Decizie nr. 316 din 17 iulie 2003

Nicolae Popa - preşedinte

Costica Bulai - judecător

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Şerban Viorel Stanoiu - judecător

Lucian Stangu - judecător

Ioan Vida - judecător

Aurelia Popa - procuror

Mihai Paul Cotta - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluţionarea exeptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, text introdus prin Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 184/2002, excepţie ridicată de Facultatea de Drept Bucureşti în Dosarul nr. 227/2003 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi în Dosarul nr. 225/2003 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 10 iulie 2003 şi au fost consemnate în încheierea din aceeaşi dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunţarea la 17 iulie 2003.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constata următoarele:

Prin încheierile din 20 martie 2003 şi din 11 aprilie 2003, pronunţate în dosarele nr. 227/2003 şi nr. 225/2003, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi, respectiv, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, au sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, text introdus prin Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 184/2002, excepţii ridicate de Facultatea de Drept Bucureşti.

În şedinţa publică din 10 iulie 2003, Curtea, în temeiul art. 16 din Legea nr. 47/1992, republicată, raportat la art. 164 din Codul de procedură civilă, a dispus conexarea Dosarului nr. 222C/2003 la Dosarul nr. 166C/2003, care a fost primul înregistrat.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, identică în ambele dosare, autorul acesteia susţine ca dispoziţia legală criticata introduce o dubla discriminare. Pe de o parte, "faţă de cetăţenii români care au vocaţia la restituire în baza Legii nr. 10/2001, a persoanelor juridice care ar avea aceeaşi vocaţie, inclusiv sub aspectul calităţii de proprietar, fost proprietar ori de moştenitor al proprietarului/fostului proprietar". Pe de altă parte, "este vorba de o discriminare a persoanelor juridice la care se referă dispoziţia legală criticata faţă de celelalte categorii de persoane juridice care, prin ipoteza, ar fi îndreptăţite la restituirea în baza Legii nr. 10/2001".

În acelaşi timp, autorul excepţiei susţine ca, în cauza, nu poate fi vorba de restrangerea unui drept fundamental, întrucât, în lipsa unei expuneri de motive, publică, a Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 184/2002 sau, cel puţin, a unor precizări în cuprinsul art. 3 alin. (2) nou-introdus, respectarea condiţiilor prevăzute la art. 48-49 din Constituţie nu poate fi sub nici o formă examinata şi, cu atât mai puţin, constatată.

Autorul excepţiei invoca în susţinerea acesteia şi încălcarea dispoziţiilor art. 41 alin. (1) şi (2) din Constituţie, privind garantarea dreptului de proprietate şi ocrotirea în mod egal a proprietăţii, indiferent de titular, arătând ca Legea nr. 10/2001 permite restituirea, în natura ori prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, fie ca au fost preluate cu titlu valabil, fie ca au fost preluate în lipsa unui asemenea titlu. Or, în cazul în care se constata "o preluare fără titlu valabil (precum cea invocată şi în cauza de faţa), suntem în prezenta unei restituiri a posesiei bunului (cu titlu de restituire în natura) ori a plăţii unei despăgubiri (cu titlu de restituire în echivalent), ce se acordă, una sau cealaltă, nu unui fost proprietar, ci actualului proprietar".

În acest sens trebuie, în opinia autorului excepţiei, "să se aibă în vedere dispoziţiile art. 2 alin. (2) din lege, neabrogate de ordonanţa, care, prin urmare, lt; lt;continua gt; gt; în a nu distinge după cum este vorba de persoane fizice ori persoane juridice, şi dispune ca lt; lt;persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea avută de proprietar la data preluării gt; gt;". Totodată, se mai susţine ca "cel puţin imobilele preluate fără titlu valabil sunt susceptibile de o reparare adusă unui drept de proprietate a cărui existenta este încă actuala la data reparatiei, care, prin urmare, are, în lumina textelor constituţionale, natura unei măsuri de protecţie şi ocrotire a proprietăţii private".

Or, a refuza o asemenea protecţie şi ocrotire a unui anumit drept de proprietate, indiferent de criteriul care ar sta la baza "selectării" lor în acest sens, - "în cazul art. 1 pct. 1 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 184/2002, criteriul este acela al apartenentei titularului dreptului la restituire la categoriile respective de persoane juridice - echivaleaza, indiscutabil, cu încălcarea flagrantă a dreptului însuşi, astfel cum este el aparat de normele constituţionale în materie".

În conceptia autorului excepţiei, "încălcarea este cu atât mai profunda şi grava cu cat [...] cadrul legal poate fi interpretat în sensul că nu mai permite alta cale (cum se accepta anterior, fără nici un dubiu, ca ar fi calea dreptului comun - acţiunea în revendicare) de apărare a dreptului de proprietate al căror titulari sunt vizati de dispoziţia legală atacată". De asemenea, se arata în motivarea excepţiei, "nici măcar soluţia restituirii prin echivalent, o reparatie pe care legea o recunoaşte tot persoanei îndreptăţite, nu mai este accesibila persoanelor juridice enumerate în Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 184/2002".

În legătură cu "aprecierea existenţei unui interes legitim" care ar putea justifica "restrangerea dreptului", se precizează, în motivarea excepţiei, ca, în realitate, nici nu se pune problema restrângerii dreptului, ci de "nimicire a acestuia". Pe de altă parte, se releva ca "situaţiile în care subiecte de drept dintre cele avute în vedere de Guvern ar fi putut sa formuleze o cerere de restituire intemeiata pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 sunt [...] destul de reduse în practica, mai ales în sfera persoanelor juridice fără scop patrimonial".

Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă considera ca dispoziţiile criticate sunt constituţionale. Instanţa a reţinut în fundamentarea punctului sau de vedere ca "art. 16 alin. (1) din Constituţia României se referă la egalitatea în drepturi a cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, principiu aplicabil exclusiv persoanelor fizice".

În legătură cu invocarea încălcării dispoziţiilor art. 41 alin. (1) şi (2) din Constituţie, instanţa apreciază ca acestea nu sunt incalcate, întrucât "nu se respinge dreptul la apărare al unor proprietari vizati de dispoziţiile art. 1 pct. 1 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 184/2002, care au calea dreptului comun, respectiv acţiunea în revendicare".

Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, contrar prevederilor art. 23 alin. (4) teza întâi din Legea nr. 47/1992, republicată, nu îşi exprima opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 18^1 din Legea nr. 35/1997, cu modificările ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului.

Preşedintele Camerei Deputaţilor considera excepţia neîntemeiată. În argumentarea acestui punct de vedere se susţine, în esenta, ca "art. 16 alin. (1) din Constituţie garantează egalitatea în drepturi a cetăţenilor, iar nu egalitatea în drepturi a persoanelor juridice, iar aceasta priveşte egalitatea în drepturi a cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, iar nu egalitatea de tratament juridic între cetăţeni şi autorităţile publice". În legătură cu referirea la prevederile art. 41 alin. (1) şi (2) teza întâi din Constituţie, în punctul de vedere prezentat se apreciază ca aceste texte nu sunt incidente în cauza, "întrucât textul de lege supus controlului de constituţionalitate are în vedere numai proprietatea publică ce aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale în temeiul prevederilor art. 135 alin. (3) din Constituţie, iar nu proprietatea privată ocrotită de prevederile art. 41 din Legea fundamentală".

În punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor se arata ca, de altfel, "construcţia logica a Legii nr. 10/2001, cu modificările şi completările ulterioare, releva ca legiuitorul a avut în vedere numai restituirea bunurilor preluate abuziv de la persoanele fizice sau persoanele juridice de drept privat". A considera altfel "ar insemna inducerea unei contrarietati de interese lt; lt;statul versus statul gt; gt;".

În continuare, se susţine ca "pentru instituţiile publice ale statului sau ale unităţilor administrativ-teritoriale, inclusiv cele autonome sau independente, reglementarea unor aspecte privind proprietatea sau administrarea bunurilor proprietate publică se face prin acte administrative potrivit Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările ulterioare, sau potrivit Legii nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, după caz". Se considera, potrivit acestui punct de vedere, ca dispoziţiile criticate sunt "în deplina concordanta cu prevederile art. 135 alin. (5) din Constituţie, precum şi cu regimul proprietăţii publice reglementat de Legea nr. 213/1998, cu modificările ulterioare, întrucât bunurile proprietate publică sunt inalienabile, ele putând fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate, în condiţiile legii".

Guvernul apreciază ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În argumentarea acestui punct de vedere se arata ca, "în ceea ce priveşte invocarea încălcării dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, nu se poate considera ca exista discriminare între persoanele care, înaintea intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 184/2002, puteau beneficia de măsuri reparatorii, iar după acest moment, nu mai sunt considerate persoane îndreptăţite. O dispoziţie legală poate modifica, completa sau inlatura o situaţie judiciară existenta, fără ca acest lucru sa constituie o discriminare".

În legătură cu invocarea art. 41 din Constituţie, Guvernul susţine ca prin dispoziţiile criticate au fost excluse de la beneficiul restituirii bunurilor anumite persoane juridice, "justificat prin personalitatea juridică de drept public a acestora, marea majoritate având şi calitatea de deţinători ai imobilelor preluate abuziv". Or, susţine Guvernul, "nu se poate concepe ca statul, prin instituţia publică, regia autonomă sau societatea comercială cu capital de stat, să solicite restituirea de la aceleaşi persoane juridice de drept public a unor bunuri preluate în mod abuziv. Astfel, dispoziţia art. 3 alin. (2) a fost introdusă avându-se în vedere calitatea subiectelor enumerate, iar nu natura bunurilor pe care acestea le au în patrimoniu".

Avocatul Poporului considera ca excepţia este neîntemeiată, dispoziţiile criticate fiind constituţionale. Se retine astfel ca dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie nu sunt incalcate, întrucât textul respectiv instituie "o garanţie constituţională care se referă numai la cetăţeni, nu şi la persoane juridice".

De altfel, Avocatul Poporului considera ca "în speta nu se pune problema neconstitutionalitatii prevederilor art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 184/2002, ci a succesiunii legilor în timp, deci de interpretare şi aplicare a legii".

Referitor la dispoziţiile art. 41 alin. (1) şi (2) din Constituţie, Avocatul Poporului apreciază ca "în speta nu poate fi vorba despre aplicarea acestor dispoziţii constituţionale, întrucât autorii excepţiei de neconstituţionalitate, în aceasta faza a procesului, nu deţin calitatea de proprietari".

Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul sau de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile părţilor prezente şi ale procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, retine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competenţa, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Obiectul excepţiei îl constituie dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 14 februarie 2001, text introdus prin Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 184/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 929 din 18 decembrie 2002.

Dispoziţiile criticate au următorul cuprins: "Ministerele, celelalte instituţii publice ale statului sau ale unităţilor administrativ-teritoriale, inclusiv cele autonome sau independente, regiile autonome, companiile/societăţile naţionale, societăţile comerciale cu capital de stat, precum şi cele privatizate potrivit legii, nu au calitatea de persoane îndreptăţite şi nu fac obiectul prezentei legi."

Critica de neconstituţionalitate a acestui text de lege, astfel cum a fost introdus prin ordonanţa de urgenţă, se bazează, în esenta, pe susţinerea ca sunt incalcate dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, precum şi ale art. 41 alin. (1) şi (2) privind garantarea dreptului de proprietate şi ocrotirea în mod egal a proprietăţii private, indiferent de titular. Autorul excepţiei a mai susţinut, în concluziile orale în faţa Curţii Constituţionale, şi încălcarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie.

Analizând critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, care instituie principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, Curtea retine ca este neîntemeiată. În jurisprudenta sa Curtea Constituţională a stabilit, în acord cu jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului, ca acest principiu constituţional nu are semnificatia uniformitatii, existând posibilitatea instituirii unor reglementări juridice diferite pentru situaţii care sunt diferite, în cazul în care aceasta se justifica în mod raţional şi obiectiv. Or, este evident ca instituirea prin lege a unor categorii de persoane juridice, menţionate în dispoziţiile criticate, care nu sunt îndreptăţite în sensul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, cu modificările ulterioare, la măsuri reparatorii constând în restituirea în natura sau, după caz, prin echivalent a unor imobile preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, nu contravine principiului constituţional al egalităţii. Însăşi enumerarea acestor persoane juridice în cuprinsul textului de lege criticat pune în evidenta justificarea raţională şi obiectivă a diferenţei de tratament juridic aplicate în raport cu celelalte persoane juridice care rămân îndreptăţite, în sensul Legii nr. 10/2001, la măsurile reparatorii prevăzute de lege. În toate cazurile prevăzute de textul criticat, persoanele juridice vizate aparţin sferei autorităţilor ori instituţiilor publice sau deţin capital de stat ori au primit bunurile de la stat în cadrul procesului de privatizare.

Dispoziţiile legale criticate pentru neconstituţionalitate în prezenta cauza au mai format obiectul controlului de constituţionalitate. Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 246 din 10 iunie 2003, prin care a fost respinsă ca nefondata excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, formulată în raport cu dispoziţiile constituţionale ale art. 15 alin. (2) şi ale art. 41 alin. (1) şi (2). Prin decizia respectiva Curtea a reţinut ca, de regula, "instituţiile publice, regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital de stat au, în economia Legii nr. 10/2001, calitatea de debitori ai obligaţiei de restituire, ca deţinători ai imobilelor preluate în mod abuziv de stat". Or, prin termenul de "persoane îndreptăţite", prevăzut de art. 3 alin. (2) din lege, "sunt desemnate acele persoane care pot solicita măsuri reparatorii constând în restituirea în natura sau prin echivalent valoric, proprietare ale imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora de către stat. Asa fiind, rezultă ca asemenea persoane nu au calitatea de proprietari în momentul solicitării restituirii, motiv pentru care modificarea categoriei persoanelor îndreptăţite, prin efectul textului de lege criticat, nu contravine principiului constituţional de referinţa care asigura protecţia dreptului de proprietate, ca parte integrantă a patrimoniului unui subiect de drept". În decizie se afirma, de asemenea, ca "garantarea constituţională a proprietăţii private este, în mod necesar, subsecventa existenţei unui titlu de proprietate, eliberat cu respectarea dispoziţiilor legale, şi nu operează în situaţia unui drept a cărui recunoaştere are caracter aleatoriu, constituind, din punctul de vedere al viitorului titular, aflat în postura de solicitant, doar o eventualitate. Prin urmare, Curtea constata ca dispoziţiile consacrate de art. 41 din Constituţie nu sunt aplicabile în cauza dedusă controlului de constituţionalitate".

În legătură cu încălcarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, s-a reţinut, prin aceeaşi decizie, ca "formula redactionala a textului legal dedus controlului nu oferă temei unei atare critici, întrucât nu conţine în sine nici o dispoziţie cu caracter retroactiv, textul urmând a-şi găsi aplicarea exclusiv la data intrării în vigoare a ordonanţei modificatoare. Cat priveşte determinarea situaţiilor juridice care rămân supuse vechii reglementări, precum şi a celor care vor fi guvernate de noua reglementare, aceasta nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci de aplicare a legii în timp, de competenţa exclusiva a instanţelor judecătoreşti."

Soluţia pronunţată prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 246/2003 şi considerentele care au stat la baza acesteia îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauza, întrucât nu au intervenit elemente noi de natura să justifice modificarea jurisprudenţei Curţii.

Curtea observa totuşi ca textul de lege criticat pentru neconstituţionalitate de către autorul excepţiei priveşte bunuri aparţinând proprietăţii publice. Asa cum retine preşedintele Camerei Deputaţilor în punctul sau de vedere, construcţia logica a Legii nr. 10/2001, cu modificările ulterioare, releva ca legiuitorul a avut în vedere restituirea bunurilor preluate abuziv de la persoanele fizice sau persoanele juridice de drept privat.

Evident, problema stabilirii unei eventuale indreptatiri a autorului excepţiei, precum şi posibilitatea revendicării bunului în litigiu de către acesta nu sunt de competenţa instanţei de control constituţional, ci a instanţei ordinare.

Faţa de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A. c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, text introdus prin Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 184/2002, excepţie ridicată de Facultatea de Drept Bucureşti în dosarele nr. 227/2003 şi nr. 225/2003 ale Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi, respectiv, Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 17 iulie 2003.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent,

Mihai Paul Cotta