi Hotărârea din 21 decembrie 2000, pronunţată în Cauza Wettstein împotriva Elveţiei, paragraful 42). În marea majoritate a cauzelor având ca obiect problema imparţialităţii, instanţa de contencios european al drepturilor omului s-a axat pe demersul obiectiv. Cu toate acestea, nu există o delimitare ermetică între imparţialitatea subiectivă şi imparţialitatea obiectivă, deoarece comportamentul unui judecător poate nu doar să genereze îndoieli justificate din punct de vedere obiectiv cu privire la imparţialitatea sa, din punctul de vedere al unui observator extern (demers obiectiv), ci poate viza şi chestiunea opiniei personale (demers subiectiv) [a se vedea Hotărârea din 15 decembrie 2005, pronunţată în Cauza Kyprianou împotriva Ciprului, paragraful 119]. În consecinţă, în unele cauze în care poate fi dificilă găsirea unor dovezi care să infirme prezumţia de imparţialitate subiectivă a judecătorului, cerinţa privind imparţialitatea obiectivă conferă o garanţie suplimentară importantă (a se vedea Hotărârea din 10 iunie 1996, pronunţată în Cauza Pullar împotriva Regatului Unit, paragraful 32). Mai mult, pentru ca instanţele să poată insufla populaţiei încrederea indispensabilă, este necesar să se ţină seama de considerentele de organizare internă [Hotărârea din 1 octombrie 1982, pronunţată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragraful 30 lit. (d)]. Totodată, existenţa unor proceduri naţionale pentru a garanta imparţialitatea, şi anume a unor norme privind recuzarea judecătorilor, constituie un factor relevant. Aceste norme denotă preocuparea legiuitorului naţional pentru a elimina orice îndoială privind imparţialitatea judecătorului sau instanţei în cauză şi constituie o încercare de a asigura imparţialitatea prin eliminarea cauzelor acestor preocupări. Pe lângă asigurarea absenţei unei părtiniri reale, acestea sunt menite să elimine orice aparenţă de parţialitate şi astfel să contribuie la promovarea încrederii pe care instanţele dintr-o societate democratică trebuie să o insufle populaţiei (Hotărârea din 15 iulie 2005, pronunţată în Cauza Meznaric împotriva Croaţiei, paragraful 27). Aşadar, instanţa de la Strasbourg ia în considerare aceste norme, respectiv proceduri naţionale, pentru a aprecia dacă instanţa a fost imparţială şi, în special, dacă temerile reclamantului pot fi considerate justificate obiectiv.

32.Or, Curtea Constituţională reţine că cerinţa imparţialităţii este prevăzută şi în art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, în art. 2 alin. (1) şi art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, şi în art. 9-11 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 815 din 8 septembrie 2005, iar, în materie procesual penală, dispoziţiile care concură la asigurarea imparţialităţii, respectiv incompatibilitatea judecătorului, abţinerea, recuzarea, sunt reglementate în art. 64, 66 şi 67 din actualul Cod de procedură penală. În aceste condiţii, Curtea nu poate reţine susţinerile autorului excepţiei referitoare la lipsa de imparţialitate a judecătorului în soluţionarea cauzelor penale având ca temei dispoziţiile penale referitoare la aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracţiuni, de asemenea, dreptul la un proces echitabil, analizat din această perspectivă, fiind pe deplin respectat.

33.În ceea ce priveşte cea de-a treia cerinţă - "justiţia este egală", înscrisă în dispoziţiile constituţionale ale art. 124, aceasta reflectă dispoziţia constituţională înscrisă în art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală potrivit căreia "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări". Prevederea constituţională este reluată în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, care, în art. 2 alin. (1) dispune că justiţia este egală pentru toţi, în art. 7 alin. (1) prevede că toate persoanele sunt egale în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, şi în alin. (2) al aceluiaşi articol stabileşte că justiţia se realizează în mod egal pentru toţi, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, avere, origine ori condiţie socială sau de orice alte criterii discriminatorii. Totodată, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor stabileşte pentru judecători obligaţia de a asigura un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanţilor la procedurile judiciare.

34.Curtea reţine că principiul egalităţii în faţa justiţiei semnifică faptul că toate persoanele au o vocaţie egală să fie judecate de aceleaşi instanţe judecătoreşti şi după aceleaşi dispoziţii legale, fie că sunt de fond sau de procedură. Cu alte cuvinte, nu trebuie să existe privilegii de jurisdicţie, iar egalitatea cetăţenilor faţă de lege şi de autorităţile publice priveşte deopotrivă caracterul unitar al practicii judiciare în aceeaşi materie, egalitatea armelor (unul din elementele noţiunii mai largi de proces echitabil şi componentă importantă a unei apărări efective într-un proces cu caracter judiciar, având semnificaţia unui tratament egal al părţilor pe toată durata desfăşurării procedurii în faţa unui tribunal, fără ca una din ele să fie avantajată în raport cu cealaltă parte din proces) ori realizarea în fapt a egalităţii în faţa justiţiei prin asigurarea unui ajutor public judiciar de natură a garanta accesul egal la actul de justiţie.

35.Din această perspectivă, Curtea constată că, reglementând mai sever tratamentul sancţionator al celui care repetă comportamentul infracţional, prin aplicarea sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix, dispoziţiile criticate nu sunt de natură a înfrânge principiul egalităţii în faţa justiţiei, garanţiile enunţate în paragraful anterior urmând a fi aplicate în soluţionarea tuturor cauzelor penale având ca temei prevederile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal.

36.În continuare, Curtea reţine că, în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, autorul invocă şi dispoziţiile art. 124 alin. (3) din Legea fundamentală, potrivit cărora "Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii". Cât priveşte independenţa judecătorului, aceasta se referă, pe de o parte, la instanţa judecătorească ca întreg, iar, pe de altă parte, la fiecare judecător, în general, problema independenţei fiind necesar a se analiza sub două aspecte, funcţională şi personală. Independenţa personală vizează statutul care trebuie să i se asigure, prin lege, judecătorului, iar independenţa funcţională presupune, pe de o parte, ca organele care judecă să fie adecvate, adică să nu aparţină executivului sau legislativului, iar, pe de altă parte, instanţele judecătoreşti să fie independente în exercitarea funcţiilor lor, deci să nu fie supuse ingerinţelor din partea puterii legislative, puterii executive sau justiţiabililor.

37.În esenţă, în opinia autorului excepţiei, soluţia legislativă ce se regăseşte în art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal afectează independenţa judecătorului din perspectiva "dreptului magistratului de a individualiza sancţiunea aplicată unei persoane potrivit propriei conştiinţe şi reprezentării pe care acesta o are în legătură cu faptele deduse judecăţii, gravitatea şi consecinţele lor, precum şi persoana celui care le-a comis".

38.În legătură cu această critică, Curtea reţine că individualizarea sancţiunilor de drept penal este, pe de o parte, legală - revine legiuitorului, care stabileşte normativ pedepsele şi celelalte sancţiuni de drept penal, prin fixarea unor limite minime şi maxime ale fiecărei pedepse, care să corespundă în abstract importanţei valorii sociale ocrotite prin săvârşirea faptei incriminate, iar, pe de altă parte, judiciară - pe care o realizează judecătorul în cadrul limitelor stabilite de lege. Curtea subliniază importanţa individualizării legale a sancţiunilor de drept penal prin aceea că legiuitorul nu poate să confere judecătorului o libertate absolută în stabilirea pedepsei concrete, întrucât ar exista riscul unei interpretări şi aplicări arbitrare a pedepsei. Pe de altă parte, Curtea apreciază că, în reglementarea sancţiunilor de drept penal de către legiuitor, trebuie stabilit un echilibru între dreptul fundamental, care face obiectul limitării impuse de sancţiune, şi valoarea socială a cărei protecţie a determinat limitarea.

39.Totodată, legiuitorul nu trebuie să îi ia judecătorului dreptul de a proceda la individualizarea judiciară prin stabilirea unor pedepse absolut determinate sau prin prevederea unor pedepse care, datorită aplicării lor automate, scapă oricărui control judiciar. Prin individualizarea legală legiuitorul oferă judecătorului puterea de stabilire a pedepsei în cadrul anumitor limite predeterminate - minimul şi maximul special al pedepsei, dar, totodată, îi oferă aceluiaşi judecător instrumentele care îi permit alegerea şi determinarea unei sancţiuni concrete, în raport cu particularităţile faptei şi cu persoana infractorului.

40.Ţinând cont de cele reţinute la paragrafele 21 şi 22, Curtea constată că în prima etapă a operaţiunii de determinare concretă a pedepsei, în cazul concursului de infracţiuni, judecătorul stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune concurentă în parte, ca şi cum ar fi singură, folosind în acest scop criteriile generale de individualizare a pedepsei şi, eventual, criteriile speciale, respectiv cauzele generale de agravare sau de atenuare a pedepsei. În această etapă, judecătorul realizează o individualizare a răspunderii penale pentru fiecare infracţiune care se află în pluralitatea de infracţiuni săvârşite de infractor, făcându-se abstracţie de existenţa celorlalte infracţiuni, fiecare infracţiune păstrându-şi gradul său de pericol social. Curtea reţine aşadar deplina independenţă a judecătorului în a proceda la individualizarea judiciară a sancţiunilor pentru fiecare dintre infracţiunile concurente. În cea de-a doua etapă, judecătorul identifică pedeapsa cea mai grea la care, potrivit prevederilor criticate, adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. În acest mod, aplică pedeapsa pe care inculpatul urmează să o execute pentru toate infracţiunile, aşadar pedeapsa rezultantă sau pedeapsa de ansamblu, pedeapsă ce trebuie să reflecte pericolul social care reiese din comiterea infracţiunilor concurente.

41.În concluzie, Curtea reţine că reglementarea tratamentului penal al concursului de infracţiuni, pentru ipoteza în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, prin aplicarea sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix, intră în atribuţiile organului legiuitor, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, care, realizând o individualizare legală a sancţiunilor în materie, apreciază, în concret, în funcţie de o serie de criterii, printre care şi frecvenţa fenomenului infracţional. Aşa fiind, prin adoptarea noului regim juridic de sancţionare a celor două forme de concurs de infracţiuni - real şi formal, cât priveşte persoana fizică, infractor major, reglementând mai sever tratamentul sancţionator al celui care repetă comportamentul infracţional, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere.

42.De asemenea, Curtea reţine că, în activitatea de judecată, judecătorii nu sunt independenţi faţă de lege, potrivit art. 124 alin. (3) din Legea fundamentală aceştia "se supun numai legii". Textul constituţional precitat raportat la dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (2) potrivit cărora "Nimeni nu este mai presus de lege" şi ale art. 124 alin. (1) care stabilesc că "Justiţia se înfăptuieşte în numele legii" fixează poziţia justiţiei, a judecătorului faţă de lege. De asemenea, Curtea reţine că, potrivit normelor procesual penale ale art. 2, "Procesul penal se desfăşoară potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege" şi "Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii" [art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală]. Cu alte cuvinte, judecătorul nu creează legea, ci o aplică la speţa concretă. Competenţa judecătorului implică nu numai identificarea normei aplicabile şi analiza conţinutului său, ci şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit. Organul legislativ, emitent al normei juridice, poate fi însă mai restrictiv, obligându-l pe judecător să fie mai apropiat de lege, ori poate prefera, ţinând seama de diversitatea şi complexitatea relaţiilor sociale, o redactare generală a legii (a se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 337 din 16 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 929 din 12 octombrie 2004).

43.Având în vedere toate cele arătate, Curtea nu poate reţine critica autorului excepţiei referitoare la încălcarea independenţei judecătorului în procesul de individualizare a pedepsei principale în caz de concurs de infracţiuni.

44.Curtea nu poate reţine nici susţinerile autorului potrivit cărora prevederile criticate sunt în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale ale art. 23 privind libertatea individuală. Libertatea individuală nu are caracter absolut, fiind necesar a se exercita între coordonatele stabilite de ordinea de drept, aşa încât încălcarea regulilor care compun ordinea de drept autorizează legiuitorul să reglementeze, în funcţie de gravitatea comportamentului infracţional, norme penale care vizează direct libertatea persoanei. Aceste dispoziţii penale însă trebuie să fie strict delimitate şi condiţionate, astfel încât libertatea individuală să fie respectată. Or, Curtea constată că normele criticate permit o individualizare judiciară a pedepsei principale (rezultante) în caz de concurs de infracţiuni "în condiţiile şi în temeiul legii", potrivit art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală, o garanţie împotriva unei eventuale ingerinţe arbitrare a judecătorului în libertatea individuală reprezentând-o limita generală a pedepsei închisorii impusă de lege. Aşadar, o limitare cu privire la cuantumul pedepsei rezultante ce urmează a fi executată se face prin dispoziţiile art. 60 din Codul penal, aceasta neputând fi mai mare de 30 de ani de închisoare. Cu alte cuvinte, dacă sporul obligatoriu ar depăşi limita generală a pedepsei închisorii impusă de lege, aceasta se va reduce corespunzător.

45.Cât priveşte dreptul la un proces echitabil statuat prin dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocat de către autorul excepţiei cu referire la normele de drept substanţial ce reglementează tratamentul sancţionator în caz de concurs de infracţiuni, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale constante, aplicarea cerinţei procesului echitabil se impune numai în legătură cu procedura de desfăşurare a procesului, iar nu şi în ceea ce priveşte cadrul juridic sancţionator al faptelor, adică în domeniul dreptului substanţial, reţinând că nici din cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituţie şi nici din cel al art. 6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau al jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului nu se poate desprinde concluzia că aplicarea cerinţei procesului echitabil ar trebui să excedeze necesităţii asigurării garanţiilor procesuale, spre a se intra în materii din câmpul dreptului substanţial.

46.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Mohamed Kamel Abdrabblo Nassar în Dosarul nr. 46.843/3/2012* (315/2015) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi constată că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 27 octombrie 2015.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu