Decizie nr. 334 din 3 aprilie 2007

Ioan Vida - preşedinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Marinela Mincă - procuror

Benke Karoly - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 70 alin. 2 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Vasile Museanu în Dosarul nr. 2.315/2006 al Judecătoriei Medgidia.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, arătând că dispoziţiile legale criticate consacră dreptul acuzatului de a nu se autoacuza, iar împrejurarea că declaraţiile acuzatului pot fi folosite şi împotriva sa numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză constituie o garanţie a procesului echitabil.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 31 octombrie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 2.315/2006, Judecătoria Medgidia a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 70 alin. 2 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Vasile Museanu într-o cauză penală ce priveşte trimiterea sa în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 271 alin. 1 din Codul penal.

În motivarea excepţiei autorul acesteia apreciază că textul constituţional invocat este încălcat în măsura în care declaraţia inculpatului poate fi folosită numai împotriva sa. Astfel, se ajunge la situaţia ca mărturisirea inculpatului să fie "regina probelor", ceea ce contravine adevărului obiectiv. Se mai arată că această depoziţie trebuie privită ambivalent, atât în favoarea inculpatului, cât şi împotriva sa, nefiind benefic înfăptuirii justiţiei ca instanţa de judecată să preia din depoziţie numai acele pasaje care sunt împotriva inculpatului.

Judecătoria Medgidia apreciază excepţia de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată. Se arată că dreptul la tăcere al inculpatului presupune posibilitatea acestuia de a nu face declaraţii care ar putea fi folosite drept probe împotriva sa şi de a nu contribui astfel la propria incriminare. Aducerea la cunoştinţă învinuitului sau inculpatului a dreptului său de a nu face nicio declaraţie şi atragerea atenţiei asupra faptului că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa de către organele judiciare sunt rezultatul ridicării prezumţiei de nevinovăţie la rang de principiu fundamental. Se mai susţine că este de bun-simţ şi de o logică elementară să se admită că este absurd a se accepta drept probe în procesul penal mărturii făcute de o persoană contra propriilor sale interese.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În argumentarea acestui punct de vedere, se susţine că înştiinţarea învinuitului sau inculpatului despre posibilitatea ca declaraţia sa să fie folosită în cadrul procesului penal nu înseamnă o recunoaştere a vinovăţiei sale, prezumţia de nevinovăţie fiind înlăturată numai odată cu rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare. Totodată, declaraţia învinuitului sau inculpatului nu poate servi la condamnarea acestuia decât în măsura în care este coroborată cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate ridicată este neîntemeiată. Se arată că nu este încălcat principiul prezumţiei de nevinovăţie, întrucât inculpatul nu este pus în faţa unui verdict definitiv de vinovăţie şi de răspundere. Totodată, se mai susţine că instanţa de judecată este cea care apreciază asupra concludenţei şi utilităţii probelor, iar cu ocazia deliberării va face aprecierea definitivă a probelor, care, potrivit art. 63 alin. 2 teza întâi din Codul de procedură penală, nu au valoare mai dinainte stabilită.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie dispoziţiile art. 70 alin. 2 din Codul de procedură penală. În realitate, aşa cum rezultă din motivarea excepţiei, autorul acesteia critică numai teza întâi partea finală a art. 70 alin. 2 din Codul de procedură penală, text asupra constituţionalităţii căruia Curtea urmează să se pronunţe prin prezenta decizie. Art. 70 alin. 2 teza întâi partea finală din Codul de procedură penală are următorul cuprins:

Învinuitului sau inculpatului i se aduc apoi la cunoştinţă fapta care formează obiectul cauzei, încadrarea juridică a acesteia, dreptul de a avea un apărător, precum şi dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i-se totodată atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa.

Textele constituţionale invocate în susţinerea excepţiei sunt cele ale art. 23 alin. (8) privind prezumţia de nevinovăţie, devenit art. 23 alin. (11) după revizuirea şi republicarea Constituţiei.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea reţine următoarele:

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, prezumţia de nevinovăţie prevăzută de art. 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale este încălcată "dacă, fără stabilirea legală prealabilă a culpabilităţii unui învinuit şi, îndeosebi, fără ca acesta din urmă să aibă ocazia să-şi exercite drepturile de apărare, o decizie judiciară care îl priveşte reflectă sentimentul că este vinovat" (Cauza Minelli împotriva Elveţiei, 1983). De asemenea, s-a mai reţinut că această prezumţie este încălcată şi prin afirmaţiile făcute de unii oficiali publici despre investigaţii penale în curs, care încurajează publicul să creadă în vinovăţia suspectului şi care judecă valoarea faptelor anterior unei decizii pronunţate de autoritatea judecătorească competentă (Cauza Allenet de Ribemont împotriva Franţei, 1995). Totodată, dreptul persoanei de a nu se autoacuza este într-o strânsă legătură cu prezumţia de nevinovăţie (Cauza Saunders împotriva Marii Britanii, 1996).

Curtea constată că textul art. 70 alin. 2 teza întâi partea finală din Codul de procedură penală consacră dreptul acuzatului de a păstra tăcerea cu privire la faptele care îi sunt imputate, deci de a nu contribui la propria sa acuzare, ceea ce reprezintă un element esenţial al conceptului de proces echitabil. Astfel, prin existenţa acestei garanţii procesuale, este protejată persoana acuzată de săvârşirea unei infracţiuni de exercitare a unor presiuni din partea organelor de urmărire penală. Dreptul acuzatului de a nu se acuza presupune ca organele de urmărire penală să strângă probe şi să dovedească vinovăţia acuzatului, fără a recurge la metode de coerciţie, cu nesocotirea voinţei acuzatului.

Cu privire la dreptul persoanei de a nu se autoacuza, Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii, în Cauza Miranda vs. Arizona din 1966, a statuat că orice mărturisire a acuzatului este inadmisibilă dacă nu i se aduc la cunoştinţă, în prealabil, acele "avertismente Miranda". Astfel, înainte de interogatoriu trebuie să i se aducă acuzatului la cunoştinţă faptul că beneficiază de dreptul la tăcere, că orice declaraţie a sa poate fi folosită împotriva lui şi că are dreptul să fie asistat de un avocat, iar dacă nu are suficiente resurse materiale va fi numit un avocat din oficiu spre a-l reprezenta. Prin aceste garanţii procedurale se asigură în mod efectiv dreptul acuzatului de a nu se acuza. Într-o altă cauză, Dickerson vs. United States, 2000, Curtea a reafirmat acest principiu - dreptul la tăcere - ca fiind unul de natură constituţională, chiar dacă nu este în mod expres prevăzut în Constituţie.

Cu privire la situaţia din speţă, având în vedere prevederile art. 63 alin. 2 din Codul de procedură penală, potrivit cărora "Probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului", nu se poate ajunge la concluzia că mărturisirea ar fi "regina probelor". Curtea reţine că art. 69 din acelaşi cod prevede măsura în care se poate ţine cont de declaraţiile date de învinuit sau inculpat, reglementare similară, mutatis mutandis, cu cea care priveşte declaraţiile părţii vătămate, părţii civile sau celei responsabile civilmente (art. 75). Deci, textul de lege criticat nu poate fi interpretat în sensul că declaraţiile făcute de inculpat sau acuzat au o valoare supremă. Mai mult, Curtea constată că este neîntemeiată şi susţinerea potrivit căreia instanţa de judecată preia din declaraţie numai acele pasaje care sunt împotriva inculpatului, având în vedere finalitatea procesului penal - aflarea adevărului (art. 3 din Codul de procedură penală), precum şi prevederile art. 4 din Codul de procedură penală coroborate cu art. 69 din acelaşi cod, potrivit cărora instanţa de judecată, în virtutea rolului său activ, administrează probatoriul necesar pentru aflarea adevărului şi va ţine cont de declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului făcute în cursul procesului penal numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

În consecinţă, Curtea reţine că prezumţia de nevinovăţie nu este înlăturată prin obligaţia organelor judiciare de a atrage atenţia învinuitului sau inculpatului că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa, dimpotrivă, această obligaţie fiind o importantă garanţie procesuală pentru satisfacerea cerinţelor unui proces echitabil. Prin această obligaţie este respectat dreptul fundamental al persoanei de a nu se autoacuza.

Având în vedere cele expuse mai sus, nu se poate susţine, în niciun fel, încălcarea prevederilor art. 23 alin. (11) din Constituţie.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 70 alin. 2 teza întâi partea finală din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Vasile Museanu în Dosarul nr. 2.315/2006 al Judecătoriei Medgidia.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 3 aprilie 2007.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent,

Benke Karoly