Decizie nr. 13 din 18 mai 2016

Dosar nr. 1.185/1/2016

Mirela Sorina Popescu - preşedintele Secţiei penale a

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

–preşedintele completului

Ana Maria Dascălu - judecător la Secţia penală

Leontina Şerban - judecător la Secţia penală

Anca Mădălina Alexandrescu - judecător la Secţia penală

Florentina Dragomir - judecător la Secţia penală

Rodica Aida Popa - judecător la Secţia penală

Mariana Ghena - judecător la Secţia penală

Lavinia Valeria Lefterache - judecător la Secţia penală

Lucia Tatiana Rog - judecător la Secţia penală

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin Încheierea din 23 februarie 2016, în Dosarul nr. 4.079/121/2015, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: "dacă, în aplicarea prevederilor art. 6 din Codul penal, în cazul unei infracţiuni în formă continuată care, potrivit legii penale noi, nu mai îndeplineşte condiţiile de reţinere a unităţii infracţionale continuate, ci pe cele ale unui concurs de infracţiuni, se are în vedere maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită sau pedeapsa maximă ce ar rezulta în urma aplicării dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni".

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 27^4 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Mirela Sorina Popescu.

Conform art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la şedinţa de judecată a participat doamna Roşu Cristina, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Irina Kuglay, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei cu privire la obiectul Dosarului nr. 1.185/1/2016 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, arătând că, potrivit art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 473 alin. (5) din acelaşi cod, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti.

La dosar au transmis puncte de vedere Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Timişoara, Curtea de Apel Suceava şi unele tribunale şi judecătorii, anexându-se hotărâri judecătoreşti considerate relevante pentru chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită. Unele curţi de apel s-au rezumat să comunice că la nivelul lor de competenţă şi al instanţelor judecătoreşti arondate nu a fost identificată jurisprudenţă în materia chestiunii de drept analizate şi nu au transmis niciun punct de vedere (Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Târgu Mureş, Curtea de Apel Suceava). Curtea de Apel Ploieşti a comunicat că problema de drept supusă dezlegării a fost atinsă tangenţial prin două hotărâri judecătoreşti pronunţate de Tribunalul Prahova (sentinţele penale nr. 57 din 1 februarie 2014 şi nr. 210 din 14 martie 2014).

Examinând punctele de vedere s-au conturat două opinii:

În opinia majoritară s-a susţinut că la stabilirea pedepsei aplicate condamnatului printr-o hotărâre penală definitivă pentru o infracţiune continuată, care potrivit legii penale noi nu mai îndeplineşte condiţiile de reţinere a unităţii infracţionale continuate, ci pe cele ale unui concurs de infracţiuni, se va avea în vedere pedeapsa maximă ce ar rezulta în urma aplicării dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni conform legii penale noi. În opinia minoritară s-a susţinut că ar trebui avut în vedere maximul special prevăzut de legea penală nouă pentru infracţiunea săvârşită.

Totodată, a învederat că a fost depus punctul de vedere al Direcţiei legislaţie, studii documentare şi informatică juridică în sensul că în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, în cazul unei infracţiuni în formă continuată care potrivit legii penale noi nu mai îndeplineşte condiţiile de existenţă ale infracţiunii continuate, ci condiţiile concursului de infracţiuni, instanţa se raportează la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, potrivit Deciziei nr. 7/2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor care a fost înaintat Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 25 aprilie 2016 şi apărătorului ales al contestatorului, la data de 5 mai 2016, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

A mai învederat că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 19.152 din 13 mai 2016, a adus la cunoştinţă că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept cu care a fost sesizată instanţa şi că s-au depus concluzii scrise, în sensul că în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, în cazul unei infracţiuni în formă continuată care potrivit legii penale noi nu mai îndeplineşte condiţiile de existenţă ale infracţiunii continuate, ci condiţiile concursului de infracţiuni, raportarea se face la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, iar nu la pedeapsa maximă ce ar rezulta în urma concursului de infracţiuni, conform legii penale noi.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, a solicitat doamnei procuror Irina Kuglay să susţină punctul de vedere cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 1.185/1/2016.

Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după expunerea argumentelor juridice, a apreciat că problema de drept supusă dezlegării poate primi următoarea rezolvare "în aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, în ipoteza unei infracţiuni în formă continuată care potrivit legii penale noi nu mai îndeplineşte condiţiile de existenţă ale infracţiunii continuate, ci condiţiile concursului de infracţiuni, raportarea se face la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, iar nu la pedeapsa maximă ce ar rezulta în urma concursului de infracţiuni, conform legii penale noi".

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare.

ÎNALTA CURTE,

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin încheierea din 23 februarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 4.079/121/2015, Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat, în temeiul art. 475 şi art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - pentru a pronunţa o hotărâre prealabilă în vederea dezlegării următoarei chestiuni de drept: "Dacă, în aplicarea prevederilor art. 6 din Codul penal, în cazul unei infracţiuni în formă continuată care, potrivit legii penale noi nu mai îndeplineşte condiţiile de reţinere a unităţii infracţiunii continuate, ci pe cele ale unui concurs de infracţiuni, se are în vedere maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită sau pedeapsa maximă ce ar rezulta în urma aplicării dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni conform legii penale noi".

II. Expunerea succintă a cauzei şi soluţia propusă de instanţa care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a fost sesizată cu contestaţia formulată de condamnatul TVL, aflat în stare de libertate, împotriva Sentinţei penale nr. 477 din 13 noiembrie 2015 a Tribunalului Galaţi, pronunţată în Dosarul nr. 4.079/121/2015.

La data de 23 februarie 2016, cauza a fost repusă pe rol pentru discutarea oportunităţii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea chestiunii de drept anterior menţionate.

În Dosarul nr. 4.079/121/2015, condamnatul petent TVL a cerut aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la pedeapsa de 10 ani închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 116/2009 a Tribunalului Galaţi.

Tribunalul Galaţi, prin Sentinţa penală nr. 477 din 13 noiembrie 2015, a respins cererea, reţinând următoarele: inculpatul TVL, prin Sentinţa penală nr. 116 din 2 martie 2009 a Tribunalului Galaţi, hotărâre rămasă definitivă prin neapelare la 20 martie 2009, a fost condamnat la 10 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a lit. b) şi c) din Codul penal din 1969, pentru infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată, prevăzută de art. 215 alin. 1, 3, 4 şi 5 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969 (8 acte materiale săvârşite în perioada ianuarie-martie 2006).

În cauză, curtea de apel a reţinut că infracţiunea de înşelăciune în formă agravată şi continuată prevăzută de art. 215 alin. 1, 3, 4 şi 5 din Codul penal 1969 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969 (8 acte materiale) are corespondent în norma de incriminare din art. 244 alin. (1) din noul Cod penal, text care prevede ca sancţiune închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

Din considerentele Sentinţei penale nr. 116 din 2 martie 2009 a Tribunalului Galaţi rezultă că, în conţinutul infracţiunii de înşelăciune pentru care a fost condamnat inculpatul, au fost incluse un număr de 8 acte materiale care prezentau, fiecare în parte, conţinutul infracţiunii de înşelăciune, constatându-se, totodată, că cele 8 acte materiale care au compus infracţiunea continuată de înşelăciune au fost comise în dauna a 8 persoane vătămate diferite, ceea ce echivalează cu o lipsă de identitate a subiecţilor pasivi.

Referitor la mecanismul de determinare a caracterului mai favorabil al legii penale (pe instituţii autonome sau global), în lumina Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale, în aplicarea art. 6 din noul Cod penal, fiind vorba de existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive, s-a reţinut că determinarea legii mai blânde se face prin aplicarea legii penale în ansamblul ei şi nu pe instituţii autonome.

S-a mai reţinut că operaţiunea de determinare a legii penale mai favorabile în cazul condamnatului contestator, prin utilizarea mecanismului aplicării globale a legii, în condiţiile în care există o hotărâre judecătorească definitivă prin care a fost aplicată legea penală anterioară, presupune aplicarea globală a legii penale noi, compararea a ceea ce rezultă din aplicarea fiecăreia dintre legile penale succesive şi reţinerea uneia dintre cele două legi penale ca fiind legea penală mai favorabilă.

Potrivit legii penale noi, respectiv art. 35 alin. (1) din noul Cod penal, forma continuată a infracţiunii presupune condiţia identităţii de subiect pasiv. Or, în cazul condamnatului contestator, condiţia nu este îndeplinită, cele 8 acte materiale de înşelăciune comise au fost realizate faţă de subiecţi pasivi diferiţi, respectiv faţă de un număr de 8 subiecţi pasivi. Ca atare, cele 8 acte materiale de înşelăciune formează, potrivit noului Cod penal, o pluralitate de 8 infracţiuni de înşelăciune sub forma concursului real de infracţiuni.

Incriminarea prevăzută de art. 215 alin. 1, 3, 4 şi 5 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969, are corespondent în art. 244 alin. (1) din noul Cod penal.

În condiţiile în care, potrivit legii penale noi, activitatea infracţională realizată de inculpat sub legea penală anterioară constituie conţinutul constitutiv al unui număr de 8 infracţiuni în forma prevăzută de art. 244 alin. (1) din Codul penal, s-a constatat că, pentru fiecare din cele 8 infracţiuni, maximul special al pedepsei este 3 ani închisoare.

Aplicând dispoziţiile care reglementează sancţionarea concursului de infracţiuni, respectiv art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, se obţine pedeapsa cea mai grea, 3 ani închisoare la care se adaugă sporul obligatoriu de 1/3 din totalul celorlalte 7 pedepse de câte 3 ani închisoare (21 ani), adică un spor de 7 ani închisoare, pedeapsa rezultantă în baza noii legi penale fiind de 10 ani închisoare.

În concluzie, comparând pedeapsa de 10 ani închisoare stabilită în baza legii penale anterioare cu pedeapsa de 10 ani închisoare care s-ar aplica potrivit noii legi penale, s-a constatat că pentru condamnat noua lege penală nu este mai favorabilă din moment ce şi potrivit noului Cod penal i s-ar aplica aceeaşi pedeapsă (10 ani închisoare).

Pentru considerentele evidenţiate, avându-se în vedere prevederile art. 6 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, întrucât pedeapsa de 10 ani închisoare care i-a fost aplicată condamnatului contestator, potrivit Codului penal din 1969, nu depăşeşte maximul de pedeapsă la care se poate ajunge prin aplicarea dispoziţiilor din noul Cod penal, s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de aplicare a legii penale mai favorabile formulate de condamnatul petent TVL, cu privire la pedeapsa de 10 ani închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 116 din 2 martie 2009 a Tribunalului Galaţi.

Împotriva Sentinţei penale nr. 477 din 13 noiembrie 2015 a Tribunalului Galaţi a formulat contestaţie condamnatul TVL, susţinând că se impune reducerea pedepsei de 10 ani închisoare ce i-a fost aplicată la 3 ani închisoare, pedeapsă ce reprezintă maximul special prevăzut de art. 244 alin. (1) din Codul penal, text care sancţionează, conform noii legislaţii, infracţiunea săvârşită.

Anterior repunerii cauzei pe rol, procurorul a solicitat respingerea contestaţiei formulate (în încheiere susţinându-se fie că este calea de atac a apelului, fie a contestaţiei), apreciind că fapta pentru care condamnatul a fost sancţionat penal nu constituie, conform noului Cod penal, o infracţiune continuată, ci un concurs de infracţiuni, pedeapsa aplicabilă acestei pluralităţi infracţionale, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, nefiind mai redusă decât cea aplicată prin hotărârea de condamnare, aşa încât aceasta să fie redusă.

La termenul 23 februarie 2016, apărătorul condamnatului a fost de acord cu sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acesta cerând ca în formularea chestiunii de drept să fie inclusă sintagma "sub imperiul legii vechi" pentru a se înţelege, în mod evident, că infracţiunea a fost săvârşită în formă continuată sub imperiul legii vechi.

În motivarea scrisă a căii de atac, condamnatul a susţinut că, deşi potrivit legii noi, faptele reţinute nu mai pot constitui o infracţiune continuată, trebuie avut în vedere tratamentul sancţionator aplicabil potrivit legii noi acestei forme de unitate infracţională, pentru aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, prezentând relevanţă doar modificările limitelor de pedeapsă, nu şi modificarea altor condiţii de care depinde sancţionarea infractorului. Referirea la tratamentul sancţionator aplicabil concursului de infracţiuni nu ar fi posibilă, dat fiind că nu există pedepse stabilite pentru fiecare acţiune sau inacţiune care intră în conţinutul infracţiunii continuate, pedepse care apoi să fie contopite.

Punctul de vedere motivat al completului de judecată asupra chestiunii de drept sesizate este în sensul că în cazul unei infracţiuni în formă continuată care, potrivit legii penale noi, nu mai îndeplineşte condiţiile de reţinere a unităţii infracţiunii continuate, ci pe cele ale unui concurs de infracţiuni, trebuie avută în vedere pedeapsa maximă ce ar rezulta în urma aplicării dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni conform legii penale noi.

S-a susţinut că art. 6 din Codul penal realizează un echilibru între principiul autorităţii de lucru judecat şi aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, dispoziţia menţionată justificând limitarea autorităţii de lucru judecat, exclusiv, prin necesitatea asigurării efectivităţii principiului legalităţii pedepsei, aceasta trebuind să aibă un suport legal, atât la momentul pronunţării sale, cât şi la momentul executării. Pornind de la cerinţa că pedeapsa ce se execută trebuie să aibă suport legal şi la momentul executării, rezultă că în cazul în discuţie nu se poate reţine forma continuată a infracţiunii, conform prevederilor din Codul penal din 1969, şi aplicarea, în acelaşi timp, a pedepsei stabilite de noul Cod penal pentru infracţiunea în forma de bază, întrucât într-o astfel de ipoteză sar ajunge la crearea unei lex tertia, contrar principiului aplicării unei legi penale unice în cazul succesiunii în timp a unor legi penale diferite.

Acelaşi principiu, al legalităţii pedepsei, implică concordanţa sancţiunii cu încadrarea juridică a faptei reţinută în sarcina infractorului, aspect care nu s-ar putea realiza în cauză decât prin încadrarea juridică a faptei ca un concurs de infracţiuni şi stabilirea pedepsei conform dispoziţiilor din noul Cod penal referitoare la concursul de infracţiuni.

În situaţia în care opinia susţinută de condamnat ar fi primită, fapta ar trebui încadrată juridic conform prevederilor referitoare la forma de bază a infracţiunii [art. 244 alin. (1) din noul Cod penal], reţinerea prevederilor art. 35 alin. (1) din noul Cod penal nefiind posibilă, întrucât fapta nu este în formă continuată potrivit acestui text, ajungându-se la stabilirea unei pedepse pentru o faptă pe care infractorul nu a comis-o, acesta nefiind condamnat pentru un singur act material al infracţiunii, ci pentru mai multe acte materiale, apreciate ca unitate infracţională conform legii penale vechi şi ca o pluralitate de infracţiuni conform legii penale noi.

Faptul că nu există pedepse stabilite pentru fiecare acţiune sau inacţiune care intră în conţinutul infracţiunii continuate nu constituie un impediment în stabilirea unei pedepse care să corespundă încadrării juridice reţinute conform legii penale noi.

În continuare, completul de judecată a motivat că problema aplicării prevederilor art. 6 din Codul penal presupune în mod obligatoriu încadrarea juridică a faptei pentru care infractorul a fost condamnat, conform dispoziţiilor din noul Cod penal, pentru a se avea în vedere maximul special prevăzut conform noii încadrări juridice în vederea comparării cu pedeapsa aplicată potrivit legii penale anterioare, operaţiune care în unele cazuri este favorabilă condamnatului, prin înlăturarea unor forme agravante ale infracţiunii şi stabilirea unor pedepse mai reduse (în cazul infracţiunii de omor, furt ş.a.), dar care în unele cazuri nu este favorabilă condamnatului, cum este şi situaţia în discuţie, ce presupune reţinerea unei pluralităţi de infracţiuni şi stabilirea unei pedepse rezultante conform dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni.

III. Opinia instanţelor judecătoreşti

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.

Au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuţie: Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Timişoara, Curtea de Apel Suceava şi unele tribunale şi judecătorii, anexându-se hotărâri judecătoreşti considerate relevante pentru chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită. Unele curţi de apel s-au rezumat să comunice că la nivelul lor de competenţă şi al instanţelor judecătoreşti arondate nu a fost identificată jurisprudenţă în materia chestiunii de drept analizate şi nu au transmis niciun punct de vedere (Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Târgu Mureş, Curtea de Apel Suceava). Curtea de Apel Ploieşti a comunicat că problema de drept supusă dezlegării a fost atinsă tangenţial prin două hotărâri judecătoreşti pronunţate de Tribunalul Prahova (sentinţele penale nr. 57 din 1 februarie 2014 şi nr. 210 din 14 martie 2014).

Examinând punctele de vedere s-au conturat două opinii:

1.Opinia majoritară este în sensul că, în ipoteza pusă în discuţie, se va avea în vedere pedeapsa maximă ce ar rezulta în urma aplicării dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni conform legii penale noi.

În motivarea acestui punct de vedere s-a susţinut că o eventuală reţinere a formei continuate a infracţiunii, potrivit Codului penal din 1969, şi o aplicare a pedepsei pentru forma de bază a infracţiunii stabilite de Codul penal în vigoare ar conduce la crearea unei a treia legi, ceea ce contravine principiului legalităţii pedepsei, iar singurul mod în care se poate proceda la stabilirea maximului special cerut de art. 6 din Codul penal este prin raportare la dispoziţiile prevăzute pentru concursul de infracţiuni. Opinia exprimată a fost motivată şi pe considerentul că în raport cu art. 6 din Codul penal, operaţiunea de comparare a pedepselor are un caracter strict teoretic într-o primă etapă, hotărârea de condamnare se bucură de autoritate de lucru judecat sub aspectul stabilirii vinovăţiei pentru toate actele materiale care însă, fiecare în parte, prezintă conţinutul constitutiv al unei infracţiuni şi este exclusă compararea pedepsei aplicate pentru o infracţiune continuată, cu pedeapsa ce s-ar aplica pentru o infracţiune simplă. Chiar dacă nu operează o schimbare a încadrării juridice, trebuie aplicat tratamentul sancţionator potrivit legii penale mai favorabile, în mod global (Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Timişoara).

2.Opinia minoritară este în sensul că ar trebui avut în vedere, pentru comparaţie, maximul special prevăzut de legea penală nouă pentru infracţiunea unică de înşelăciune, prevăzută de art. 244 din Codul penal întrucât, pe de o parte, art. 6 alin. (1) din Codul penal face referire la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiune - deci pentru o singură infracţiune, nu pentru un concurs de infracţiuni, iar, pe de altă parte, pentru a se aplica regulile de la regimul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni ar trebui să opereze întâi o schimbare de încadrare juridică dintr-o infracţiune continuată de înşelăciune cu 8 acte materiale în 8 infracţiuni distincte de înşelăciune, operaţiune care nu se poate realiza într-o procedură cum este contestaţia la executare, în care instanţa este ţinută de autoritatea de lucru judecat pe care o are hotărârea judecătorească de condamnare, raţiunea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal fiind aceea de a asigura respectarea principiului legalităţii pedepsei şi pe durata executării ei, fiind exclusă posibilitatea reindividualizării judiciare a pedepsei sau schimbarea încadrării juridice.

Curtea de Apel Bacău, Tribunalul Covasna, Tribunalul Bihor, Tribunalul Prahova, Judecătoria Topliţa şi Judecătoria Odorheiu Secuiesc au comunicat că în aplicarea art. 6 din Codul penal, în cazul unei infracţiuni în formă continuată care potrivit legii penale noi nu mai îndeplineşte condiţiile de reţinere a unităţii infracţionale continuate, ci pe cele ale unui concurs de infracţiuni, se are în vedere maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită.

Judecătoria Cluj-Napoca şi Judecătoria Constanţa au comunicat că într-o situaţie precum cea din cauză trebuie să se aibă în vedere maximul special al pedepsei prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, dar cu reţinerea formei continuate, chiar dacă potrivit legii noi ar fi incidente dispoziţiile referitoare la concursul de infracţiuni, neputându-se ajunge în aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei la o schimbare de încadrare juridică în cursul executării pedepsei şi implicit la o reanalizare a cauzei.

Tribunalul Tulcea a comunicat că nu are practică judiciară şi că, în opinia sa, întrebarea formulată nu vizează o reală chestiune de drept, o chestiune de drept esenţială de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi care să reclame o rezolvare de principiu, motiv pentru care a apreciat că sesizarea este inadmisibilă.

IV. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Relevante pentru chestiunea de drept supusă dezlegării sunt Decizia nr. 206/2015 şi parţial considerentele deciziilor nr. 379 din 26 iunie 2014, nr. 489 din 25 septembrie 2014, nr. 505 din 7 octombrie 2014, nr. 626 din 4 noiembrie 2014, prin care instanţa de contencios constituţional a respins, ca neîntemeiate, excepţiile de neconstituţionalitate invocate, constatând constituţionalitatea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, în raport cu criticile aduse.

În considerentele acestor decizii, Curtea Constituţională a subliniat că, în cazul pedepselor definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul nu a înţeles să repună în discuţie criteriile de stabilire şi individualizare a sancţiunii, "numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi, în cazul pedepselor definitiv aplicate, este mai mic, ele reducându-se la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi şi la cauzele legale de modificare a acestor limite".

V. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

Art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede că nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional şi internaţional (paragraful 1). De asemenea nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii. Totodată, instanţa de contencios european a reiterat că, potrivit jurisprudenţei sale, art. 7 consacră, între altele, principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, cu referire la "pedeapsă", stabilind că aceasta trebuie să asigure o protecţie efectivă împotriva urmăririi, condamnării şi sancţionării arbitrare (Cauza S.W. c Regatului Unit, hotărârea din 22 noiembrie 1995).

În Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu contra României, instanţa europeană a statuat că unul din elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care, printre altele, prevede ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării.

VI. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. VIII din 5 februarie 2007, au statuat că instanţa învestită în baza art. 461 alin. 1 lit. d) teza penultimă din Codul de procedură penală anterior, în cadrul contestaţiei la executare în care se invocă modificarea înţelesului noţiunii de "consecinţe deosebit de grave", potrivit art. 146 din Codul penal din 1969, nu poate schimba încadrarea juridică dată faptei prin hotărârea judecătorească rămasă definitivă şi apoi, reduce pedeapsa aplicată în cauză.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin deciziile nr. 7 din 26 mai 2014, nr. 8 din 26 mai 2014, nr. 14 din 16 iunie 2014 şi nr. 12 din 6 mai 2015, din perspectiva incidenţei legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei a statuat privitor la pedepsele definitive că prin aplicarea legii penale mai favorabile legiuitorul nu a înţeles să repună în discuţie criteriile de stabilire şi individualizare a sancţiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancţiune care excede maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancţiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă, prin reglementarea art. 6 din Codul penal, urmărindu-se realizarea unui echilibru între principiul autorităţii de lucru judecat şi cel al legalităţii pedepsei.

În jurisprudenţa Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este relevantă Decizia penală nr. 527 din 13 februarie 2014, prin care, referitor la aplicarea art. 6 din Codul penal, s-a arătat că în privinţa reţinerii, în contextul legii mai favorabile a concursului de infracţiuni faţă de infracţiunea continuată, datorită modificării condiţiilor de existenţă a unităţii legale, cu accent pe aspectul unităţii de subiect pasiv, o atare evaluare ar presupune schimbarea încadrării juridice şi o nouă individualizare judiciară a pedepsei, ce sunt intrate în puterea lucrului judecat, şi, ca urmare, există un impediment obiectiv ce exclude reluarea problematicii ce ţine de soluţionarea laturii penale în faza de executare.

VII. Punctul de vedere al Direcţiei legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică asupra chestiunii de drept ce se cere a fi dezlegată este în sensul că în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, în cazul unei infracţiuni în formă continuată care potrivit legii penale noi nu mai îndeplineşte condiţiile de existenţă ale infracţiunii continuate prevăzute în art. 35 alin. (1) din Codul penal, ci condiţiile concursului de infracţiuni, instanţa se raportează la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, iar nu la pedeapsa maximă ce ar rezulta prin aplicarea dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni conform legii penale noi.

VIII. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia judiciară, comunicat prin Adresa nr. 518/C2/692/III-5/2016 din 13 mai 2016, este în sensul că "în aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, în ipoteza unei infracţiuni în formă continuată care potrivit legii penale noi nu mai îndeplineşte condiţiile de existenţă ale infracţiunii continuate, ci condiţiile concursului de infracţiuni, raportarea se face la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, iar nu la pedeapsa maximă ce ar rezulta în urma concursului de infracţiuni, conform legii penale noi".

IX. Opinia specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată opinia scrisă a specialiştilor din domeniul juridic cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării, însă nu a fost comunicat niciun punct de vedere.

X. Dispoziţiile legale supuse interpretării:

Constituţia României - Art. 15 - Universalitatea - alin. (2): "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile."

Art. 2 alin. (3) din Codul penal în vigoare: "(3) Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită şi aplicată în afara limitelor generale ale acesteia."

Art. 6 alin. (1) din Codul penal în vigoare: "Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei: Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim".

Art. 33 din Codul penal din 1969: "Concurs de infracţiuni există:

a)când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele."

Art. 38 alin. (1) din Codul penal în vigoare: "Există concurs real de infracţiuni când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, prin acţiuni sau inacţiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele."

Art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal: "Tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puţin una dintre infracţiuni din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracţiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă."

Art. 41 alin. (2) din Codul penal din 1969: "Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni."

Art. 42 din Codul penal din 1969: "Infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, la care se poate adăuga un spor, potrivit dispoziţiilor art. 34."

Art. 35 alin. (1) din Codul penal în vigoare: "Infracţiunea este continuată când o persoană a săvârşit la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni."

Art. 36 alin. (1) din Codul penal în vigoare: "Infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii."

Art. 39 alin. (1) din Codul penal în vigoare: "În caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică pedeapsa, după cum urmează: (...) b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite."

Art. 34 alin. 1 lit. b) din Codul penal din 1969: "În caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte, iar dintre acestea se aplică pedeapsa: ...

b)când s-au stabilit numai pedeapsa cu închisoarea, se aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la 5 ani."

Art. 187 din Codul penal în vigoare: "Prin pedeapsa prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută de textul de lege care incriminează fapta săvârşită în formă consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei."

Codul de procedură penală din 1968

Art. 458: Intervenirea unei legi penale noi - alin. (1): "Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare intervine (...) o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 12, 14 şi 15 din Codul penal."

Art. 461 - Contestaţia la executare. "(1) Contestaţia contra executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: (...) d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere sau de micşorare a pedepsei, precum şi orice alt incident ivit în cursul executării."

Codul de procedură penală în vigoare:

Art. 595 - Intervenirea unei legi penale noi - alin. (1): "(1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea ori legea care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 4 şi 6 din Codul penal."

Art. 598

Contestaţia la executare:

(1)Contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri:

(...) d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei.

Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale

Art. 23 alin. (1): "(1) Cererile, contestaţiile şi sesizările introduse în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009, cu modificările şi completările ulterioare, având ca obiect aplicarea art. 4 şi 6 din această lege în cazul hotărârii rămase definitive anterior intrării ei în vigoare, se soluţionează după procedura prevăzută în prezentul articol, care se completează cu dispoziţiile Codului de procedură penală."

XI. Raportul asupra chestiunii de drept

Opinia judecătorului-raportor este în sensul că, în interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, în cazul unei infracţiuni în formă continuată care, potrivit legii penale noi, nu mai îndeplineşte condiţiile de existenţă ale infracţiunii continuate, ci condiţiile concursului de infracţiuni, instanţa se raportează la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, iar nu la pedeapsa maximă care ar rezulta prin aplicarea dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni, conform legii penale noi.

XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele:

A. Cu privire la admisibilitatea sesizării

În conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală: "Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Sesizarea ce face obiectul cauzei de faţă este admisibilă, fiind îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, în sensul existenţei unei cauze pendinte, aflată în ultimul grad de jurisdicţie, Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori fiind învestită în Dosarul nr. 4.079/121/2015 cu soluţionarea contestaţiei formulate de condamnatul TVL, împotriva Sentinţei penale nr. 477 din 13 noiembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Galaţi în Dosarul nr. 4.079/121/2015.

Totodată, sunt realizate şi cerinţa referitoare la legătura dintre chestiunea de drept sesizată şi soluţionarea pe fond a contestaţiei, hotărârea prealabilă având influenţă directă asupra deciziei ce va fi dată de curtea de apel cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal şi la stabilirea pedepsei ce urmează să se execute de către condamnatul TVL, la fel, cerinţa ca problema de drept cu care instanţa supremă a fost sesizată să nu fi primit încă o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii. Cu referire la acest ultim aspect, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat, prin Adresa nr. 518/C2/692/III-5/2016 din 13 mai 2016, că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii privind această chestiune de drept.

La fel, prin Decizia nr. VIII din 5 februarie 2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în recurs în interesul legii, nu s-a stabilit cu valoare de principiu care este mecanismul aplicabil pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi, în funcţie de maximul special al pedepsei prevăzut pentru infracţiunea definitiv judecată, deci nu s-au realizat o analiză comparativă şi o identificare a criteriilor ce pot fi avute în vedere în faza executării hotărârilor penale, în scopul asigurării echilibrului între principiul securităţii raporturilor juridice şi cel al legalităţii pedepsei.

B. Cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, pentru realizarea scopului respectării principiului legalităţii pedepselor, legiuitorul a consacrat în art. 6 alin. (1) din Codul penal o excepţie de la efectul autorităţii de lucru judecat al hotărârilor de condamnare definitive, limitată însă la situaţia în care, până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii, a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, respectiv maximul special al acesteia este inferior sancţiunii deja intrate în puterea lucrului judecat, caz în care pedeapsa se reduce la acest maxim.

Ca atare, fiind o excepţie de la principiul securităţii raporturilor juridice care, printre altele, presupune ca dezlegarea dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţă să nu mai poată fi supusă rejudecării, prin aplicarea legii penale mai favorabile în cazul condamnărilor definitive nu se poate ajunge la o reanalizare a cauzei, inclusiv sub aspectul situaţiei de fapt reţinute, al încadrării juridice date acesteia şi al criteriilor de stabilire şi individualizare judiciară a sancţiunii, legiuitorul penal înlăturând de la executare numai acea parte din pedeapsă care depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă.

Cu alte cuvinte, în aplicarea art. 6 din Codul penal este interzisă realizarea unei noi judecăţi a cauzei sub toate aspectele sale pentru identificarea legii penale mai favorabile, operaţiune care este îngăduită în procedura judiciară în curs de derulare, când stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile se fac prin evaluarea şi compararea tuturor instituţiilor de drept penal substanţial incidente.

În spiritul celor de mai sus s-a decis şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, jurisprudenţă care a statuat că, spre deosebire de situaţiile tranzitorii reglementate de art. 5 din Codul penal, în cazul incidenţei aplicării art. 6 din Codul penal, numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi se reduce la limitele de pedeapsă şi cauzele legale de modificare a acestora.

Rezultă că, în aplicarea art. 6 din Codul penal, comparaţia între pedepse şi cauzele legale de modificare a acestora nu se poate raporta decât la aceeaşi încadrare juridică dată faptei prin hotărârea de condamnare definitivă, fiind inadmisibilă o schimbare a respectivei încadrări juridice în cursul executării pedepsei. O interpretare contrară ar duce la încălcarea autorităţii de lucru judecat de care se bucură hotărârea definitivă, schimbarea încadrării juridice operând numai în cursul judecăţii (art. 386 din Codul procedură penală), şi ar fi în contradicţie cu dispoziţiile art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, ce reglementează doar modificarea pedepsei definitive.

Excluderea schimbării încadrării juridice în faza executării pedepsei definitive a fost stabilită cu efect obligatoriu de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. VIII din 5 februarie 2007 care şi în prezent îşi păstrează, sub aspectul menţionat, deplina valabilitate în materia contestaţiei la executare prevăzute de art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la art. 6 din Codul penal.

Cele dezvoltate anterior se aplică şi în cazul determinării legii penale mai favorabile pentru chestiunea de drept care formează obiectul sesizării, art. 6 din Codul penal, neconstituind un temei legal pentru rejudecarea cauzei soluţionate prin hotărâre definitivă de condamnare, pentru reindividualizarea judiciară a pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă sau pentru modificarea acuzaţiei penale, astfel cum a fost stabilită în hotărârea definitivă de condamnare.

Art. 6 din Codul penal constituie o singură variantă de aplicare a legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, cunoscută sub imperiul Codului penal din 1969, ca aplicare obligatorie a legii penale mai favorabile în cauze soluţionate definitiv.

În determinarea maximului special al legii noi instanţa va avea în vedere pedeapsa prevăzută de legea nouă (art. 187 din Codul penal), fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.

Din punctul de vedere al aplicării legii penale în timp, Legea nr. 187/2012 instituie, în art. 10 din cap. III intitulat "Dispoziţii privind aplicarea şi executarea sancţiunilor penale" al titlului I "Dispoziţii privind aplicarea în timp a legii penale", că prevederile noului Cod penal referitoare la tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni se aplică, în mod obligatoriu, dacă una dintre infracţiunile din structura concursului a fost săvârşită după intrarea în vigoare a noului Cod penal.

Printre cauzele de majorare a pedepsei figurează concursul de infracţiuni.

Art. 6 alin. (1) din Codul penal limitează aplicarea legii penale mai favorabile faptelor definitiv judecate la limitele de pedeapsă, determinarea acesteia făcându-se într-o singură etapă, aspect pentru care ar trebui ca faptele să fi fost săvârşite în concurs, din perspectiva ambelor legi penale.

Rejudecarea cauzei, reindividualizarea pedepsei închisorii ori modificarea acuzaţiei în materie penală sunt încălcări ale autorităţii de lucru judecat, nepermise în contestaţie la executare, autoritatea de lucru judecat referindu-se la existenţa faptei, aşa cum apare aceasta din situaţia şi împrejurările stabilite, la identificarea persoanei şi vinovăţia acesteia.

În ipoteza infracţiunii continuate, pentru care s-a pronunţat o soluţie de condamnare printr-o hotărâre judecătorească definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, examinarea, în contestaţia la executare, a îndeplinirii noilor condiţii de existenţă ale infracţiunii continuate stabilite de legiuitorul penal în art. 35 alin. (1) din noul Cod penal şi constatarea existenţei unui concurs de infracţiuni sunt operaţiuni care vizează rejudecarea cauzei, acestea aducând atingere autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive de condamnare.

La fel, în aceeaşi ipoteză, constatarea neîndeplinirii noilor condiţii de existenţă ale infracţiunii continuate prevăzute de art. 35 alin. (1) din noul Cod penal şi constatarea existenţei unui concurs de infracţiuni înseamnă modificarea acuzaţiei în materie penală, aceasta având autoritate de lucru judecat în hotărârea definitivă de condamnare.

Analizând conţinutul textului art. 6 alin. (1) din Codul penal reiese că acesta se referă la maximul special al pedepsei din legea nouă în ceea ce priveşte pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită, iar nu pedeapsa rezultantă. Dacă legiuitorul penal ar fi avut în vedere maximul pedepselor, nu ar fi utilizat expresia "maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită".

Aşa fiind, respectarea principiului autorităţii de lucru judecat obligă instanţa ca, în ipoteza infracţiunii continuate pentru care s-a pronunţat o hotărâre de condamnare definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, să se raporteze la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită (în acelaşi sens, Decizia nr. 7/2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală) şi împiedică instanţa să se raporteze la pedeapsa maximă ce ar rezulta prin aplicarea dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni, pedeapsă maximă ce ar putea fi determinată ca efect al rejudecării cauzei.

În doctrină (Florin Streteanu, "Aspecte privind aplicarea în timp a legii penale în condiţiile intrării în vigoare a noului Cod penal", Caiete de Drept Penal nr. 3/2013, pag. 41) s-a arătat că referirea la tratamentul sancţionator aplicabil concursului de infracţiuni nu ar fi posibilă, pentru că în hotărârea definitivă de condamnare nu s-au stabilit pedepse pentru fiecare acţiune sau inacţiune din conţinutul infracţiunii continuate, pedepse care să intre în operaţiunea judiciară de contopire.

În cauză, stabilirea a câte unei pedepse pentru fiecare din acţiunile sau inacţiunile din conţinutul infracţiunii continuate ar presupune, în contestaţia la executare, o reindividualizare judiciară a pedepsei care nu se regăseşte în hotărârea definitivă de condamnare, reindividualizare ce încalcă autoritatea de lucru judecat.

Considerentele de mai sus sunt subliniate şi în Decizia nr. 12/2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2015). În esenţă, în decizia anterior menţionată se arată că aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal nu poate conduce la o reanalizare a cauzei. Or, examinarea îndeplinirii noilor condiţii de existenţă ale infracţiunii continuate prevăzute în art. 35 alin. (1) din Codul penal, constatarea existenţei concursului de infracţiuni şi raportarea la tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni implică o reanalizare a cauzei.

Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în Decizia penală nr. 527 din 13 februarie 2014, pronunţată în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, a arătat că în ce priveşte reţinerea, în contextul legii mai favorabile, a concursului de infracţiuni faţă de infracţiunea continuată, datorită modificării condiţiilor de existenţă a unităţii legale, cu accent pe aspectul unităţii de subiect pasiv, această evaluare ar presupune schimbarea încadrării juridice şi o nouă individualizare judiciară a pedepsei, ce sunt intrate în puterea lucrului judecat, şi, ca urmare, există un impediment obiectiv ce exclude reluarea acestei problematici ce ţine de soluţionarea laturii penale în faza de executare.

Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 206/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 375 din 29 mai 2015), a reţinut că dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal operează cu două noţiuni, respectiv pedeapsa prevăzută de lege şi sancţiunea aplicată, care impun aplicarea dispoziţiilor referitoare la legea penală mai favorabilă după condamnarea definitivă numai dacă sancţiunea aplicată depăşeşte maximul special al pedepsei prevăzute de lege fără a se lua în considerare alte cauze de reducere sau de majorare a pedepsei care apar valorificate în sancţiunea deja aplicată. (Considerentul nr. 14 al acestei decizii a instanţei de contencios constituţional subliniază că, după condamnare, nu se pot repune în discuţie aspecte legate de individualizarea pedepsei.)

Prin urmare, încadrarea faptei într-un concurs de infracţiuni poate opera doar în cursul judecăţii, deci până la momentul dobândirii autorităţii de lucru judecat, aceasta neîncălcând principiul egalităţii în faţa legii între persoane definitiv judecate la data intrării în vigoare a legii noi şi cele aflate în curs de judecată la acel moment, pentru că determinarea legii penale mai favorabile în cazul art. 6 din Codul penal, respectiv art. 5 din Codul penal implică operaţiuni diferite, cele două categorii de subiecţi neaflându-se în situaţii juridice identice, astfel justificându-se aplicarea unui tratament juridic diferit.

Pentru considerentele dezvoltate se va admite sesizarea Curţii de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori prin Încheierea din 23 februarie 2016, dată în Dosarul nr. 4.079/121/2015, şi se va stabili că, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, în cazul unei infracţiuni în formă continuată care, potrivit legii penale noi, nu mai îndeplineşte condiţiile de existenţă ale infracţiunii continuate, ci condiţiile concursului de infracţiuni, instanţa se raportează la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, iar nu la pedeapsa maximă ce ar rezulta prin aplicarea dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni conform legii penale noi.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori prin Încheierea din 23 februarie 2016, dată în Dosarul nr. 4.079/121/2015, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: "dacă, în aplicarea prevederilor art. 6 din Codul penal, în cazul unei infracţiuni în formă continuată care, potrivit legii penale noi, nu mai îndeplineşte condiţiile de reţinere a unităţii infracţionale continuate, ci pe cele ale unui concurs de infracţiuni, se are în vedere maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită sau pedeapsa maximă ce ar rezulta în urma aplicării dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni".

Stabileşte că, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, în cazul unei infracţiuni în formă continuată care, potrivit legii penale noi, nu mai îndeplineşte condiţiile de existenţă ale infracţiunii continuate, ci condiţiile concursului de infracţiuni, instanţa se raportează la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, iar nu la pedeapsa maximă ce ar rezulta prin aplicarea dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni conform legii penale noi.

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit dispoziţiilor art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 mai 2016.

PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A

ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

judecător MIRELA SORINA POPESCU

Magistrat-asistent,

Cristina Roşu