Decizie nr. 604 din 20 mai 2008

Ioan Vida - preşedinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Augustin Zegrean - judecător

Ion Tiucă - procuror

Valentina Bărbăţeanu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 121 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România. Excepţia a format obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.644 D/2007 şi a fost ridicată de Ali Hashem Abd în Dosarul nr. 8.328/302/2007 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti - Secţia a II-a civilă.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 6 mai 2008, când, în urma deliberărilor, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 13 mai 2008, când pronunţarea a fost amânată pentru data de 20 mai 2008.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 1 octombrie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 8.328/302/2007, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti - Secţia a II-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.121 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Ali Hashem Abd într-o cauză civilă având ca obiect plângerea împotriva hotărârii Oficiului Român pentru Imigrări prin care i-a fost respinsă cererea de acces la procedura de azil şi prin care s-a dispus transferul solicitantului în Bulgaria.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că prevederile art. 121 din Legea nr. 122/2006 nu acordă solicitantului de azil posibilitatea reală de a ataca hotărârea Oficiului Român pentru Imigrări prin care i s-a respins accesul la procedura de azil şi s-a dispus transferarea acestuia în statul membru responsabil. Prin conţinutul textelor de lege criticate se stabileşte că solicitantul are la dispoziţie un termen de două zile pentru a depune, personal, plângere împotriva acestei hotărâri, iar introducerea plângerii în termenul menţionat nu suspendă executarea dispoziţiei de transfer. Prin urmare, solicitantul nu beneficiază în mod efectiv de posibilitatea de a exercita calea de atac, în condiţiile în care legea permite ca dispoziţia de transfer să fie executată odată cu comunicarea hotărârii. Solicitantul este pus astfel în imposibilitatea de a exercita personal acest drept, precum şi de a contacta o persoană pe care să o împuternicească pentru a introduce plângerea. În consecinţă, autorul excepţiei susţine că prevederile legale criticate nu oferă solicitantului un drept efectiv la apărare şi îl împiedică în acelaşi timp să se adreseze instanţei pentru apărarea drepturilor sale.

Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti - Secţia a II-a civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Guvernul consideră că, în realitate, astfel cum rezultă din motivarea cererii prin care a fost ridicată excepţia, autorul acesteia contestă numai constituţionalitatea alin. (1) şi (2) ale art. 121 din Legea nr. 122/2006. Apreciază că textele de lege menţionate încalcă dispoziţiile art. 21 din Constituţie şi, ca atare, excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată în raport cu aceste prevederi ale Legii fundamentale. În argumentarea acestui punct de vedere, arată că legiuitorul are competenţa, în temeiul art. 126 alin. (2) din Constituţie, să instituie norme speciale de procedură, derogatorii de la dreptul comun, în considerarea unor situaţii deosebite, dar numai în măsura în care demersul său este subordonat regulilor şi principiilor constituţionale, aşa cum s-a statuat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 121 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România sunt neconstituţionale, fiind contrare principiului liberului acces la justiţie, instituit de art. 21 din Legea fundamentală, care presupune posibilitatea oricărei persoane de a se adresa direct şi nemijlocit instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. Cât priveşte critica de neconstituţionalitate a art. 121 alin. (1) şi alin. (4)-(6) din Legea nr. 122/2006, apreciază că nu poate fi reţinută, întrucât acestea reprezintă norme de procedură a căror reglementare este de competenţa exclusivă a legiuitorului.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 121 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 18 mai 2006, care au următorul conţinut:

Art. 121 – Calea de atac

(1)Împotriva hotărârii prevăzute la art. 120 alin. (3) se poate face plângere în termen de două zile de la data primirii dovezii de comunicare sau a documentului prin care se constată că solicitantul nu se mai află la ultima reşedinţă declarată. Introducerea plângerii în termenul menţionat nu suspendă executarea dispoziţiei de transfer în statul membru responsabil.

(2)Plângerea se depune personal la Oficiul Naţional pentru Refugiaţi şi va fi însoţită de copia de pe hotărârea de respingere a accesului la procedura de azil în România.

(3)Plângerea este înaintată de îndată judecătoriei în a cărei rază teritorială se află structura competentă a Oficiului Naţional pentru Refugiaţi care a emis hotărârea.

(4)Instanţa de judecată soluţionează plângerea în termen de 5 zile şi pronunţă o hotărâre motivată prin care:

a)respinge plângerea şi menţine hotărârea Oficiului Naţional pentru Refugiaţi;

b)admite plângerea, anulează dispoziţia de transfer în statul responsabil şi dispune acordarea accesului la procedura de azil în România;

(5)Hotărârea instanţei este definitivă şi irevocabilă.

(6)În cazul în care prin hotărârea instanţei de judecată se admite plângerea şi se dispune acordarea accesului la procedura de azil naţională, iar solicitantul de azil a fost deja transferat în statul membru responsabil, Oficiul Naţional pentru Refugiaţi va întreprinde demersurile necesare în vederea readmiterii solicitantului pe teritoriul României.

În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile supuse controlului de constituţionalitate contravin următoarelor dispoziţii din Legea fundamentală: art. 18 - "Cetăţenii străini şi apatrizii", 20 - "Tratatele internaţionale privind drepturile omului", 21 - "Accesul liber la justiţie", 24 - "Dreptul la apărare", 44 - "Dreptul de proprietate privată" şi 53 - "Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi".

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că textele de lege criticate cuprind norme care reglementează exercitarea căii de atac împotriva hotărârii prin care Oficiului Român pentru Imigrări respinge accesul la procedura de azil în România şi dispune transferul străinului în statul membru al Uniunii Europene responsabil cu examinarea cererii de azil depuse de un cetăţean al unei ţări terţe sau, dimpotrivă, acordă accesul la procedura de azil în România.

Curtea observă că, în conformitate cu dispoziţiile art. 121 alin. (1), se prevede, pe de o parte, dreptul de a face plângere împotriva hotărârii Oficiului Român pentru Imigrări de respingere a accesului la procedura de azil în România şi de dispunere a transferului străinului în statul responsabil cu examinarea cererii, iar pe de altă parte, potrivit alin. (2) al art. 121, se stabileşte obligaţia de a depune plângerea personal, în condiţiile în care introducerea acesteia în termenul prevăzut nu suspendă executarea dispoziţiei de transfer în statul membru responsabil.

Cum dispoziţia de transfer devine executorie din momentul primirii dovezii de comunicare sau a documentului prin care se constată că solicitantul de azil nu se mai află la ultima reşedinţă declarată, acesta este în imposibilitate obiectivă de a depune plângerea, fiind imediat transferabil în statul membru responsabil. Aşadar, este anulată posibilitatea concretă şi efectivă a acestuia de a-şi valorifica dreptul de acces liber la justiţie. Textul impune obligaţia depunerii personale a plângerii, or, acest lucru este imposibil ca urmare a caracterului imediat executoriu al dispoziţiei de transfer.

De altfel, stabilirea termenului în care poate fi depusă plângerea nici nu îşi mai găseşte utilitatea, câtă vreme cel care ar fi dorit să conteste hotărârea poate fi transferat în alt stat din chiar clipa în care acest termen ar începe să curgă, iar textul impune obligaţia depunerii plângerii exclusiv personal de către solicitant. Din această perspectivă, imposibilitatea desemnării unui reprezentant care să poată depune plângerea în locul solicitantului echivalează cu privarea de dreptul de a sesiza instanţa de judecată, iar dreptul de a contesta hotărârea Oficiului Român pentru Imigrări apare ca un drept pur formal, care, în realitate, nu poate fi exercitat efectiv.

S-ar putea susţine că executarea nu este suspendată în considerarea faptului că interesul străinului este acela de a avea acces cât mai rapid la procedura de acordare a dreptului de azil. Dar, în ipoteza în care, după transferarea străinului în statul membru a cărui responsabilitate a fost stabilită de funcţionarii Oficiului Român pentru Imigrări, instanţa română admite plângerea solicitantului şi constată că, în realitate, statul român este cel care trebuie să analizeze cererea de acordare a dreptului de azil, acest imperativ de celeritate nu se mai respectă, iar transferul este în defavoarea străinului, a cărui posibilitate de a-i fi examinată cererea de azil de către statul realmente responsabil este întârziată.

Este adevărat că Regulamentul Consiliului Uniunii Europene nr. 343/2003, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene L 199, 31/07/2007, p. 0023-0029, stabilind criteriile şi mecanismele pentru determinarea statelor membre responsabile pentru examinarea cererilor depuse în unul dintre statele membre de un cetăţean al unei ţări terţe, prevede, la art. 19 paragraful 2, că implementarea transferului nu se suspendă în cazul introducerii unei căi de atac, în speţă, plângerea. Dar aceasta nu e o regulă imperativă, ci permite fie legislaţiei interne, fie instanţelor naţionale să aprecieze, de la caz la caz, asupra necesităţii suspendării executării dispoziţiei de transfer în alt stat.

Aşadar, dispoziţia cuprinsă în art. 121 alin. (1) fraza a doua nu asigură un drept de acces efectiv la o instanţă de judecată.

Mai mult, în ceea ce priveşte prevederea cuprinsă în art. 121 alin. (1) potrivit căruia plângerea se depune în termen de două zile de la data primirii dovezii de comunicare a hotărârii, Curtea constată că textul de lege este imprecis, întrucât momentul de la care curge acest termen nu poate fi cunoscut de solicitantul dreptului de acces la procedura de azil, care nu are posibilitatea de a şti când ajunge la Oficiul Român pentru Imigrări această dovadă. Cu privire la acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa că "o normă este «previzibilă» numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate - să îşi corecteze conduita" (cazul Rotaru împotriva României, 2000), iar în cazul Sunday Times contra Regatului Unit, 1979, a decis că "[...] cetăţeanul trebuie să dispună de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în acelaşi timp, accesibilă şi previzibilă".

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 121 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 122/2006, Curtea reţine că acestea instituie obligaţia depunerii plângerii la Oficiul Român pentru Imigrări, care o va înainta judecătoriei în a cărei rază teritorială se află structura competentă a Oficiului Român pentru Imigrări care a emis hotărârea, fără să prevadă şi posibilitatea depunerii acesteia şi direct la instanţă.

Curtea observă că aceasta reprezintă o modalitate procedurală de sesizare a instanţei similară celor a căror neconstituţionalitate a fost constatată de instanţa de contencios constituţional prin deciziile nr. 347 din 3 aprilie 2007 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 9 mai 2007) şi nr. 953 din 19 decembrie 2006 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2007). În acele cazuri Curtea a statuat că "existenţa oricărui impediment administrativ, care nu are o justificare obiectivă sau raţională şi care ar putea până la urmă să nege liberul acces la justiţie al persoanei, încalcă în mod flagrant prevederile art. 21 alin. (1)-(3) din Constituţie. (...) Mai mult decât atât, o asemenea soluţie legislativă ar putea da naştere la abuzuri săvârşite de către agenţii organelor administrative, ceea ce, în final, chiar dacă ar duce la tragerea la răspundere penală sau disciplinară a acestora, ar îngreuna sau chiar nega dreptul contestatorului la accesul liber la justiţie".

În ipotezele avute în vedere în deciziile menţionate, s-a constatat că "obligaţia depunerii plângerii la organul din care face parte agentul constatator, ca o condiţie de acces la justiţie, nu poate fi justificată în mod obiectiv şi rezonabil nici prin faptul că, primind plângerea, organele administrative ar avea cunoştinţă de ea şi nu ar porni la executarea amenzii aplicate". În speţa de faţă se observă că nici măcar o asemenea justificare nu poate fi luată în considerare, întrucât depunerea plângerii la Oficiul Român pentru Imigrări de către solicitantul dreptului de azil căruia i s-a refuzat accesul la procedura de azil în România nu are ca efect suspendarea executării dispoziţiei de transfer în statul membru responsabil.

Pentru identitate de raţiune, Curtea constată că dispoziţiile art. 121 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 122/2006 sunt neconstituţionale, întrucât îngrădeşte accesul direct la justiţie, atât timp cât nu prevede, ca alternativă, şi posibilitatea ca plângerea să poată fi depusă şi direct la instanţa de judecată.

În fine, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 121 alin. (4), (5) şi (6), Curtea constată că acestea nu contravin niciunui text sau principiu din Legea fundamentală.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

I. Admite excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 121 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, excepţie ridicată de Ali Hashem Abd în Dosarul nr. 8.328/302/2007 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti - Secţia a II-a civilă.

II. Admite excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 121 alin. (2) din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar, şi constată că acestea sunt neconstituţionale în măsura în care nu prevăd şi posibilitatea ca plângerea să poată fi depusă şi direct la instanţa de judecată şi nici posibilitatea depunerii plângerii şi prin reprezentant.

III. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 121 alin. (4), (5) şi (6) din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 20 mai 2008.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent,

Valentina Bărbăţeanu