Decizie nr. 93 din 16 iunie 1999

Prin Adresa nr. L.85 din 3 iunie 1999, trimisa de secretarul general al Senatului, Curtea Constituţională a fost sesizată, în vederea declanşării controlului de constituţionalitate, în temeiul dispoziţiilor art. 144 lit. a) din Constituţie, asupra Legii privind responsabilitatea ministerială, de către un grup de 83 de senatori, şi anume: Corneliu Turianu, Vasile Ungureanu, Matei Boila, Florin Buruiana, Marin Nicolai, Mihail Grama, Victor Apostolache, Ilie Platica-Vidovici, Mihai Matetovici, Emil Dima, Marcu Burtea, Marin Predila, Alexandru-Radu Timofte, Dan Mircea Popescu, Andreiu Oprea, Petru Juravlea, Augustin Crecan, Costica Ciurtin, Sergiu Nicolaescu, Justin Tambozi, Gheorghe Avram, Gheorghe Pavalascu, Şerban-Matei-Bujorel-Dinu Sandulescu, Oliviu Gherman, Ion Bold, Sergiu Chiriacescu, Paul Ghitiu, Florin Bogdan, Teodor Campean, Vasile Vacaru, Haralambie Cotarcea, Nicolae Patru, Gheorghe Dumitrascu, Petru Caraman, Ioan Moisin, Ioan Baras, Victor Fuior, Varujan Vosganian, Constantin Sava, Ioan Corneliu Bucur, Iosif Csapo, Emil Tocaci, George Mihail Pruteanu, Virgil Popa, Prahase Ioan Mircea, Dan Stelian Marin, Ioan Ardelean, Nelu Badea, Mircea Ioan Popa, Ioan Sabin Pop, Ioan Creţu, Ştefan Iosif Dragulescu, Vasile Ion, Virgil Popescu, Dumitru Badea, Ioan Burghelea, Ion Solcanu, Ion Carciumaru, Liviu Maior, Gheorghe Bunduc, Ilie Aurel Constantin, Ghiorghi Prisacaru, Nicolae Sersea, Laurentiu Ulici, Ion Marcu, Dumitru Huidu, Ionel Aichimoaie, Niculae Cerveni, Octavian Stireanu, Sorin Adrian Vornicu, Doru Gaita, Ulm Nicolae Spineanu, Elena Preda, Nicolae Alexandru, Vasile Blaga, Teodor Hauca, Viorel Marian Până, Costel Gheorghiu, Mihai Petrescu, Valentin Corneliu Gabrielescu, Cazimir Benedict Ionescu şi Attila Verestoy.

În Adresa nr. L. 85 din 3 iunie 1999 a secretarului general al Senatului se menţionează că sesizarea de neconstituţionalitate este semnată de un număr de 86 de senatori, însă, după examinarea tabelului privind semnatarii sesizării, se constată că domnii senatori Oliviu Gherman şi Dan Mircea Popescu au semnat de doua ori, primul la poziţiile nr. 24 şi nr. 67, cel de-al doilea la poziţiile nr. 14 şi nr. 79, iar domnul senator Alexandru Paleologu nu a semnat, deşi este menţionat la poziţia nr. 53.

Sesizarea constituie obiectul Dosarului nr. 106A/1999.

Prin sesizare se solicită să se constate ca Legea privind responsabilitatea ministerială, adoptată de Senat la 24 mai 1999 şi de Camera Deputaţilor la 1 iunie 1999, este neconstitutionala, deoarece prevederile sale nu sunt conforme cu dispoziţiile art. 108 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora: "Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială". Această lege, care are ca obiect de reglementare responsabilitatea ministerială, ar fi trebuit sa reglementeze şi cazurile de răspundere juridică a membrilor Guvernului, precum şi pedepsele specifice aplicabile acestora. Legea se rezuma însă numai la stabilirea răspunderii politice a membrilor Guvernului, care consta în demiterea lor ca urmare a retragerii încrederii acordate de către Parlament prin adoptarea motiunii de cenzura. Or, se susţine în sesizare, o lege specială trebuie să cuprindă dispoziţii speciale, specifice domeniului ce face obiectul reglementării, iar dreptul comun devine aplicabil numai în măsura în care dispoziţiile speciale nu sunt acoperitoare. În afară problematicii răspunderii politice, prin lege se detaliază numai procedura de urmărire penală şi de judecare a membrilor Guvernului. Sub aspectul structurării normelor juridice în corpul legii, se considera ca ar trebui ca dispoziţiile referitoare la cazurile de răspundere penală şi pedepsele specifice aplicabile membrilor Guvernului să fie cuprinse la cap. II al legii criticate. Art. 6, inclus la capitolul menţionat anterior, cuprinde însă doar o prevedere foarte generală, în sensul că intra sub incidenţa menţionatei legi faptele săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor şi care constituie infracţiuni, potrivit legii penale, iar pentru săvârşirea unor infracţiuni în afară exerciţiului funcţiei lor, aceştia răspund potrivit dreptului comun. Se mai susţine ca ministrul răspunde, precum orice cetăţean, "în eventualitatea săvârşirii oricăreia din faptele incriminate de legea penală ordinară", însă legea specială criticata avea menirea sa incrimineze acele fapte cu caracter penal care pot fi săvârşite numai de un ministru în exerciţiul funcţiei. Obiectul principal al acestei legi speciale trebuia sa îl constituie infracţiunile specifice săvârşite de un ministru în exerciţiul funcţiei sale, "cum ar fi prezentarea de date inexacte Parlamentului cu privire la activitatea Guvernului sau a unui ministru, sustragerea, cu rea-credinţa, de sub controlul Parlamentului a activităţii Guvernului sau a unui minister sau refuzul de a prezenta Parlamentului sau comisiilor permanente ale acestuia informaţiile şi documentele cerute de acestea în cadrul controlului parlamentar al activităţii Guvernului, precum şi sancţiunile corespunzătoare acestor infracţiuni", iar nicidecum preluarea unor dispoziţii generale referitoare la aplicarea legii penale. Legea privind responsabilitatea ministerială mai trebuia sa reglementeze şi răspunderea civilă a membrilor Guvernului pentru pagubele pe care le-ar cauza statului prin săvârşirea de infracţiuni în exerciţiul funcţiilor deţinute, precum şi răspunderea lor pentru pagubele pricinuite persoanelor fizice şi juridice prin acte administrative ilegal emise ori prin nesoluţionarea în termen legal a unor cereri referitoare la un drept legitim. Autorii sesizării susţin ca nici dispoziţia cuprinsă la art. 4, care prevede că, pe lângă răspunderea politica, membrii Guvernului pot răspunde civil, contraventional, disciplinar sau penal, potrivit dreptului comun, "nu răspunde [...] caracterului specific pe care ar fi trebuit sa-l imbrace toate aceste tipuri de răspundere juridică, caracter specific pe care îl impune dispoziţia constituţională prevăzută la art. 108 alin. (3) din Constituţie". În final se conchide ca "Legea privind responsabilitatea ministerială constituie o evidenta şi inadmisibila ignorare a dispoziţiilor art. 108 alin. (3) din Constituţie şi ca încalcă, prin omisiune, aceste dispoziţii constituţionale".

Prin Adresa nr. XIV/452 din 7 iunie 1999, trimisa de secretarul general al Camerei Deputaţilor, Curtea Constituţională a fost sesizată în vederea declanşării controlului de constituţionalitate asupra aceleiaşi legi, în temeiul dispoziţiilor art. 144 lit. a) din Constituţie, de un grup de 62 de deputaţi, şi anume: Miron Tudor Mitrea, Florin Georgescu, Acsinte Gaspar, Alexandru Lapusan, Gheorghe Romeo Leonard Cazan, Marin Cristea, Ion Honcescu, Petre Naidin, Eugenia Moldoveanu, Hildegard Puwak, Marţian Dan, Mihai Vitcu, Alexandru Albu, Dumitru Paslaru, Vasile Campea, Mihai Ioan Popa, Gheorghe Oana, Marian Ianculescu, Carmen Dumitriu, Victor Traian Mihu, Mihai Hlinschi, Ion-Florentin Sandu, Radu Liviu Bara, Virgil Popa, Vasile Stan, Gheorghe Marin, Alexandru Stanescu, Gheorghe Vâlceanu, Ovidiu Cameliu Petrescu, Romulus Neacsu, Traian Sabau, Gheorghe Ionescu, Teodor Jurca, Gheorghe Ana, Ecaterina Andronescu, Petru Godja, Ion Pirgaru, Ion Munteanu, Mihai Nicolescu, Dumitru Popescu, Victor Neagu, Constantin Teculescu, Gheorghe Ana, Neculai Grigoras, Daniela Bartos, Mihail Sireteanu, Ion Giurescu, Marian Sarbu, Ionel Marineci, Ioan Gavra, Petru Steolea, Valeriu Tabara, Mircea Valcu, Leon Pop, Romulus Raicu, Nicolae Ionescu, Lazar Ladariu, Corneliu Ciontu, Ilie Neacsu, Mitzura-Domnica Arghezi, Gheorghe Ariton şi Constantin Babalau.

Sesizarea semnată de grupul de 62 de deputaţi constituie obiectul Dosarului nr. 108A/1999.

Prin aceasta sesizare de neconstituţionalitate se solicită să se constate ca Legea privind responsabilitatea ministerială este neconstitutionala pentru următoarele motive:

1.Dispoziţiile art. 6 alin. (1) din legea atacată, potrivit cărora "Intra sub incidenţa prezentei legi faptele săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor şi care, potrivit legii penale, constituie infracţiuni", încalcă dispoziţiile art. 108 alin. (3) din Constituţie, care prevăd ca "o lege specială privitoare la răspunderea ministerială urmează sa definească cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului, adică faptele imputabile ministrilor şi pedepsele ce le sunt aplicabile". Se susţine ca Adunarea Constituantă, la adoptarea acestui text, a avut în vedere ca miniştrii, în exerciţiul atribuţiilor ce le revin, pot săvârşi şi infracţiuni specifice, care trebuie incriminate şi pedepsite printr-o lege specială, întrucât nu se încadrează în prevederile dreptului comun.

2.Se mai susţine ca dispoziţiile art. 20 alin. (2) ale legii atacate, care prevăd ca "Punerea sub urmărire penală a foştilor membri ai Guvernului pentru infracţiunile săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, se face potrivit normelor de procedura din prezenta lege", contravin prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, care consacra egalitatea cetăţenilor "în faţa legii, fără privilegii". Astfel, imunitatea guvernamentală reglementată prin aceasta dispoziţie este mai extinsă decât imunitatea parlamentară, întrucât aceasta din urma se aplică numai în timpul exerciţiului mandatului parlamentar, pe când imunitatea guvernamentală, potrivit textului menţionat, se aplică şi foştilor membri ai Guvernului. În acest mod s-a instituit un privilegiu interzis de dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie.

În conformitate cu dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, au fost solicitate punctele de vedere ale preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.

Preşedintele Camerei Deputaţilor a comunicat următorul punct de vedere cu privire la sesizarea formulată de grupul de senatori:

1.În ceea ce priveşte necuprinderea în Legea privind responsabilitatea ministerială a cazurilor de răspundere ministerială şi a pedepselor aplicabile membrilor Guvernului, se susţine ca aceasta critica este neîntemeiată, întrucât, "în aplicarea dispoziţiilor art. 108 alin. (3) din Constituţie, Parlamentul poate apela la trei mari variante: 1) sa incrimineze anumite fapte şi sa stabilească pedepsele aplicabile pentru acestea; 2) sa identifice în cadrul legislaţiei penale existente infracţiunile ce pot fi săvârşite de membrii Guvernului şi să le stabilească regimul sanctionator; 3) sa supună răspunderea ministerială regimului de drept comun, asimilandu-se astfel răspunderea membrilor Guvernului cu răspunderea funcţionarilor publici." Se afirma ca oricare dintre aceste variante "da satisfactie exigenţelor prevăzute la art. 108 alin. (3) din Constituţie", deoarece în fiecare varianta sunt precizate cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului. În consecinţa, rezultă ca modalitatea de legiferare este o opţiune a legiuitorului, care nu cade sub incidenţa controlului exercitat de Curtea Constituţională.

2.Sunt neintemeiate şi criticile referitoare la faptul ca prin lege nu se reglementează şi răspunderea civilă a membrilor Guvernului pentru prejudiciile cauzate statului prin săvârşirea unor infracţiuni în exerciţiul funcţiei, precum şi răspunderea aceloraşi subiecte pentru prejudiciile cauzate persoanelor fizice şi juridice prin acte administrative ilegale sau prin nesoluţionarea, în termenul legal, a unei cereri referitoare la un drept legitim, datorită următoarelor motive:

a)răspunderea civilă se supune regulilor dreptului comun, în virtutea cărora consecinţele patrimoniale ale faptelor penale pot face fie obiectul unei acţiuni civile de sine stătătoare, fie al cererilor celor care se constituie, în procesul penal, ca părţi civile;

b)răspunderea membrilor Guvernului pentru prejudicii cauzate persoanelor fizice şi juridice prin acte administrative ilegale sau pentru nesoluţionarea, în termen legal, a unei cereri referitoare la un drept legitim nu poate, de asemenea, să facă obiectul legii, pentru ca acest fel de răspundere este reglementat prin Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990.

Cu privire la sesizarea grupului de deputaţi, în punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor se arata:

1.Susţinerea ca art. 6 alin. (1) din Legea privind responsabilitatea ministerială încalcă dispoziţiile art. 108 alin. (3) din Constituţie, întrucât nu s-au stabilit cazurile de răspundere şi pedepsele aplicate membrilor Guvernului, este neîntemeiată, pentru aceleaşi argumente ca şi cele invocate la pct. 1 al punctului de vedere referitor la obiecţia de neconstituţionalitate a grupului de senatori.

2.Obiecţia cu privire la prevederile art. 20 alin. (2) al Legii privind responsabilitatea ministerială este neîntemeiată, "deoarece între imunitatea parlamentară şi cea guvernamentală exista deosebiri importante, care justifica un regim juridic diferit, fără ca prin acesta să se instituie privilegii pentru membrii Guvernului". Astfel, imunitatea parlamentară îl protejeaza pe parlamentar "de orice sicanare care îl împiedica să-şi exercite mandatul". În asemenea situaţii, ocrotirea parlamentarilor este justificată, dar după încetarea mandatului ea nu se mai justifica, mai cu seama ca membrii Parlamentului se bucura de iresponsabilitate, în sensul că ei nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile şi opiniile exprimate în exerciţiul mandatului. Pe de altă parte, membrii Guvernului "sunt responsabili pentru faptele legate de exercitarea mandatului, chiar dacă ele au fost descoperite după încetarea acestuia. Or, în astfel de situaţii, este firesc ca răspunderea penală a membrilor Guvernului sa beneficieze de aceeaşi protecţie ca şi în timpul exercitării mandatului, situaţiile fiind identice".

În punctul de vedere al preşedintelui Senatului, privind obiecţiile de neconstituţionalitate, se arata:

1.Ambele sesizări apreciază ca Legea privind responsabilitatea ministerială a fost adoptată cu încălcarea unor prevederi constituţionale, în special ale art. 108 alin. (3), potrivit cărora această lege ar fi trebuit sa reglementeze "cazurile de răspundere juridică a membrilor Guvernului, procedura punerii sub urmărire penală, precum şi sancţiunile aplicabile acestora". Legea criticata nu corespunde acestor exigente, deoarece, prin dispoziţiile art. 1-3, stabileşte răspunderea politica a membrilor Guvernului, iar celelalte dispoziţii privesc răspunderea lor penală, pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiilor deţinute. Or, lt; lt;răspunderea politica a Guvernului excede obiectului legii, astfel cum acesta a fost delimitat prin alin. (3) al art. 108 din Constituţie. Răspunderea politica a Guvernului este o modalitate de răspundere colectivă a acestuia faţă de Parlament, reglementată de alin. (1) al art. 108, pe când alin. (3) ce se referă la legea privind responsabilitatea ministerială precizează expres ca prin legea menţionată urmează a se reglementa "cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului" gt; gt;. Obiectul legii a fost, asadar, limitat de Constituţie numai la responsabilitatea individuală a membrilor Guvernului. Se arata ca, de altfel, acest aspect a fost precizat şi cu ocazia dezbaterilor din Adunarea Constituantă, prin respingerea Amendamentului nr. 776 la proiectul de Constituţie, tocmai pentru argumentul ca legea responsabilităţii ministeriale nu se referă la răspunderea politica a Guvernului faţă de Parlament, ci la răspunderea care depinde "de natura cazului, asa cum acesta va fi reglementat prin legea responsabilităţii ministeriale". Reglementarea răspunderii politice a Guvernului prin legea criticata este inutila, însă, în afară de aceasta, dispoziţiile legii nu fac altceva decât sa preia dispoziţiile Constituţiei şi, în consecinţa, "aceasta reglementare este contrară obiectului legii în cauza, astfel cum el a fost definit de alin. (3) al art. 108 şi deci încalcă prevederile acestui alineat ca şi pe cele ale alin. (1), care nu indreptatesc pe legiuitor sa creeze un paralelism legislativ cu norma constituţională pe care a instituit-o", în acest mod afectand caracterul direct aplicabil al prevederilor constituţionale. Se mai arata ca dispoziţiile art. 6 ale menţionatei legi conţine o regulă care este neconstitutionala prin imprecizia sa, şi anume ca "se considera infracţiuni toate faptele ce constituie infracţiuni, săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor, intra sub incidenţa legii, iar celelalte fapte infractionale pe care aceştia le-ar săvârşi sunt supuse dreptului comun". Aprecierea ca o faptă a fost săvârşită sau nu în exerciţiul funcţiei este, în mare măsura, subiectiva şi controversata, îndeosebi cu privire la faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei, pentru ca "nici o funcţie de demnitar nu implica săvârşirea de infracţiuni ci, dimpotriva, le exclude. De aceea art. 108 alin. (3), definind obiectul legii responsabilităţii ministeriale, se referă, în mod expres, la cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile". În acest sens, în sesizarea formulată de grupul de senatori se sugereaza faptele care ar putea constitui infracţiuni specifice. Noua reglementare, asadar, nu constituie o simpla omisiune legislativă, faţă de care Curtea Constituţională, în practica sa constanta, "şi-a declinat competenţa pe motiv că nu poate îndeplini funcţia specifică legislatorului pozitiv". Se precizează că nu sunt caracteristice aceste omisiuni, ci încălcarea dispoziţiilor art. 108 alin. (3) din Constituţie, care impune legiuitorului sa stabilească acele cazuri de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului. În loc de aceste reglementări, Legea privind responsabilitatea ministerială conţine prevederi referitoare la urmărirea penală a membrilor Guvernului, "la cererea Camerelor Parlamentului sau a Preşedintelui României, potrivit alin. (2) al art. 108, pentru care Adunarea Constituantă nu a impus adoptarea unei reglementări speciale. Or, reglementarea într-o lege emisă în temeiul alin. (3) al art. 108 din Constituţie a unor aspecte ce privesc alin. (1) şi (2) ale acestui articol şi nu a obiectului reglementării impus de alin. (3) reprezintă, evident, o încălcare incontestabila a prevederilor acestui din urma alineat". Încălcarea dispoziţiilor alin. (3) al art. 108 din Constituţie rezultă şi din aceea ca referirea la "pedepse" vizează numai răspunderea penală, pedeapsa fiind specifică acestei forme de răspundere, pe când referirea din acelaşi alineat citat la "cazurile de răspundere" are în vedere şi alte forme ale răspunderii ce nu sunt reglementate în lege, cu toate ca dispoziţia "constituţională este în egala măsura imperativa şi deci a fost incalcata. Care vor fi formele şi modalităţile de răspundere este o alta problema de competenţa exclusiva a legiuitorului. Nu se poate nega conceptia Constituţiei, potrivit căreia demnitatea publică de membru al Guvernului implica răspunderea specifică atributelor pe care acesta le are în guvernarea tarii".

2.Cu privire la dispoziţiile art. 20 din lege, preşedintele Senatului considera nejustificată în obiecţia deputaţilor, fiindca exonerarea de răspundere a unui membru al Guvernului, care nu mai este în funcţiune, ar crea un privilegiu, ceea ce este contrar art. 16 alin. (1) din Constituţie. Se menţionează că, în cadrul dezbaterilor Adunării Constituante, s-a respins Amendamentul la teza nr. 11 a cap. III, care urmarea tocmai o astfel de limitare. Conceptia Adunării Constituante "a fost aceea a unei raspunderi nelimitate în funcţie de data încetării calităţii de membru al Guvernului". În final, preşedintele Senatului considera ca Legea privind responsabilitatea ministerială este neconstitutionala şi ca se impune ca, în temeiul art. 145 alin. (1) din Constituţie, să fie trimisa Parlamentului spre reexaminare.

În punctul de vedere al Guvernului se apreciază ca sesizările separate, ale grupului de senatori şi ale grupului de deputaţi, sunt neintemeiate, pentru următoarele considerente:

1.Dispoziţiile art. 108 alin. (3) din Constituţie nu se referă la cazurile de răspundere şi pedepsele "specifice" aplicabile membrilor Guvernului, deoarece termenul "specifice" nu este cuprins în textul constituţional, ci este "adăugat de autorii sesizării tocmai pentru a scoate în evidenta necesitatea unor incriminari pornind de la conceptia gresita ca incriminarile existente în legea penală pentru faptele comise de funcţionarii publici nu ar acoperi şi faptele săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor". Cerinţa impusa de art. 108 alin. (3) din Constituţie este, în opinia exprimată de Guvern, acoperită de reglementarea cuprinsă prin art. 6 alin. (1), care prevede că intra sub incidenţa legii penale "faptele săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor şi care, potrivit legii penale, constituie infracţiuni". Se mai arata ca proiectul legii, în prima sa forma, conţinea doua infracţiuni, care au fost eliminate în urma discutarii lui în şedinţa Guvernului din 18 decembrie 1997, având în vedere şi Avizul nr. 441 din 5 iulie 1997 al Consiliului Legislativ, care, la pct. II.2, prevedea: "Faptele incriminate constituie forme de abuz în serviciu la care se referă art. 246-248^1 din Codul penal [....]. În consecinţa, propunem fie reexaminarea pedepselor prevăzute în art. 5 alin. 1, fie eliminarea art. 5 în întregime, urmând ca cei vizati de proiect sa răspundă penal în condiţiile şi cazurile prevăzute în Codul penal". Luând în considerare aceste argumente, precum şi faptul ca "regimul sanctionator cuprins în Codul penal se remarca atât prin diversitate, cat şi prin posibilităţile de individualizare a pedepselor în funcţie de circumstanţele concrete, atenuante sau agravante, în care au fost săvârşite faptele, s-a apreciat ca trimiterea la legea penală nu contravine dispoziţiilor art. 108 alin. (3) din Constituţie". Evocandu-se dezbaterile parlamentare ale legii criticate, se mai arata ca autorii sesizării au invocat Legea asupra responsabilităţii ministeriale din anul 1879, care prin art. 2, 3 şi 4 reglementa unele fapte săvârşite de miniştri, care constituie infracţiuni, deşi Constantin Dissescu, în tratatul sau "Drept constituţional" din anul 1915, arata la pagina 836: "Legea aceasta specială n-a desfiinţat Codul penal. Tot ce prevede Codul penal a rămas în vigoare; s-a mai adăugat însă o alta serie de fapte pe care Codul penal nu le prevedea. Asadar, dacă ministrul comite o infracţiune prevăzută de Codul penal dar neprevăzută de legea asupra responsabilităţii ministeriale, evident ca ministrul trebuie pedepsit. [....]

Art. 2, 3 şi 4 prevăd fapte speciale care atrag pedeapsa când au fost comise de un ministru; fapte, care sunt foarte generale şi cu toată pretentiunea legiuitorului, el n-a articulat, n-a stabilit în destul elementele cerute; legiuitorul a lăsat loc la un drept de apreciere prea mare, la un adevărat arbitrar". Deosebit de acestea, se considera ca faptele menţionate de autorii sesizarilor, "care se referă la sustragerea de la controlul parlamentar, refuzul de a prezenta Parlamentului sau comisiilor permanente ale acestuia informaţiile şi documentele cerute de acestea în cadrul controlului parlamentar, nu ţin de răspunderea penală, ci mai curând de răspunderea politica a membrilor Guvernului, prevăzută la art. 108 alin. (1) din Constituţie".

2.Cu privire la critica formulată în sesizarea grupului de senatori, potrivit căreia legea "se rezuma numai la problema răspunderii politice a membrilor Guvernului", se precizează ca legea criticata conţine reglementări privind răspunderea politica doar în art. 2 şi 3.

3.În punctul de vedere al Guvernului se mai considera ca este neîntemeiată şi sesizarea referitoare la dispoziţia art. 4 din lege, de trimitere la dreptul comun pentru celelalte forme ale răspunderii juridice, deoarece prevederile art. 108 alin. (3) din Constituţie se referă numai la răspunderea penală a membrilor Guvernului, iar nu şi la celelalte forme ale răspunderii juridice. Aceasta rezultă din conţinutul textului care se referă la "răspundere şi pedepsele aplicabile".

4.În sfârşit, se mai arata ca sesizarea referitoare la neconstituţionalitatea art. 20 alin. (2) din Legea privind responsabilitatea ministerială este, de asemenea, neîntemeiată, întrucât nu este vorba "de extinderea unei imunităţi la alte persoane decât la cele la care se referă Constituţia, câtă vreme faptele au fost săvârşite în perioada cat aceştia au avut calitatea de membri ai Guvernului şi în legătură cu atribuţiile de serviciu". Se apreciază ca este eronat interpretat principiul egalităţii în faţa legii, prevăzut de art. 16 din Constituţie, contrar modului în care a statuat Curtea Constituţională în practica sa. În acest sens, este invocată Decizia nr. 1/1994 a Plenului Curţii Constituţionale, în care s-a arătat ca principiul egalităţii "nu exclude, ci, dimpotriva, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite".

Întrucât ambele sesizări privesc, în principal, dispoziţiile art. 6 din Legea privind responsabilitatea ministerială, dar şi alte critici vizând aspecte privitoare la fondul reglementării, Curtea a dispus conexarea Dosarului nr. 108A/1999, cuprinzând sesizarea celor 62 de deputaţi, la primul dosar format, privind sesizarea celor 83 de senatori, purtând nr. 106A/1999.

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,

examinând obiecţiile de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată, punctele de vedere comunicate de preşedintele Camerei Deputaţilor, de preşedintele Senatului şi de Guvern, raportul judecătorului-raportor, dispoziţiile Legii privind responsabilitatea ministerială, raportate la prevederile Constituţiei şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:

Curtea Constituţională este competenţa să soluţioneze obiecţiile de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată, în conformitate cu art. 144 lit. a) din Constituţie şi cu art. 17 şi următoarele din Legea nr. 47/1992, republicată.

I. În ambele sesizări se invoca motive de neconstituţionalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 108 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora: "Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială."

În sesizarea grupului de senatori se susţine, în esenta, ca Legea privind responsabilitatea ministerială se rezuma doar la răspunderea politica şi la procedura de urmărire penală şi de judecare a membrilor Guvernului, fără sa cuprindă prevederi speciale în ceea ce priveşte cazurile de răspundere şi pedepsele specifice aplicabile acestora. Dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi (2) sunt considerate neconstituţionale, pentru ca ele conţin prevederi cu caracter general privind aplicarea legii penale. Se considera ca se impuneau reglementarea incriminării unor infracţiuni "specifice" săvârşite de membrii Guvernului, precum şi sancţiunile corespunzătoare. De asemenea, se apreciază ca nici art. 4 din Legea privind responsabilitatea ministerială "nu corespunde caracterului specific impus de dispoziţiile art. 108 alin. (3) din Constituţie, pe care ar fi trebuit sa îl imbrace toate formele de răspundere juridică". Ar fi trebuit să se reglementeze şi răspunderea juridică a membrilor Guvernului pentru prejudiciile cauzate statului prin săvârşirea de infracţiuni în exerciţiul funcţiei pe care o deţin, ca şi răspunderea lor faţă de persoanele fizice şi juridice pentru pagubele cauzate prin acte administrative ilegale ori prin nesoluţionarea în termen legal a unei cereri referitoare la un drept legitim.

În obiecţia de neconstituţionalitate a grupului de deputaţi se susţine ca acelaşi text constituţional este încălcat de dispoziţiile alin. (1) al art. 6 din lege, întrucât miniştrii, în exercitarea atribuţiilor ce le revin, pot săvârşi infracţiuni specifice, care nu se încadrează în prevederile dreptului comun şi, prin urmare, ele ar trebui să fie incriminate şi pedepsite printr-o lege specială.

A. În ceea ce priveşte constituţionalitatea art. 6 alin. (1) şi (2) din lege, Curtea retine următoarele:

Art. 6 alin. (1) şi (2) al legii prevede: "(1) Intra sub incidenţa prezentei legi faptele săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor şi care, potrivit legii penale, constituie infracţiuni.

(2)Pentru săvârşirea altor infracţiuni, în afară exerciţiului funcţiei lor, membrii Guvernului răspund potrivit dreptului comun."

Examinând obiecţia referitoare la faptul ca prevederile alin. (1) al art. 6 din lege sunt neconstituţionale, întrucât contravin dispoziţiilor art. 108 alin. (3) din Constituţie, prin aceea că nu cuprind prevederi speciale în ceea ce priveşte cazurile de răspundere şi pedepsele specifice aplicabile membrilor Guvernului, ci numai dispoziţii generale de trimitere la aplicarea prevederilor dreptului comun, ale Codului penal şi ale Codului de procedură penală, Curtea observa ca dispoziţiile art. 108 alin. (3) din Constituţie permit legiuitorului sa opteze asupra modului în care înţelege sa reglementeze răspunderea penală. Acolo unde legiuitorul constituant a voit sa creeze regimuri juridice derogatorii de la dreptul comun, au fost utilizate dispoziţii imperative. Astfel, de exemplu, art. 45 alin.(1) referitor la protecţia copiilor şi a tinerilor prevede în mod expres ca aceştia se bucura de un regim special de protecţie şi de asistenţa în realizarea drepturilor lor. În cuprinsul art. 108 alin. (3) din Constituţie dispoziţia referitoare la obligaţia legiuitorului de a reglementa responsabilitatea ministerială nu are caracter imperativ, în sensul de a se stabili prin lege cazuri speciale de răspundere şi de pedepse aplicabile membrilor Guvernului.

Este dreptul Parlamentului, ca unica autoritate legiuitoare a tarii, drept a cărui sorginte se afla în art. 58 alin.(1) din Constituţie, fie sa opteze pentru a institui infracţiuni speciale care să se refere la fapte penale săvârşite de membrii Guvernului, fie să se refere, prin norme de trimitere, la dispoziţii din legislaţia penală existenta, raportate la specificul funcţiei membrilor Guvernului. În legea criticata legiuitorul a optat, în ceea ce priveşte reglementarea cazurilor de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului, la soluţia trimiterii la legea penală, în general. Acest concept include, desigur, nu numai Codul penal şi Codul de procedură penală, ci şi întreaga legislaţie penală existenta în sistemul de drept.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 6 alin. (2), Curtea constata ca acestea sunt în concordanta cu prevederile constituţionale, având în vedere ca, potrivit art. 108 alin. (3) din Constituţie, Legea privind responsabilitatea ministerială prescrie o procedură specială pentru urmărirea penală şi judecarea membrilor Guvernului numai în ceea ce priveşte faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei. Dacă aceeaşi procedura specială s-ar aplica şi pentru faptele penale săvârşite de membrii Guvernului în afară exerciţiului funcţiei lor, s-ar încalcă, în acest fel, dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie care consacra egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.

B. În ceea ce priveşte constituţionalitatea art. 4, Curtea retine ca acesta are următorul cuprins: "Pe lângă răspunderea politica, membrii Guvernului pot răspunde şi civil, contraventional, disciplinar sau penal, după caz, potrivit dreptului comun din aceste materii, în măsura în care prezenta lege nu cuprinde dispoziţii derogatorii."

Asa cum s-a arătat cu ocazia examinării constituţionalităţii dispoziţiilor art. 6 alin. (1), dispoziţiile art. 108 alin. (3) din Constituţie nu sunt imperative în sensul stabilirii răspunderii penale speciale pentru membrii Guvernului, ci lasă la latitudinea legiuitorului sa opteze fie pentru instituirea unor incriminari speciale, fie pentru trimiterea la dispoziţiile în materie din dreptul comun. De aceea, analizând dispoziţiile art. 4 din lege, prin raportare la prevederile art. 108 alin. (3) din legea fundamentală, se constată că cele dintâi sunt în deplina concordanta cu dispoziţiile constituţionale. Cu privire la celelalte forme de răspundere juridică a membrilor Guvernului, dispoziţiile art. 4 din lege fac, de asemenea, trimitere la dreptul comun.

Ţinând seama de cele expuse, rezultă că nu se poate retine ca Legea privind responsabilitatea ministerială este lacunara, fiind neconstitutionala prin omisiunea reglementărilor speciale, pretins impuse de dispoziţiile art. 108 alin. (3) din Constituţie.

II. Prin sesizarea grupului de deputaţi sunt criticate şi dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea privind responsabilitatea ministerială. Textul are următorul conţinut: "Punerea sub urmărire penală a foştilor membri ai Guvernului pentru infracţiunile săvârşite în exerciţiul funcţiei lor se face potrivit normelor de procedura din prezenta lege."

a)Curtea constata ca prin obiecţia formulată se afirma ca acest text legal reglementează imunitatea guvernamentală, care este mai extinsă decât cea parlamentară, întrucât imunitatea parlamentară se aplică numai atât timp cat parlamentarul se afla în exerciţiul mandatului, pe când imunitatea guvernamentală se aplică şi foştilor membri ai Guvernului. Se apreciază ca, astfel reglementată, imunitatea guvernamentală constituie un privilegiu interzis de dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia cetăţenii sunt egali în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări.

Înainte de a examina fondul acestei critici, Curtea Constituţională observa ca, în rationamentul obiectiei de neconstituţionalitate, afirmatia potrivit căreia prin dispoziţia legală criticata s-a creat o imunitate guvernamentală reprezintă o premisa ce nu concorda cu dispoziţiile constituţionale. În realitate, imunitatea este o instituţie constituţională de protecţie a mandatului de senator sau de deputat, pe când, în privinta mandatului de membru al Guvernului, Constituţia nu a instituit imunitatea, ci o alta măsura de protecţie, şi anume condiţionarea dreptului de a cere urmărirea lui penală pentru fapte săvârşite în exerciţiul funcţiei.

b)Curtea constata ca dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea privind responsabilitatea ministerială instituie o măsura de protecţie a mandatului exercitat de membrii Guvernului, având deci caracterul obiectiv al unei garanţii constituţionale de ordin procedural, menite sa ocroteasca interesul public, şi anume realizarea actului de guvernare prin exerciţiul mandatului. Aceasta măsura de ocrotire a interesului public subzistă şi după încetarea mandatului membrilor Guvernului, asa încât este evident ca, în privinta infracţiunilor comise în exerciţiul funcţiei, punerea sub urmărire penală a membrilor Guvernului trebuie să se realizeze cu respectarea aceloraşi norme procedurale.

Este neîntemeiată susţinerea din sesizare, în sensul că aceasta reglementare încalcă prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora: "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări". Aceste dispoziţii constituţionale se referă la un drept fundamental cetatenesc, în timp ce procedura legală examinata reglementează punerea în mişcare a acţiunii penale, în vederea cercetării unei infracţiuni săvârşite de un fost membru al Guvernului în timpul exerciţiului mandatului. Deci acţiunea penală se pune în mişcare împotriva sa pentru faptele comise în calitate de înalt funcţionar public, iar nu în calitatea sa de simplu cetăţean. De aceea Curtea constata ca principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor, prevăzut la art. 16 din Constituţie, nu este aplicabil tezei cuprinse în norma juridică a carei neconstituţionalitate se susţine.

Având în vedere considerentele expuse în prezenta decizie, dispoziţiile art. 16 alin. (1), ale art. 58, 108, ale art. 144 lit. a) din Constituţie, precum şi prevederile art. 13 alin. (1) lit. A.a), ale art. 17, 18, ale art. 19 alin. (1) şi ale art. 20 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Constata ca prevederile art. 4, ale art. 6 alin. (1) şi (2) şi ale art. 20 alin. (2) din Legea privind responsabilitatea ministerială sunt constituţionale.

Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României.

Dezbaterea a avut loc la data de 16 iunie 1999 şi la ea au participat: Lucian Mihai, preşedinte, Costica Bulai, Constantin Doldur, Ioan Muraru, Nicolae Popa, Lucian Stangu, Florin Bucur Vasilescu şi Romul Petru Vonica, judecători.

Definitivă.

p. PREŞEDINTELE CURŢII

CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN MURARU

Magistrat-asistent şef,

Claudia Miu