Decizie nr. XXXII din 16 aprilie 2007

Dosar nr. 2/2007

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la termenul în care poate fi contestată la instanţa de contencios administrativ hotărârea Comisiei pentru aplicarea Ordonanţei Guvernului nr. 105/1999, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 189/2000.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 116 în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia, în sensul de a stabili că împotriva hotărârii Comisiei pentru aplicarea prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 105/1999, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 189/2000, poate fi formulată contestaţie în termenul de 30 de zile prevăzut în cuprinsul reglementării speciale date prin acest act normativ, iar nu în termenul de 6 luni specific dreptului comun în materia contenciosului administrativ, prevăzut în Legea nr. 554/2004.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În aplicarea dispoziţiilor art. 7 alin. 4 teza I din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, astfel cum a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, instanţele judecătoreşti nu au punct de vedere unitar referitor la termenul în care poate fi formulată contestaţie la instanţa de contencios administrativ împotriva hotărârii Comisiei instituite pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că hotărârea Comisiei pentru aplicarea Ordonanţei Guvernului nr. 105/1999, astfel cum a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, poate fi contestată de persoanele interesate la instanţa de contencios administrativ, în termen de 6 luni de la comunicare, potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, iar nu în termenul de 30 de zile reglementat de dispoziţiile art. 7 alin. 4 teza I din acest act normativ.

În motivarea acestui punct de vedere, au fost invocate dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora "ori de câte ori într-o lege specială anterioară prezentei legi se face trimitere la Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990 sau generic la instanţa de contencios administrativ, trimiterea se va socoti făcută la dispoziţiile corespunzătoare din prezenta lege".

Relevându-se că, în raport cu o atare reglementare, ori de câte ori o lege specială face trimitere la Legea contenciosului administrativ, sunt aplicabile dispoziţiile acelei legi, s-a subliniat că termenul de contestare a hotărârii emise de comisia menţionată nu poate fi decât acela de 6 luni, prevăzut în art. 11 alin. 1 din Legea nr. 554/2004.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că termenul în care poate fi formulată contestaţie împotriva hotărârii comisiei prevăzute la art. 7 alin. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, modificată şi completată, este de 30 de zile, potrivit dispoziţiei alin. 4 al aceluiaşi act normativ.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

În adevăr, în cuprinsul Ordonanţei Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, s-a reglementat la art. 7 alin. 1, introdus prin Legea nr. 189/2000 şi modificat prin Legea nr. 323/2004, că pentru stabilirea situaţiilor din care decurg drepturile la care se referă ordonanţa, se înfiinţează, în cadrul fiecărei case judeţene de pensii sau, după caz, a municipiului Bucureşti, o comisie care, în luarea hotărârilor referitoare la drepturile prevăzute de lege, solicită avizul organizaţiilor minorităţilor naţionale legal constituite.

Pe de altă parte, tot în cadrul articolului menţionat, s-a prevăzut la teza I din alin. 4, modificat prin articolul unic pct. 2^2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 242/2000, introdus prin Legea de aprobare nr. 367/2001, că "împotriva hotărârii persoana interesată poate face contestaţie la Curtea de apel în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii, potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990".

La momentul acelei modificări legislative, durata de 30 de zile a termenului, prevăzută în dispoziţiile acestei legi speciale, era identică celei prevăzute în art. 5 alin. 2 din Legea nr. 29/1990, cu caracter general în materia contenciosului administrativ.

La data de 6 ianuarie 2005 a intrat în vigoare noua lege-cadru în materia contenciosului administrativ, Legea nr. 554/2004, stabilindu-se în cuprinsul acesteia, la art. 11 alin. 1, că, în raport cu anumite momente reglementate restrictiv, "cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual sau recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni" de la acel moment, iar la alin. 2, că "pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ unilateral, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. 1, dar nu mai târziu de un an de la data emiterii actului".

Este adevărat că prin art. 31 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, conţinând dispoziţii de abrogare expresă a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990, se fac şi precizări referitoare la abrogarea oricăror alte dispoziţii contrare.

Dar, este de observat că Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, este un act normativ cu caracter de lege specială, care cuprinde norme derogatorii de la dreptul comun în materia contenciosului administrativ reglementat prin Legea nr. 554/2004.

Aşa fiind, dispoziţiile de drept comun în materia contenciosului administrativ, cuprinse în Legea nr. 554/2004, sunt aplicabile în domeniul la care se referă Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, modificată şi completată prin Legea nr. 189/2000, numai în măsura în care prevede aspecte nereglementate de această lege specială.

Altfel ar însemna să fie încălcat principiul potrivit căruia legile speciale, cuprinzând norme derogatorii de la dreptul comun, aplicabile numai într-o anumită materie pe care o reglementează, sunt de strictă interpretare.

De aceea, câtă vreme conflictul de legi determinat de coexistenţa normei generale şi a celei speciale se soluţionează întotdeauna conform regulii specialia generalibus derogant, este evident că, în cazul concomitenţei de reglementări în art. 11 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 şi în art. 7 alin. 4 teza I din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, introdus prin Legea nr. 189/2000, nu poate fi găsită o altă cale de interpretare raţională a legii decât în sensul aplicării acestor din urmă dispoziţii, al căror caracter special în raport cu cele ale Legii nr. 554/2004 este vădit.

Ca urmare, nici nu se poate considera că dispoziţiile art. 31 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, referitoare la abrogarea dispoziţiilor contrare acestei legi, ar opera şi abrogarea implicită a prevederilor art. 7 alin. 4 teza I din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, introdus prin Legea nr. 189/2000 şi modificat prin articolul unic pct. 2^2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 242/2000, introdus prin Legea de aprobare nr. 367/2001, întrucât norma specială anterioară nu poate fi modificată sau abrogată decât în mod expres de o normă generală ulterioară.

De altfel, este de reţinut că prin art. 65 alin. 3 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, s-a instituit regula cu caracter imperativ că "evenimentele legislative implicite nu sunt recunoscute în cazul actelor normative speciale ale căror dispoziţii nu pot fi socotite modificate, completate sau abrogate nici prin reglementarea generală a materiei, decât dacă acest lucru este exprimat expres", ceea ce nu s-a întâmplat în legătură cu textul de lege în discuţie.

Nici dispoziţia explicită de la art. 31 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, de abrogare expresă a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990, nu poate influenţa modul de interpretare a reglementării cuprinse în art. 7 alin. 4 teza I din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, chiar dacă ea conţine sublinierea că termenul de 30 de zile în care se poate face contestaţie se socoteşte "de la data comunicării hotărârii, potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990", deoarece trimiterea la această lege-cadru vizează doar competenţa instanţei de contencios administrativ şi procedura în faţa acelei instanţe.

Norma specială de la art. 7 alin. 4 teza I din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, introdusă prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, nu poate fi considerată abrogată implicit, deoarece prin aceasta s-ar obstacula realizarea scopului legislativ urmărit de legiuitor, la instituirea ei, de a supune hotărârile comisiilor constituite, în temeiul alin. 1 din acelaşi articol, controlului judiciar al instanţei de contencios administrativ într-un termen cât mai rezonabil cu putinţă.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că hotărârea Comisiei pentru aplicarea Ordonanţei Guvernului nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, poate fi contestată la instanţa de contencios administrativ competentă, în termen de 30 de zile de la comunicare, conform art. 7 alin. 4 teza I din această ordonanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

DECID:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 7 alin. 4 teza I din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, stabilesc:

Hotărârea Comisiei pentru aplicarea Ordonanţei Guvernului nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, poate fi contestată la instanţa de contencios administrativ competentă, în termen de 30 de zile de la comunicare, conform textului de lege mai sus menţionat.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 aprilie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,

Victoria Maftei