Decizie nr. 24 din 23 februarie 1999

Lucian Mihai - preşedinte

Costica Bulai - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Ioan Muraru - judecător

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Ion Bonini - procuror

Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol, soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 257 din Codul de procedură penală, ridicată de Closca Ilie în Dosarul nr. 5.656/1997 al Judecătoriei Giurgiu.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 21 ianuarie 1999, fiind consemnate în încheierea din acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 26 ianuarie 1999 şi apoi pentru 4 februarie 1999 şi, respectiv, pentru 23 februarie 1999. Concluziile procurorului au fost de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, în sensul constatării ca prevederile art. 257 din Codul de procedură penală încalcă art. 24 din Constituţie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 30 ianuarie 1998, pronunţată în Dosarul nr. 5.656/1997, Judecătoria Giurgiu a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 257 din Codul de procedură penală, ridicată de Closca Ilie. În motivarea excepţiei se arata ca aceste prevederi încalcă art. 24 din Constituţie privind dreptul la apărare, deoarece procurorul are obligaţia de a-l asculta pe invinuit şi de a-i prezenta materialul de urmărire penală, în vederea punerii în mişcare a acţiunii penale, numai dacă socoteşte necesar acest lucru. Or, pe aceasta cale se ajunge la trimiterea în judecata fără ca persoana în cauza "... sa ştie şi fără sa ia cunoştinţa de acuzatiile care i se aduc".

Exprimandu-şi opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate, instanţa considera ca dreptul constituţional la apărare este garantat, dacă se are în vedere "întreg contextul art. 255-257 din Codul de procedură penală, invinuitul având condiţii să-şi asigure apărarea".

Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, au fost solicitate punctele de vedere ale preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.

În punctul de vedere al Guvernului se apreciază ca textul legal atacat este constituţional, pentru ca art. 250 şi următoarele din Codul de procedură penală asigura dreptul la apărare al învinuitului, inclusiv în faza urmăririi penale.

Se arata astfel ca "... prezentarea materialului de urmărire penală este obligatorie în cazul în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală", iar în caz contrar, doar dacă procurorul socoteşte necesar acest fapt, evitandu-se dificultăţi ce ar putea aparea în cazul în care invinuitul se sustrage de la cercetări. În acelaşi punct de vedere se recunoaşte însă ca "... pentru celelalte situaţii în care invinuitul poate fi chemat în faţa organului judiciar, prezentarea materialului de urmărire penală trebuie să fie obligatorie în toate cazurile". Se menţionează, în final, ca "... problema corelării acestui articol cu celelalte texte din Codul de procedură penală va fi avută în vedere cu ocazia elaborării proiectului de lege pentru modificarea şi completarea Codului de procedura penală".

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale atacate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:

Potrivit art. 144 lit. c) din Constituţie şi art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competenţa să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Critica de neconstituţionalitate priveşte dispoziţiile art. 257 din Codul de procedură penală, potrivit cărora: "Procurorul primind dosarul, dacă socoteşte necesar, cheamă pe invinuit şi îi prezintă materialul de urmărire penală potrivit dispoziţiilor art. 250 şi următoarele, care se aplică în mod corespunzător."

Autorul excepţiei susţine ca aceste dispoziţii contravin art. 24 din Constituţie, conform căruia "Dreptul la apărare este garantat. În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu".

Examinând cauza, Curtea Constituţională constata ca textul criticat face parte din capitolul consacrat terminării urmăririi penale şi are doua subcapitole: unul dedicat urmăririi fără punerea în mişcare a acţiunii penale, iar celălalt dedicat urmăririi cu acţiunea penală pusă în mişcare.

Prevederile art. 257 sunt consecutive art. 255 şi 256, în care se reglementează urmărirea fără punerea în mişcare a acţiunii penale, respectiv finalizarea cercetării penale de către organul de cercetare penală. Astfel, potrivit art. 255 din Codul de procedură penală, dacă nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi organul de cercetare penală constata ca exista invinuit şi ca sunt suficiente probe împotriva lui, procedează la o noua ascultare, aducandu-i la cunoştinţa învinuirea şi intrebandu-l dacă are noi mijloace de apărare.

În cazul în care invinuitul nu solicita probe noi sau dacă probele propuse nu sunt întemeiate, cercetarea se considera terminată, dosarul urmând a fi înaintat, potrivit art. 256 din Codul de procedură penală, procurorului, cu un referat în care se consemnează rezultatul cercetării şi propunerile ce se impun, precizându-se, dacă este cazul, să se procedeze la trimiterea în judecata. Organul care decide asupra propunerilor făcute este procurorul.

În conformitate cu art. 257 din Codul de procedură penală - criticat sub aspectul constituţionalităţii în cauza de faţa - procurorul, primind dosarul, cheamă pe invinuit spre a-i prezenta materialul de urmărire penală, numai dacă socoteşte necesar, ceea ce presupune ca trimiterea în judecata se poate efectua legal şi fără înştiinţarea învinuitului, considerându-se ca aducerea la cunoştinţa a invinuirii de către organul de cercetare penală, în temeiul art. 255 din Codul de procedură penală, ar fi suficienta.

Rezultă ca problema constituţionalităţii art. 257 din Codul de procedură penală priveşte în fapt obligaţia, iar nu latitudinea, pentru procuror de a-l chema, şi el, pe invinuit, chiar după ce organul de cercetare penală eventual a făcut-o, pentru a-i prezenta din nou materialul de urmărire penală, fiind evident ca de această dată operaţiunea respectiva nu se efectuează în scopul completării dosarului cu probele cerute de invinuit, ci pentru a i se aduce la cunoştinţa trimiterea sa în judecata prin intermediul rechizitoriului (art. 261 şi 262 din Codul de procedură penală). Curtea Constituţională constata ca dispoziţiile art. 257 din Codul de procedură penală, în actuala redactare, contravin prevederilor art. 24 din Constituţie, potrivit căruia dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului, părţile având dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu.

Într-adevăr liberul exerciţiu al dreptului de apărare este condiţionat de chemarea învinuitului spre a i se aduce la cunoştinţa materialul probator ce statea la baza invinuirii sale. Desigur, organul de cercetare penală este obligat sa procedeze la ascultarea sa (art. 255 din Codul de procedură penală), dar scopul acesteia este completarea dosarului cu eventuale noi probe cerute de către invinuit. Terminarea cercetării penale se concretizează într-un referat în care organul de cercetare are numai atributia de a propune procurorului, dacă este cazul, emiterea rechizitoriului şi sesizarea instanţei de judecată. Răspunderea pentru luarea acestor măsuri revine exclusiv procurorului.

Or, dacă procurorul are numai latitudinea, iar nu şi obligaţia chemării învinuitului, înseamnă ca cel mai important moment al urmăririi penale - trimiterea în judecata - se poate realiza fără ca invinuitul să fie înştiinţat de către procuror asupra invinuirii ce i se aduce. În aceste condiţii invinuitul nu are posibilitatea să fie asistat de către un apărător şi nici sa dispună de timpul necesar pentru a-şi pregati apărarea, neavând cunoştinţa de soluţia data de procuror în urma examinării materialului primit de la organul de cercetare penală.

Curtea Constituţională constata ca, asa după cum rezultă şi din punctul de vedere al Guvernului, dispoziţiile art. 6 din Codul de procedură penală prevăd ca dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului penal. Dar, în raport cu dispoziţiile art. 257 din Codul de procedură penală, criticat în cauza de faţa, s-ar putea considera ca cerinţa textului cu caracter general al art. 6 este acoperită prin art. 255 din Codul de procedură penală şi deci o noua ascultare a învinuitului nu ar mai fi necesară înaintea procurorului, ceea ce, potrivit celor de mai sus, ar conduce la încălcarea dreptului constituţional la apărare al oricărei persoane trimise în judecata penală.

Pe de altă parte nu trebuie omis nici faptul ca, până la rezoluţia procurorului, după primirea dosarului de la organul de cercetare penală, învinuirea se afla în stare de simpla propunere care se cere validată de către procuror; acesta are însă la dispoziţie şi alte soluţii decât trimiterea în judecata. Este, de aceea, cu atât mai necesar ca rezolvarea cauzei să se facă după chemarea învinuitului şi după înştiinţarea sa despre punerea în mişcare a acţiunii penale, în prezenta aparatorului sau, care, alături de cel în cauza, poate determina sau influenţa pronunţarea altei soluţii de natura sa excludă trimiterea în instanţa a dosarului (scoaterea de sub urmărire, încetarea urmăririi penale, clasarea etc.).

Faţa de cele arătate, Curtea Constituţională constata ca dispoziţia "... dacă socoteşte necesar ..." din art. 257 al Codului de procedura penală, de natura sa restrângă exercitarea dreptului la apărare, contravine prevederilor art. 24 din Constituţie, fiind deci neconstitutionala. În consecinţa, procurorul, primind dosarul, înainte de a dispune trimiterea în judecata, are obligaţia, iar nu latitudinea, de a-l chema pe invinuit spre a-i prezenta materialul de urmărire penală, chiar dacă acesta i-a fost adus la cunoştinţa de către organul de cercetare penală, urmând a se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 250-254 din Codul de procedură penală.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi 25 din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Closca Ilie în Dosarul nr. 5.656/1997 al Judecătoriei Giurgiu şi constata ca dispoziţia "... dacă socoteşte necesar ..." din art. 257 al Codului de procedura penală este neconstitutionala.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 23 februarie 1999.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

LUCIAN MIHAI

Magistrat-asistent,

Florentina Geangu