Decizie Nr. 11 din 8 martie 1994

Vasile Geonea - preşedinte

Viorel Mihai Ciobanu - judecător

Mihai Constantinescu - judecător

Ioan Muraru - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Alexandru Grigorie - procuror

Florentina Geangu - magistrat-asistent.

Pe rol pronunţarea asupra recursului formulat de Ministerul Public împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 52 din 13 octombrie 1993.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa din 22 februarie 1994, în prezenta reprezentantului Ministerului Public, şi au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a aminat pronunţarea pentru 8 martie 1994.

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, retine următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Timişoara, Popa Bujor şi Ghenciu Petre au fost trimişi în judecata pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 248, art. 289 şi art. 291 din Codul penal, referitoare la abuzul în serviciu contra intereselor obşteşti, falsul intelectual şi uzul de fals.

În faţa Judecătoriei Timişoara, inculpatul Popa Bujor a invocat "excepţia de neconstituţionalitate a titlului IV din Codul penal".

Prin Decizia nr. 52 din 13 octombrie 1993, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate, constatind ca dispoziţiile din Codul penal care interesează avutul obştesc sunt abrogate parţial potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie şi, în consecinţa, acestea urmează a se aplică numai cu privire la bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituţie, bunuri ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

Împotriva acestei decizii, Ministerul Public a declarat recurs, aratind în esenta:

1.Curtea nu este competenţa să se pronunţe asupra excepţiilor de neconstituţionalitate care privesc legi anterioare intrării în vigoare a Constituţiei;

2.Pe fond se apreciază ca în mod greşit s-a dispus abrogarea parţială a unor dispoziţii din Codul penal referitoare la avutul obştesc. În susţinerea acestui motiv se invoca, în esenta, următoarele argumente:

–limitarea bunurilor ce fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice numai la cele prevăzute în art. 135 alin. (4) este gresita, deoarece mai sunt şi alte bunuri stabilite prin legi sau urmează să se stabilească prin alte legi şi care, având acelaşi regim juridic, nu pot fi caracterizate ca făcând parte din proprietatea privată;

–Curtea poate să hotărască asupra neconstitutionalitatii legilor şi nu sa pronunţe abrogarea, care este de competenţa Parlamentului;

–Curtea, în decizia atacată, se întemeiază pe Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 7 septembrie 1993, ceea ce nu este justificat, deoarece în acest fel judecata în alte spete devine inutila.

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,

examinînd încheierea de sesizare, decizia atacată, motivele de recurs, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile recurentului - Ministerul Public - susţinute în şedinţa publică din 22 februarie 1994, precum şi dispoziţiile legale atacate ca neconstituţionale, raportate la prevederile Constituţiei, ale Legii nr. 47/1992 şi ale Regulamentului de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, retine următoarele:

Primul motiv de recurs care vizează necompetentă Curţii Constituţionale de a se pronunţa asupra excepţiei invocate urmează a fi înlăturat ca nefondat. În legătură cu acest motiv s-a statuat constant prin deciziile Curţii ca, dacă instanţa de judecată nu a reţinut ca un text legal este abrogat potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie, sesizind Curtea cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, aceasta este obligată să se pronunţe în virtutea dreptului constituţional al cetăţenilor de a invoca neconstituţionalitatea unui text pe care instanţa înţelege sa-l aplice. Competenţa Curţii de a se pronunţa asupra legilor anterioare Constituţiei rezultă, fără echivoc, şi din dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 care, prin ipoteza, sunt aplicabile exclusiv legilor anterioare Constituţiei.

Nici cel de-al doilea motiv de recurs, care vizează soluţia de fond criticata sub aspectul constatării abrogării parţiale a unor dispoziţii din Codul penal referitoare la avutul obştesc, nu este fondat. Justificarea acestui motiv de recurs în sensul că s-ar fi făcut o limitare a bunurilor ce fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice numai la cele prevăzute în art. 135 din Constituţie nu poate fi reţinută, deoarece este evident ca decizia atacată nu se rezuma numai la bunurile enumerate de art. 135 alin. (4) din Constituţie, ci se referă la bunurile prevăzute în art. 135 alin. (4), adică şi "alte bunuri stabilite prin lege".

Totodată, nu poate fi reţinută nici susţinerea conform căreia Curtea nu poate constata abrogarea unei legi anterioare Constituţiei. Potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie, aceste legi rămân în vigoare în măsura în care nu contravin Constituţiei. Rezultă ca, prin natura sa, contrarietatea unei legi anterioare Constituţiei cu prevederile acesteia are drept consecinţa abrogarea. Cu alte cuvinte, neconstituţionalitatea este cauza abrogării. În cazul legilor anterioare Constituţiei, neconstituţionalitatea are un caracter specific, întrucît cauza sa este posterioară legii, constind în schimbarea temeiului legitimitatii sale constituţionale. În aceste condiţii, controlul constituţionalităţii unei legi preconstitutionale, care are ca rezultat constatarea contrarietatii acesteia cu prevederile Constituţiei, nu duce la declararea legii ca neconstitutionala - o lege putind fi apreciată numai în funcţie de regimul constituţional sub imperiul căruia a fost adoptată -, ci la constatarea abrogării, soluţie ce constituie consecinţa constituţională prevăzută de art. 150 alin. (1) a unei asemenea contrarietati.

În sfârşit, nu poate fi reţinută nici critica adusă deciziei de fond în sensul că se întemeiază pe Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1993 - publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 232 din 27 septembrie 1993 - în considerarea faptului ca astfel este inutila judecata în alte spete. Potrivit art. 29 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, aceasta nu statuează decît asupra problemelor de drept.

Spre a se evita soluţii contradictorii, art. 26 din regulament permite completului ce doreşte să se abata de la practica Curţii sa sesizeze plenul spre a se pronunţa asupra interpretării ce urmează a fi data în viitor. Decizia plenului este obligatorie doar pentru completele de judecată, astfel încât prin aceasta decizie nu se soluţionează o excepţie de neconstituţionalitate concretă. De aceea, ea nu are drept consecinţa inutilitatea judecării excepţiilor de neconstituţionalitate, în cadrul cărora s-ar putea ridica noi probleme şi noi interpretări posibile care ar putea determina reluarea procedurii necesare în vederea asigurării consecventei practicii constituţionale.

Deşi motivele invocate de Ministerul Public sunt nefondate, recursul urmează totuşi să fie admis şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 52 din 13 octombrie 1993 modificată, deoarece, în fond, Curtea nu s-a pronunţat asupra dispoziţiilor din Codul penal pentru care inculpatul a fost trimis în judecata, ci s-a referit la "dispoziţiile din Codul penal care interesează avutul obştesc".

Potrivit art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate poate viza numai acele dispoziţii legale de care depinde judecarea cauzei, astfel încât deciziile pronunţate în soluţionarea excepţiilor trebuie să se refere numai la dispoziţiile legale de care depinde soluţionarea cauzei în care s-a invocat aceasta. Rezultă ca excepţia de neconstituţionalitate putea viza numai art. 248, art. 289 şi art. 291 din Codul penal, pentru care inculpatii au fost trimişi în judecata. În faţa Judecătoriei Timişoara s-a invocat "excepţia de neconstituţionalitate a titlului IV din Codul penal". Nici una dintre dispoziţiile pentru care inculpatii au fost trimişi în judecata nu fac parte din acest titlu, art. 248 fiind inclus în titlu VI, iar art. 289 şi art. 291 în titlu VII. Curtea constata însă, în ce priveşte art. 248 din Codul penal, ca între ipotezele avute în vedere de text se afla şi aceea care se referă la faptul ca s-a cauzat "o paguba avutului obştesc". Decizia de fond nr. 52/1993 nu s-a pronunţat însă cu privire la art. 248, ci a avut în vedere toate dispoziţiile din Codul penal care interesează avutul obştesc, ceea ce nu este în concordanta cu prevederile art. 23 din Legea nr. 47/1992 care obliga Curtea să se pronunţe numai asupra dispoziţiilor de care depinde judecarea cauzei. Asa fiind, admiţând recursul, Curtea, în temeiul art. 25 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, urmează să se pronunţe în fond asupra constituţionalităţii art. 248 din Codul penal. În acest sens, Curtea constata ca interpretarea constituţionalităţii dispoziţiilor din Codul penal referitoare la avutul obştesc a făcut obiectul Deciziei Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1993. Prin aceasta decizie s-a statuat ca dispoziţiile din Codul penal referitoare la infracţiunile contra avutului obştesc sunt abrogate parţial, potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie, urmînd să se aplice în continuare numai pentru bunurile proprietate publică prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituţie. În consecinţa, Curtea retine ca este intemeiata excepţia de neconstituţionalitate a art. 248 din Codul penal în ce priveşte ipoteza care se referă la faptul ca s-a cauzat "o paguba avutului obştesc" şi urmează sa o admită în sensul interpretării date prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1993.

Cu referire la art. 289 şi art. 291 din Codul penal, care au constituit şi ele temei de trimitere în judecata, Curtea constata ca, în privinta lor, părţile n-au înţeles sa invoce excepţia de neconstituţionalitate, întreaga lor motivare referindu-se la infracţiunile contra avutului obştesc cu care aceste dispoziţii nu au nici o legătură.

Pentru motivele arătate, în temeiul art. 144 lit. c), art. 145 alin. (2) şi art. 150 alin. (1) din Constituţie, al art. 1, art. 3, art. 13 alin. (1) lit. A.c.), art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite recursul şi modifica Decizia Curţii Constituţionale nr. 52 din 13 octombrie 1993, în următorul sens:

Admite excepţia de neconstituţionalitate cu privire la art. 248 din Codul penal şi constata ca dispoziţiile sale referitoare la paguba adusă avutului obştesc sunt parţial abrogate potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie, urmînd a se aplică numai cu privire la bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituţie, bunuri ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică din 8 martie 1994.

Prezenta decizie se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. dr. VASILE GIONEA

Magistrat-asistent,

Florentina Geangu