Hotărâre din 24 aprilie 2008

(Cererea nr. 15.741/03)

În cauza Visan împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 27 martie 2008,

pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:

PROCEDURA

1.La originea cauzei se află o cerere (nr. 15.741/03) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, doamna Constanta Visan (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 8 aprilie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2.Reclamanta a fost reprezentată de domnul M.L. Draghici, fiul său. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul său, domnul R.-H. Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.

3.La data de 18 mai 2005, Curtea a decis să comunice Guvernului cererea referitoare la pretinsa lipsă de acces la o instanţă. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenţie, ea a decis să analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

4.Reclamanta s-a născut în anul 1949 şi locuieşte în Bucureşti.

A. Procesul penal împotriva reclamantei

5.Prin Decizia definitivă din data de 28 iunie 1993 Tribunalul Bucureşti a condamnat-o pe reclamantă la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare, admiţând totodată şi acţiunea civilă formulată în cauză. Instanţa nu a analizat aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor Decretului nr. 11/1988 privind amnistierea unor infracţiuni şi reducerea unor pedepse.

6.La data de 5 august 1993 reclamanta a fost arestată în vederea executării pedepsei, fiind liberată la data de 22 iulie 1994.

7.Prin Decizia definitivă din data de 3 octombrie 1995 Curtea Supremă de Justiţie, în urma recursului în anulare formulat de procurorul general, a casat Decizia definitivă din data 28 iunie 1993 şi a dispus încetarea procesului penal declanşat împotriva reclamantei, cu motivarea că infracţiunile comise făcuseră obiectul unei amnistii. Curtea Supremă de Justiţie a menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii Tribunalului Bucureşti

B. Acţiunea introdusă pentru repararea pagubelor produse prin privarea de libertate în mod nelegal

8.La data de 6 martie 1998, reclamanta a sesizat Tribunalul Bucureşti cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 998 şi 999 din Codul civil, solicitând despăgubiri din partea statului pentru daunele produse prin "eroarea judiciară severă ce determinase detenţia sa ilegală timp de aproape un an". Reclamanta a solicitat cu titlu de daune suma de 200.000.000 lei (ROL).

9.Cauza a fost judecată de 10 instanţe, de 3 grade diferite de jurisdicţie. Instanţele au analizat cauza fie din perspectiva art. 504 din Codul de procedură penală (CPP), fie din perspectiva Codului civil. În cererile sale, reclamanta a invocat Codul civil completat cu prevederile CPP mai sus menţionate.

10.Prin Decizia definitivă din 28 ianuarie 2003 Curtea Supremă de Justiţie a respins acţiunea reclamantei. Aceasta a considerat că situaţia de fapt din cauză permitea aplicarea art. 504 din CPP, astfel cum acesta a fost interpretat prin Decizia nr. 45 din 10 martie 1998 a Curţii Constituţionale (vezi paragraful 18 de mai jos). Totuşi, instanţa a considerat, pentru prima dată, că reclamanta ar fi trebuit să introducă cererea în termen de un an de la data casării hotărârii prin care s-a dispus condamnarea sa (art. 505 din CPP). Deoarece reclamanta nu a respectat acest termen, acţiunea a fost considerată prescrisă.

11.La data de 17 februarie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a eliberat o adeverinţă, informând-o pe reclamantă că acţiunea sa fusese respinsă ca prescrisă.

12.La data de 7 noiembrie 2003, reclamanta a obţinut o copie a Deciziei definitive din data de 28 ianuarie 2003, după multe încercări fără succes şi plângeri adresate Ministerului Justiţiei şi Curţii Supreme de Justiţie referitoare la termenul nerezonabil de redactare a deciziei instanţei.

II. Dreptul intern pertinent

A. Prevederi privind amnistia

13.Decretul nr. 11/1988 privind amnistierea unor infracţiuni şi reducerea unor pedepse, în partea sa relevantă, prevede următoarele:

Articolul 1

Se amnistiază toate infracţiunile pentru care s-a aplicat pedeapsa cu închisoare până la 10 ani inclusiv.

14.Dispoziţiile referitoare la amnistie din Codul penal sunt următoarele:

Articolul 119

(1)Amnistia înlătură răspunderea penală pentru fapta săvârşită (...).

(2)Amnistia nu are efecte (...) asupra drepturilor persoanei vătămate.

B. Prevederi referitoare la acţiunea în răspundere civilă delictuală

15.Articolele relevante din Codul civil prevăd următoarele:

Articolul 998

Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara.

"Articolul 999

Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa."

16.Conform prevederilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie în cazul acţiunilor în despăgubiri este de 3 ani de la data producerii prejudiciului.

17.Articolele relevante din CCP prevedeau următoarele:

Articolul 504

Orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârşit fapta imputată ori că acea faptă nu există.

Are dreptul la repararea pagubei şi persoana împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior, pentru motivele arătate în alineatul precedent, a fost scoasă de sub urmărire sau a fost achitată.

"Articolul 505

(...) Acţiunea [pentru repararea pagubei] poate fi pornită în termen de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare sau de la data ordonanţei de scoatere de sub urmărire."

18.Prin Decizia nr. 45 din data de 10 martie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 18 mai 1998, Curtea Constituţională, sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor primului alineat al art. 504 din CPP, statua după cum urmează:

"Conform dispoziţiilor art. 48 alin. (3) din Constituţie, "statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale". Rezultă din acest text că principiul responsabilităţii statului faţă de persoanele care au suferit din cauza unei erori judiciare săvârşite în procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori (...) Prin urmare, se constată că organul legislativ nu a pus de acord prevederile art. 504 din Codul de procedură penală cu cele ale art. 48 alin. (3) din Constituţie (...) În consecinţă, ţinând seama că art. 504 din Codul de procedură penală instituie numai două cazuri posibile de angajare a răspunderii statului pentru erorile judiciare săvârşite în procesele penale, rezultă că această limitare este neconstituţională faţă de prevederile art. 48 alin. (3) din Constituţie, care nu permit o asemenea restrângere."

ÎN DREPT

I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie

19.Reclamanta s-a plâns în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie de lipsa de acces la o instanţă în măsura în care cererea sa privind acordarea de despăgubiri a fost respinsă ca prescrisă în temeiul unei legi ce nu era în vigoare la data la care ea şi-a formulat acţiunea.

Art. 6 § 1 prevede următoarele:

Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de către o instanţă (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...).

A. Asupra admisibilităţii

20.Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, ea constată că acesta nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.

B. Asupra temeiniciei

1.Argumentele părţilor

21.Guvernul afirmă că stabilirea bazei legale a unei acţiuni de către instanţă şi termenele-limită pentru introducerea unei acţiuni se numără printre limitările permise ale dreptului de acces la o instanţă (a se vedea Pιrez de Rada Cavanilles împotriva Spaniei, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VIII, p. 3255, §§ 43-45).

22.De asemenea, Guvernul afirmă că, datorită rolului activ al judecătorilor naţionali şi a marjei de apreciere a statului în materie, instanţele interne aveau puterea de a determina legea aplicabilă pe baza faptelor cauzei şi indiferent de temeiurile de drept indicate de către reclamantă. S-a arătat şi că reclamanta însăşi făcuse referire atât la articole din Codul civil, cât şi la articole din CPP în cererile sale adresate instanţelor.

23.Mai mult, Guvernul consideră că termenul-limită impus de art. 504 nu a fost prea scurt (a se vedea, a contrario, Pιrez de Rada Cavanilles, citată anterior, § 47) şi că acest termen se împlinise deja în momentul când reclamanta a introdus acţiunea, aplicarea sa nefiind astfel imputabilă duratei proceselor în sine (a se vedea, a contrario, Yagtzilar şi alţii împotriva Greciei, nr. 41727/98, § 27, CEDO 2001-XII).

24.În sfârşit, Guvernul afirmă că procedura instituită de art. 504 şi 505 din CPP reprezenta un remediu efectiv pentru plângerile reclamantei.

25.Reclamanta a contestat argumentele prezentate de Guvern şi a reiterat faptul că art. 504 nu era aplicabil în momentul în care a sesizat instanţele de judecată.

2.Aprecierea Curţii

26.Curtea face trimitere la principiile stabilite de jurisprudenţa sa referitoare la "dreptul la o instanţă", dreptul de acces fiind un aspect al acestuia, arătând în special că acest drept este supus unor limitări ce nu ar trebui să restricţioneze sau să reducă accesul unei persoane în aşa fel sau într-o aşa măsură încât esenţa însăşi a dreptului să fie atinsă (a se vedea, de exemplu, Prince Hans-Adam II of Liechtenstein împotriva Germaniei [MC], nr. 42527/98, §§ 43-50, CEDO 2001-VIII; Yagtzilar, citată anterior, § 22; Brualla GOmez de la Torre împotriva Spaniei, Hotărârea din 19 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, p. 2955, § 31-33; Edificaciones martie Gallego S.A. împotriva Spaniei, Hotărârea din 19 februarie 1998, Culegere 1998-I, p. 290, § 33-34; Pιrez de Rada Cavanilles, citată anterior, §§ 43-45; şi Lungoci împotriva României, nr. 62.710/00, §§ 34-36, 26 ianuarie 2006).

27.Curtea observă că reclamanta a formulat acţiunea în despăgubiri la data de 6 martie 1998. La data respectivă, art. 504 din CPP, lex specialis în materie de despăgubiri pentru o condamnare eronată, nu acoperea situaţia reclamantei. Rezultă că la data respectivă Codul civil era singurul remediu efectiv aflat la dispoziţia reclamantei. Abia la data de 18 mai 1998 decizia Curţii Constituţionale prin care se extindea sfera de aplicabilitate a art. 504 a devenit publică.

28.Este adevărat că reclamanta ar fi putut să conteste ea însăşi constituţionalitatea prevederilor CPP. Astfel, ea ar fi putut să formuleze acţiunea în despăgubiri în temeiul art. 504, în termen de un an de la data deciziei definitive pronunţate în cauza sa, adică înainte de luna octombrie 1996, şi să invoce o excepţie de neconstituţionalitate a acelor prevederi în faţa instanţelor. Totuşi, Curtea consideră că atât timp cât reclamanta avea la dispoziţie o cale de atac cu mai multe şanse de succes, şi anume acţiunea întemeiată pe dispoziţiile referitoare la răspunderea civilă delictuală, ar fi excesiv să se aştepte de la aceasta ca ea să utilizeze o cale de atac cu o finalitate mai puţin previzibilă.

29.Curtea, ca şi Guvernul, nu neagă competenţa instanţelor interne de a determina temeiul legal al unei acţiuni. Totuşi, ea observă că, făcând acest lucru în cauza de faţă, instanţele au analizat acţiunea conform unor prevederi ce nu erau în vigoare la data formulării acesteia şi care au urmat reguli procedurale diferite de cele aplicabile în materie de răspundere civilă delictuală, în special termene-limită diferite pentru introducerea acţiunii. Aşadar, reclamanta ar fi trebuit să prevadă eventuala schimbare în legislaţie şi să se conformeze acesteia înainte ca respectiva schimbare să aibă loc efectiv.

30.Din acest motiv, Curtea consideră că gradul de acces acordat de legislaţia naţională nu era suficient pentru a garanta dreptul reclamantei la o instanţă (a se vedea Yagtzilar, citată anterior, § 26).

31.Mai mult, Curtea nu poate să nu observe faptul că niciuna dintre instanţele care au soluţionat cauza reclamantei în temeiul art. 504, cu excepţia Curţii Supreme de Justiţie în ultimă instanţă, nu a considerat acţiunea ca fiind prescrisă. Faptul că reclamantei i s-a adus la cunoştinţă intervenţia prescripţiei doar în această etapă târzie a procesului a lipsit-o, odată pentru totdeauna, de orice posibilitate de a-şi apăra dreptul la despăgubiri (a se vedea Yagtzilar, citată anterior, § 27).

32.Faţă de cele arătate, Curtea apreciază că nu se impune să mai analizeze afirmaţiile Guvernului privind calitatea noii căi de atac (a se vedea paragraful 24 de mai sus).

33.Considerentele de mai sus sunt suficiente pentru a îi permite Curţii să constate că, în analiza acţiunii reclamantei în temeiul unei prevederi legale care nu era în vigoare la data introducerii acesteia, instanţele interne au încălcat dreptul reclamantei la o instanţă.

Prin urmare, a avut loc o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie.

II. Asupra altor pretinse încălcări ale Convenţiei

34.Reclamanta s-a plâns în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie de faptul că instanţele care i-au soluţionat cauza nu au fost imparţiale şi de faptul că nu a avut parte de un proces echitabil. De asemenea, ea a considerat că cererea sa vizând acordarea de despăgubiri nu a fost soluţionată de instanţe într-un termen rezonabil şi că decizia definitivă nu a fost pronunţată în mod public, având în vedere că i-au fost necesare mai mult de 8 luni pentru a obţine o copie a deciziei respective.

35.În temeiul art. 34, reclamanta s-a plâns de faptul că refuzul autorităţilor de a-i elibera o copie a Deciziei definitive din data de 28 ianuarie 2003 a împiedicat-o timp de câteva luni să îşi finalizeze cererea adresată Curţii.

36.În sfârşit, reclamanta a considerat că instanţele i-au încălcat dreptul de a primi despăgubiri pentru o eroare judiciară, garantat de art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţie.

37.Cu toate acestea, ţinând cont de toate elementele aflate în posesia sa şi în măsura în care este competentă să analizeze aspectele invocate, Curtea constată că acestea nu prezintă nicio aparenţă de încălcare a drepturilor şi a libertăţilor prevăzute de Convenţie sau de protocoalele sale.

Rezultă că această parte a cererii este vădit neîntemeiată şi trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.

III. Asupra aplicării articolului 41 din Convenţie

38.Conform art. 41 din Convenţie:

Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.

A. Prejudiciu

39.Reclamanta a solicitat acordarea sumei de 1.000.000 euro (EUR) cu titlu de daune morale cauzate de pretinsa încălcare a art. 3 din Protocolul nr. 7 şi a sumei de 1.050.000 EUR cu titlu de daune morale cauzate de pretinsele încălcări ale art. 6.

40.Guvernul consideră că nu există nicio legătură de cauzalitate între daunele pretinse şi presupusele încălcări ale Convenţiei şi că pretenţiile reclamantei sunt excesive. În opinia sa, o constatare a încălcării Convenţiei ar putea constitui, în sine, o reparaţie suficientă a pretinsului prejudiciu moral suferit de reclamantă.

41.Curtea reiterează faptul că a constatat existenţa unei încălcări a dreptului reclamantei de acces la o instanţă din cauza aplicării termenelor-limită, astfel încât doar acest aspect poate constitui baza acordării unor despăgubiri. Aşadar, Curtea îi acordă reclamantei suma de 5.000 EUR cu titlu de daune morale.

42.De asemenea, Curtea reiterează faptul că, în urma constatării unei încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie, reclamantul ar trebui să fie repus, pe cât posibil, în situaţia în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 6 nu ar fi fost încălcate; în mod special, ar trebuie să se asigure posibilitatea de a obţine redeschiderea procesului (a se vedea, Piersack împotriva Belgiei (art. 50), Hotărârea din 26 octombrie 1984, seria A nr. 85, p. 16, § 12; Genăel împotriva Turciei, nr. 53.431/99, § 27, 23 octombrie 2003; Tahir Duran împotriva Turciei, nr. 40.997/98, § 23, 29 ianuarie 2004; Somogy împotriva Italiei, nr. 67.972/01, § 86, 18 mai 2004; Metaxas împotriva Greciei, nr. 8.415/02, § 35, 27 mai 2004; Caloglu împotriva Turciei, nr. 55.812/00, § 30, 29 iulie 2004; Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei [MC], nr. 48.787/99, § 487, CEDO 2004-VII; şi Lungoci, citată anterior, §§ 55-56).

B. Cheltuieli de judecată

43.Reclamanta nu a cerut restituirea cheltuielilor de judecată. Prin urmare, nu i se acordă nicio sumă cu acest titlu.

C. Dobânzi moratorii

44.Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

CURTEA

1.declară admisibilă cererea în ceea ce capătul de cerere privind dreptul de acces la o instanţă conform art. 6 § 1 din Convenţie şi inadmisibilă în rest;

2.hotărăşte că a avut loc o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie;

3.hotărăşte:

a)ca statul pârât să îi plătească reclamantei, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 5.000 EUR (cinci mii euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de daune morale, sumă ce urmează să fie convertită în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii;

b)ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, această sumă să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;

4.respinge cererea de reparaţie echitabilă în rest.

Întocmită în limba engleză, apoi comunicată în scris la data de 24 aprilie 2008, pentru aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.

Josep Casadevall,

preşedinte

Santiago Quesada,

grefier