Decizie Nr. 73 din 19 iulie 1995

Curtea Constituţională a primit, la data de 30 iunie 1995, un număr de trei sesizări privind neconstituţionalitatea Legii pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului.

Prima sesizare (Dosar nr. 106 A/1995) provine de la un grup de 50 de deputaţi, şi anume: Mihnea Tudor Ionita, Teodora Bertzi, Gheorghe Todut, Horia Mircea Rusu, Petru Litiu, Dinu Patriciu, Emil-Livius-Nicolae Puţin, Sergiu Cunescu, Smaranda Dobrescu, Constantin Moiceanu, Ioan Strachinaru, Raymond Luca, Constantin Dragomir, Ioan Victor Pica, Ladislau Borbely, Alexandru Konya-Hamar, Laszlo Zsigmond, Arpad-Francisc Marton, Francisc Pecsi, Istvan Antal, Jozsef Nandor Nemenyi, Ervin Zoltan Szekely, Ludovic Rakoczi, Iosif Alfred Mazalik, Matei Barna Elek, Ioan Nemeth, Iuliu Vida, Attila Varga, Akos Birtalan, Jolt Zoltan Fekete, Zoltan Szilagyi, Benedek Nagy, Zsolt Szilagyi, Varujan Vosganian, Iohan-Peter Babias, Alexandru Sassu, Vasile Nistor, Viorel Lixandroiu, Teodor Moldovan, Paula-Maria Ivanescu, Dragos Enache, Ioan Timiş, Corneliu-Constantin Ruse, Mihai Chiriac, Constantin Arhire, Nicolae Alexandru, Dan-Florin Trepcea, Horia Radu Pascu, Ioan Ghise, Cristian Rădulescu.

Din examinarea listei rezultă ca domnul Moiceanu Constantin, senator, figurează printre cei 50 de deputaţi (poziţia nr. 10); astfel cum se poate constata, domnul Moiceanu Constantin figurează şi pe lista celor 34 de senatori (poziţia nr. 28). În aceasta situaţie, sesizarea nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 144 lit. a) din Constituţie, deoarece, prin eliminarea domnului senator Constantin Moiceanu de pe lista deputaţilor semnatari ai sesizării, numărul acestora scade sub 50. Includerea, printre autorii unei sesizări de neconstituţionalitate provenind de la membrii uneia dintre Camere, a unor membri ai celeilalte Camere reprezintă o abatere de la principiul autonomiei Camerelor Parlamentului.

Curtea Constituţională, nefiind legal sesizată, nu se poate pronunţa asupra obiectiilor de neconstituţionalitate cuprinse în aceasta sesizare.

A doua sesizare (Dosar nr. 107 A/1995) este semnată de un număr de 86 de deputaţi, şi anume: Rasvan Dobrescu, Costel Paunescu, Remus-Constantin Opris, Tudor Gavril Dunca, Emilian Bratu, Gheorghe Comanescu, Mircea-Mihai Munteanu, Emil Teodor Popescu, George Stanescu, Otto-Ernest Weber, Cornel Protopopescu, Horia Radu Pascu, Valentin Vasilescu, Mihail Nica, Viorel Pavel, Petre Dugulescu, Sergiu George Rizescu, Ion Ratiu, Mircea Ioan Popa, Valentin Argesanu, Ion Hui, Radu Livezeanu, Gabriel Ţepelea, Aurelian Paul Alecu, Ion Cornita, Vasile Gheorghe Victor Pop, Sorin Victor Lepsa, Ion-Florian Angelo, Liviu Neculai Marcu, Ion Berciu, Gavril Dejeu, George Iulian Stancov, Constantin Ionescu, Gheorghe Cristea, Vasile Lupu, Ioan Ghise, Constantin Şerban Rădulescu-Zoner, Vasile Mandroviceanu, Ion Dobrescu, Radu Mircea Berceanu, Iulian Vida, Constantin Gheorghe Avramescu, Mircea Popescu, Ioan Sorin Marinescu, Ioan Strachinaru, Nestor Calin, Mihai Bucur, Emil-Livius-Nicolae Puţin, Vasile Niculae Constantin Ionescu-Galbeni, Ioan Muresan, Ion Dinu, Alexandru Simionovici, Corneliu-Constantin Ruse, Cristian Rădulescu, Mircea Ciumara, Paula-Maria Ivanescu, Constantin Berechet, Georgica Alexandrache, Attila Varga, Lazar Madaras, Gheorghe Tokay, Alexandru Konya-Hamar, Ervin Zoltan Szekely, Imre Andras, Karoly Kerekes, Benedek Nagy, Francisc Baranyi, Arpad-Francisc Marton, Akos Birtalan, Ludovic Rakoczi, Zoltan Szilagyi, Istvan Antal, Ioan Nemeth, Laszlo Zsigmond, Ion Diaconescu, Nicolae Cerveni, Victor Babiuc, Barbu Pitigoi, Petru Litiu, Sergiu Cunescu, Ladislau Borbely, Smaranda Dobrescu, Dumitru Ifrim, Cornel Sturza-Popovici, Alexandru Sassu, Mihaita Postolache.

A treia sesizare (Dosar nr. 108 A/1995) este semnată de un număr de 34 de senatori, şi anume: Alexandru Paleologu, Alexandru Popovici, Ştefan Augustin Popa Doinas, Ştefan Radof, Ion Paun Otiman, Ioan Manea, Mihail Buracu, Şerban Sandulescu, Tanase Tavala, Vasile Vetisanu, Constantin Ticu Dumitrescu, Ioan Paul Popescu, Florin Buruiana, Matei Boila, Emil Tocaci, Adrian Sirbu, Zoltan Hosszu, Sabin Ivan, Andrei Potcoava, Adrian-Dumitru Popescu-Necsesti, Tiberiu Ştefan Incze, Iosif Csapo, Petre Constantin Buchwal, Denes Sereş, Emilian Buzica, Nistor Badiceanu, Tiberiu Vladislav, Constantin Moiceanu, Maria Matilda Tetu, Voicu Valentin Glodean, Ioan Lup, Attila Verestoy, Gheorghe Catuneanu, Gabor-Menyhert Hajdu.

Sesizările reţinute spre examinare se întemeiază pe următoarele:

1.O serie de consideratii cu caracter precumpanitor politic au scopul de a invedera, pe de o parte, ca soluţiile adoptate prin lege au la baza nu ideea protecţiei chiriaşilor aflaţi în locuintele trecute în mod abuziv în proprietatea statului, ci "improprietarirea fostei şi actualei nomenclaturi cu imobilele aparţinând altora", iar pe de altă parte, ca protecţia chiriaşilor se putea realiza juridic mai eficient pe alte cai, anume prin prelungirea contractelor de închiriere pe 5, 10 ori chiar pe 15 ani sau prin "redarea nudei proprietăţi către proprietari şi urmaşii lor, cu păstrarea uzufructului viager pentru chiriaşi".

2.Unele dintre prevederile legii au caracter retroactiv şi încalcă, astfel, dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie potrivit cărora "legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile".

În acest sens, se susţine ca, prin art. 1 alin. 1, legea declara, practic, ca fiind trecute în proprietatea statului toate bunurile imobile aflate, la data de 22 decembrie 1989, în posesia acestuia sau a persoanelor juridice cu caracter public ori obştesc. Asa fiind, se arata în ambele sesizări, "statul şi alte persoane juridice publice capata un drept de proprietate la modul retroactiv, începând cu data intrării în posesia bunului, sau la data de 22 decembrie 1989". Aceasta ar insemna ca legea sa constituie însuşi titlu de proprietate pentru stat şi alte persoane juridice, nu numai cu privire la bunurile a căror trecere la stat a avut la baza un titlu - întemeiat pe o prevedere legală în vigoare la data respectiva -, ci şi cu privire la bunuri intrate în posesia statului fără titluri valabile sau fără nici un titlu, asadar prin simpla deposedare a proprietarilor.

Chiar şi ipoteza în care s-ar evoca, în situaţia inexistentei unor titluri valabile, prevederile decretelor nr. 218/1960 şi nr. 712/1966, trebuie avut în vedere - se susţine în sesizare -, pe de o parte, ca exista numeroase cazuri în care nu s-au făcut acte de preluare, adică de punere în executare, la cazul concret, a celor două decrete, iar pe de altă parte ca, oricum, prevederile celor două acte normative nu acoperă preluarile fără titlu ale unor locuinţe, intervenite după 1960 sau după 1966.

În sprijinul acestor sustineri este invocat şi Avizul consultativ al Curţii Constituţionale, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 166 din 16 iulie 1994.

Cu referire la deposedarile făcute în baza unor acte normative, avizul Curţii Constituţionale precizează ca repunerea în drepturi a foştilor proprietari se face numai prin lege, dar considera ca "desigur, alta este situaţia în care fostul proprietar a fost deposedat de dreptul sau printr-un act administrativ abuziv, deoarece în acest caz dreptul de proprietate nu a fost desfiinţat legal" (pct. 3 lit. d) alin. 2 din aviz).

Oricum s-ar decide - asadar, chiar şi dacă s-ar admite, conform practicii Curţii Constituţionale, ca imobilele preluate de stat în baza unor titluri au putut sa devină proprietatea acestuia -, autorii sesizării considera ca "stabilirea măsurii în care transferul proprietăţii a avut loc cu adevărat şi şi-a produs efectele o poate face, în caz de litigiu, numai o instanţa de judecată".

În sesizarea grupului de senatori se susţine ca statul nu putea dobîndi dreptul de proprietate nici în baza Decretului nr. 92/1950, căci acesta era neconstitutional chiar în raport cu Constituţia din 1948; astfel cum arata autorii sesizării, în timp ce Constituţia prevedea posibilitatea ca mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare, proprietate a persoanelor fizice şi juridice, sa treacă în proprietatea statului, Decretul nr. 92/1950 avea în vedere naţionalizarea unor bunuri dintre care numai o mica parte erau mijloace de producţie.

3.Se arata, de asemenea, în ambele sesizări, ca legea încalcă principiul separaţiei puterilor, principiu care, deşi nu este prevăzut în Constituţie, a stat la baza elaborării legii fundamentale.

În sprijinul acestui punct de vedere se reia argumentarea adusă cu privire la caracterul retroactiv al acelor prevederi ale legii prin care statul ar dobîndi dreptul de proprietate asupra tuturor imobilelor cu destinaţia de locuinţe, intrate în posesia sa cu sau fără titlu. Se susţine, în acest sens, ca prin art. 1 alin. 1 din lege, Parlamentul, în loc sa legifereze, judeca, intrînd în domeniul rezervat puterii judecătoreşti; asa fiind, astfel cum se considera în sesizarea grupului de deputaţi, reglementarea situaţiei juridice a imobilelor ce fac obiectul legii "se transforma, de fapt, într-o adevarata judecata asupra transferului proprietăţii, Parlamentul stabilind prin lege şi în mod general ca între 1945 şi 1989 toate preluarile făcute de stat, indiferent în ce mod, echivaleaza cu transferuri corecte şi valabile ale dreptului de proprietate".

4.O alta obiectie, cuprinsă în sesizarea grupului de deputaţi, priveşte încălcarea prevederilor art. 41 alin. (1)-(5) şi (7), precum şi ale art. 135 alin. (6) din Constituţie potrivit cărora proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular, ea fiind, în condiţiile legii, inviolabilă; nimeni nu poate fi expropriat decît pentru o cauza de utilitate publică, stabilită potrivit legii şi numai cu dreapta şi prealabilă despăgubire. Averea dobândită în mod licit nu poate fi confiscată.

În argumentarea acestei obiecţii, se considera ca, incluzind în reglementarea data şi imobilele preluate de stat fără titlu, legiuitorul recurge la o "expropriere individuală", neprevăzută de Constituţie. Or, Constituţia nu îngăduie trecerea unor bunuri în proprietatea statului altfel decît prin expropriere ori confiscare, în cazuri strict determinate şi numai în condiţiile prevăzute de lege; iar în termenii acestei legi nu se poate vorbi despre o despăgubire, după cum nu se poate considera ca necesitatea împroprietăririi unor chiriaşi ar fi o cauza de utilitate publică, în sensul art. 41 alin. (3) din Constituţie.

5.Se susţine, tot astfel, în sesizarea grupului de deputaţi, ca, pentru considerentele arătate în legătură cu asa-zisa "expropriere individuală" sau "deghizată" evocata anterior, în măsura în care sunt afectaţi moştenitorii proprietarului, legea încalcă şi art. 42 din Constituţie, care se referă la garantarea dreptului la moştenire.

6.În aceeaşi sesizare este invocată violarea art. 49 din Constituţie, referitor la cazurile în care, prin lege, poate fi restrîns exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi. În legătură cu aceasta se susţine ca, prin lege, este încălcat dreptul la restituirea în natura a bunurilor însuşite pe nedrept de către stat sau de către alte persoane juridice şi, tot astfel, este limitat şi încălcat dreptul la despăgubire integrală pentru situaţia în care bunul nu este restituit în natura proprietarului.

Or, se arata în sesizare, prin art. 2 alin. 1 din lege se prevede restituirea în natura a locuinţelor numai către acei proprietari care locuiesc în calitate de chiriaşi şi, de asemenea, în cazul în care apartamentele sunt libere, iar prin art. 13 alin. 2 se limitează valoarea totală a apartamentului ce se restituie în natura şi a despăgubirilor cuvenite pentru apartamentele nerestituite în natura şi pentru terenurile aferente.

7.În opinia grupului de deputaţi, legea încalcă şi art. 54 din Constituţie, text care obliga pe cetăţenii români - şi, deopotrivă, pe cetăţenii străini şi pe apatrizi - să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu buna-credinţa, fără sa încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.

În sprijinul acestei critici se considera ca legea creează premisele şi în condiţiile juridice necesare chiriaşilor spre a încalcă, cu buna-ştiinţa, dreptul foştilor proprietari, prin aceea ca ei vor putea cumpara apartamentele sau imobilele nerestituite.

8.Se mai susţine, în sesizarea grupului de deputaţi, ca legea încalcă art. 16 din Constituţie, care consacra egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Or, potrivit art. 4 din lege, cetăţenii români care domiciliază în străinătate nu beneficiază de prevederile legii decît dacă îşi stabilesc domiciliul în ţara în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a acesteia.

9.Potrivit aceleiaşi sesizări, este încălcat şi art. 18 din Constituţie, de vreme ce străinii şi apatrizii nu pot beneficia de prevederile legii nici măcar în situaţia în care ar locui, la data apariţiei acesteia, în România.

10.Se considera, în ambele sesizări, ca este, deopotrivă, încălcat art. 21 din Constituţie potrivit căruia orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime; nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

Încălcarea acestui text constituţional ar rezultă din prevederile art. 24 alin. 1 din lege potrivit cărora rezolvarea cererilor privind restituirea în natura sau despăgubirea pentru imobilele cu destinaţia de locuinţe trecute în proprietatea statului se face numai în temeiul acestei legi. Prin aceasta - se susţine - este exclusa posibilitatea exercitării acţiunilor în revendicare imobiliară, ceea ce constituie o limitare a accesului liber la justiţie, întrucît, în prezenta acestui text, instanţele pot decide numai respingerea ca inadmisibile a unor asemenea acţiuni, fără a se mai preocupa de fondul dreptului.

Faptul ca legea oferă posibilitatea de contestare în justiţie a hotărîrilor comisiilor judeţene nu conferă contestaţiilor respective caracterul unor acţiuni în revendicare, dat fiind ca rezolvarea lor are loc în cadrul limitativ al legii insesi.

Este evocat, în legătură cu aceasta obiectie de neconstituţionalitate, faptul ca în timp ce acţiunile în revendicare îndreptate împotriva statului sunt inadmisibile, ele pot fi, nelimitat, introduse atunci când piritii sunt persoane fizice care deţin fără drept bunuri aparţinând altor persoane, ceea ce ar echivala cu o inadmisibila discriminare.

Cele arătate sunt, deopotrivă, folosite ca argumente spre a se demonstra ca legea încalcă, în acelaşi timp, art. 125 alin. (1) din Constituţie, text potrivit căruia justiţia se realizează prin Curtea Suprema de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.

11.În sesizarea grupului de membri ai Camerei Deputaţilor se considera ca art. 24 alin. 2 din lege violeaza art. 128 din Constituţie, care prevede că, împotriva hotărîrilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii.

Se are în vedere, în sensul acestei afirmaţii, ca prevederea art. 24 alin. 2 din lege, potrivit căreia hotărârile judecătoreşti cu privire la imobilele prevăzute la art. 1, rămase definitive şi irevocabile, vor putea fi atacate cu recurs în anulare, întemeiat pe dispoziţiile art. 330 din Codul de procedură civilă, ar reprezenta un amestec nejustificat al legiuitorului în activitatea de judecată, un mijloc prin care se sugereaza ca procesele deja judecate în aceasta materie sunt atacabile pentru depăşirea atribuţiilor instanţelor judecătoreşti; în felul acesta s-ar încalcă, incidental, şi art. 125 din Constituţie.

Se susţine, tot astfel, ca trimiterea pe care art. 24 alin. 2 din lege o face la art. 330 din Codul de procedură civilă este neconstitutionala, argumentându-se însăşi neconstituţionalitatea textului de procedura la care se face referire. Se susţine, în acest sens, ca art. 330 din Codul de procedură civilă încalcă principiul egalităţii părţilor în folosirea căilor de atac, enuntat de art. 128 din Constituţie, deoarece procurorul general poate exercita recursul în anulare oricând. Or, astfel cum se susţine în sesizare, în materie civilă o asemenea norma impieteaza asupra drepturilor cetăţenilor stabilite prin justiţie, asupra stabilitatii şi obligativitatii hotărîrilor judecătoreşti, precum şi asupra autorităţii lucrului judecat.

Se arata, în concluzie, ca, întemeindu-se pe textul art. 330 din Codul de procedură civilă, potrivnic Constituţiei, art. 24 alin. 2 din lege ar fi, la rindul sau, neconstitutional.

12.O serie de obiecţii, cuprinse în ambele sesizări, privind neconstituţionalitatea legii au în vedere neconformitatea acesteia cu prevederile unor pacte şi tratate internaţionale la care România este parte.

Se porneşte de la textele cuprinse în art. 20 din Constituţie, potrivit cărora "dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanta cu Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă exista neconcordante între pactele şi tratatele privitoare la drepturile omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale". Asa fiind, în măsura în care legea se abate de la normele cuprinse într-un pact, tratat sau convenţie internationala privind drepturile fundamentale ale omului, ea încalcă, în acelaşi timp, prevederile Constituţiei.

Sunt astfel invocate o serie de reglementări internaţionale referitoare la dreptul persoanelor de a-şi vedea recunoscut şi ocrotit dreptul de proprietate, inclusiv pe calea recurgerii la instanţele naţionale competente. Sunt avute în vedere, în acest sens, Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferintei pentru dimensiunea umană a C.S.C.E.

Se face, de asemenea, referire la "Declaraţia referitoare la principiile fundamentale ale justiţiei în legătură cu victimele abuzului de putere", adoptată de Adunarea generală a O.N.U. cu nr. 46 din 29 februarie 1984, care are în vedere obligaţia statelor membre ale O.N.U. de a include în legislaţia lor prevederi referitoare la reparaţii şi restituiri cuvenite victimelor abuzului de putere.

13.În sesizarea adresată Curţii Constituţionale de către grupul de senatori se invoca neconstituţionalitatea adoptării legii de către Senat, constind în faptul că nu a fost întrunit numărul de voturi cerut de art. 74 din Constituţie pentru adoptarea, de către Senat, a unei legi organice. Se susţine ca, în timp ce pentru adoptarea legii era nevoie de votul favorabil a cel puţin 72 de senatori, în fapt au votat "pentru" numai 68 (sau, eventual, 69) de membri ai Senatului.

Se reaminteste ca asupra acestui motiv de neconstituţionalitate Curtea Constituţională a mai fost sesizată, la 27 septembrie 1994, de un grup de 26 de senatori, dar sesizarea a fost respinsă prin Decizia nr. 93 din 20 octombrie 1994 a Curţii Constituţionale, întrucît obiecţia de neconstituţionalitate nu a fost invocată în condiţiile art. 144 lit. a) din Constituţie.

14.O alta obiectie de neconstituţionalitate, cu caracter procedural, este invocată în sesizarea grupului de deputaţi, care, referindu-se la modul în care s-a desfăşurat şedinţa comuna a Camerei Deputaţilor şi Senatului din 28 iunie 1995, susţin ca au fost incalcate prevederile art. 76 alin (2) din Constituţie şi, deopotrivă, ale art. 54 din Regulamentul şedinţelor comune ale celor două Camere.

Se are în vedere faptul ca, întrucît raportul comisiei de mediere, care fusese adoptat de Senat - cu excepţia art. 10 din lege -, nu a întrunit, după dezbatere, numărul necesar de voturi la Camera Deputaţilor, în şedinţa comuna din 28 iunie 1995 a celor două Camere, în loc să se supună dezbaterii toate textele în care Senatul se pronunţase într-un fel şi Camera Deputaţilor în alt fel, au fost supuse dezbaterii numai prevederile art. 10 din lege (votat de Senat în propria sa redactare, deşi comisia de mediere propusese spre votare textul Camerei Deputaţilor).

În temeiul art. 19 din Legea nr. 47/1992, s-au solicitat puncte de vedere preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.

În punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor se considera ca obiecţiile de neconstituţionalitate nu sunt întemeiate, aratindu-se, în esenta, următoarele:

–sesizarea semnată de cei 50 de deputaţi nu poate fi acceptată, deoarece nu îndeplineşte condiţiile art. 144 lit. a) din Constituţie, în sensul că este semnată de 49 de deputaţi şi de un senator;

–cu privire la încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituţie, se arata ca susţinerea "nu poate fi primită în condiţiile în care legea produce efecte juridice numai după ce va intră în vigoare" şi acestea "au în vedere persoanele fizice şi schimbarea regimului juridic al unor bunuri pentru viitor, fără a afecta raporturile juridice născute înainte de intrarea în vigoare a legii". Sunt citate deciziile Curţii Constituţionale nr. 62/1995 şi nr. 3/1993;

–cu privire la art. 24 alin. 1, care încalcă prevederile art. 21 din Constituţie, se arata ca obiecţia este neîntemeiată, deoarece art. 18 din lege reglementează controlul judecătoresc asupra hotărîrilor comisiilor, fiind, de asemenea, respectate şi prevederile constituţionale ale art. 72 alin. (1) - "Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare" - şi ale alin. (3) lit. k) - "Prin lege organică se reglementează regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii";

–cu privire la încălcarea prevederilor art. 41 alin. (1)-(5) şi (7), precum şi ale art. 135 din Constituţie, pe motiv ca foştii proprietari ar avea un drept de proprietate asupra imobilelor trecute în proprietatea statului, se considera ca "un asemenea drept nu exista, aceste bunuri se afla în proprietatea statului român care le stăpâneşte în nume propriu" şi "nu se pune problema încălcării prevederilor art. 41 alin. (1)-(5) şi alin. (7) şi ale art. 135 din Constituţie, deoarece aceste prevederi nu au nici o relevanta pentru caracterizarea constituţională a actelor în virtutea cărora foştii proprietari şi-au pierdut aceste imobile, iar statul a devenit proprietarul lor";

–cu privire la violarea prevederilor art. 42 din Constituţie "pe motiv ca legea încalcă dreptul de moştenire, deoarece ne-am afla în faţa unei exproprieri camuflate", se considera ca nici aceasta sustinere nu poate fi primită, prevederile legii recunoscind foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora fie dreptul la dobindirea în natura a locuinţei pe care o deţin, fie dreptul la despăgubire;

–referitor la încălcarea prevederilor art. 49 din Constituţie, prin nerecunoasterea dreptului la restituirea în natura a imobilelor, precum şi a dreptului la despăgubire integrală în situaţia în care bunul nu este restituit în natura, se apreciază ca "restitutio în integrum" şi despăgubirea integrală nu sunt drepturi fundamentale, ci modalităţi de reparare a prejudiciilor materiale şi morale cauzate unei persoane;

–cu privire la încălcarea prin art. 9 din lege a art. 54 din Constituţie, se apreciază ca susţinerea nu are temei, atât timp cît buna-credinţa a chiriaşilor este prezumată, iar exercitarea drepturilor acestora se face cu protejarea drepturilor foştilor proprietari sau ale moştenitorilor acestora;

–referitor la încălcarea, prin art. 4 din lege, a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, se considera ca "legea se aplică şi cetăţenilor români cu domiciliul în străinătate, care îşi stabilesc domiciliul în ţara în termenul prevăzut de lege; asadar, între aceştia şi cei care au domiciliul în ţara nu exista vreo discriminare";

–în ce priveşte încălcarea prevederilor art. 18 din Constituţie, prin înlăturarea străinilor şi apatrizilor de la beneficiul legii, se apreciază ca "legea nu exclude de la beneficiul ei străinii sau apatrizii cu domiciliul în România, cu excepţia dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor, conform art. 18 alin. (1) şi art. 41 alin. (2) din Constituţie";

–cît priveşte încălcarea prevederilor art. 125 alin. (1) din Constituţie, se considera ca, prin dispoziţiilor art. 18 alin. 1 şi ale art. 24 alin. 2 din lege, se asigura controlul judecătoresc al hotărîrilor comisiilor constituite în temeiul acesteia;

–referitor la art. 24 alin. 2, care încalcă prevederile art. 128 din Constituţie, se arata ca "exercitarea căilor de atac, efectuată în condiţiile legii, nu contravine art. 128 din Constituţie";

–cu privire la încălcarea dispoziţiilor constituţionale referitoare la proprietate şi protecţia acesteia, prin art. 1 alin. 1 din lege, care foloseşte expresia "fără titlu", se apreciază ca cererea de redobindire prin acţiune în revendicare poate fi sortita esecului în cele mai multe situaţii, datorită lipsei titlului de proprietate, prescripţiei dreptului la acţiune potrivit art. III din Decretul nr. 218/1960 pentru modificarea Decretului nr. 167/1958, uzucapiunii;

–cît priveşte încălcarea art. 74 alin. (1) şi art. 76 alin. (2) din Constituţie şi, respectiv, a art. 54 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, referitoare la procedura de adoptare a legilor organice, se apreciază ca obiecţia de neconstituţionalitate nu poate fi primită, deoarece semnatarii nu fac dovada nerespectării procedurii de vot.

În punctul de vedere al preşedintelui Senatului se considera ca obiecţiile de neconstituţionalitate nu sunt întemeiate, aratindu-se, în esenta, următoarele:

–referitor la invocarea practicii Curţii Constituţionale şi, respectiv, cu privire la solicitarea adresată Curţii de a pronunţa o hotărâre care "să constate caracterul neconstitutional al legii respective", se apreciază ca susţinerea este neîntemeiată, deoarece "procedura de faţa se înscrie în cadrul procedurii jurisdicţionale stabilite la controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare", instituită prin Legea nr. 47/1992. Se apreciază, de asemenea, ca nici invocarea necorelarii legii cu documentele internaţionale şi, deci, încălcarea art. 20 din Constituţie, nu este intemeiata, deoarece, tocmai pentru ca se recunoaşte comiterea de abuzuri şi de ilegalitati înainte de decembrie 1989, prin art. 77 din Legea nr. 58/1991 şi art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, s-a urmărit reglementarea modului de reparare şi inlaturare a nedreptatilor;

–cît priveşte obiecţia din sesizare privind "caracterul retroactiv al legii, întrucît, în loc de a dispune pentru viitor, are efecte constitutive pentru trecut, contrar dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie" se arata ca susţinerea este gresita teoretic. Aceasta, deoarece nu se recunoaşte statului calitatea de proprietar, exercitată de la o anumită data cu toate atributele sale, fiind considerată o simpla stare de fapt, ce a exclus pe vechii proprietari din drepturile lor. În realitate, se susţine în punctul de vedere, "nu se pune problema unui drept de revendicare, de atributul proprietarului neposesor, ci de reconstituirea emolumentului pagubelor suportate la acea data", cu menţiunea ca răspunsul este acelaşi şi pentru argumentul subsidiar folosit de grupul de senatori în legătură cu aceasta problema, şi anume: "de ce o acţiune în revendicare este permisă împotriva unei persoane fizice care l-a deposedat pe petitionar, în intervalul 1945-1989, şi de ce statul nu poate fi chemat în judecata, creându-se, astfel, o discriminare între proprietari".

Acelaşi mod de înţelegere a problemei, apreciat ca neîntemeiat, determina şi criticile aduse prin sesizări Decretului nr. 218/1960 şi Decretului nr. 712/1966.

Obiectul legii criticate priveşte, concret, imobilele pentru care statul îşi exercită atributele de proprietate, astfel încât se apreciază ca invocarea art. 150 din Constituţie cu privire la imposibilitatea teoretică de a face în prezent acte de preluare în baza acelor acte normative, considerate abuzive, nu este justificată;

–cu privire la invocarea în obiecţia de neconstituţionalitate a art. 41 alin. (1)-(5) şi alin. (7) şi a art. 135 din Constituţie, a art. 17 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, a art. 1 din Protocolul prim la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a art. 96 din Documentul Reuniunii de la Copenhaga, se arata ca aceasta "reprezintă de fapt o reluare a aceloraşi idei, combătute de noi anterior". Se menţionează "ca răspunsul este acelaşi" şi cu privire la susţinerea referitoare la încălcarea art. 49 din Constituţie - restrîngerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi;

–cît priveşte susţinerea referitoare la principiul repararii integrale şi în natura, se apreciază ca "opţiunea politica trebuie să ţină seama de posibilităţile economice, costul social, dificultăţile de absorbţie a unor categorii de persoane pentru care statul, potrivit art. 43 din Constituţie, este obligat să asigure un nivel de trai decent";

–cît priveşte încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie "prin condiţionarea unor cetăţeni români aflaţi în străinătate de a-şi stabili domiciliul în România în timp de 6 luni de la intrarea legii în vigoare, pentru a beneficia de prevederile acestei legi", se apreciază ca, pentru a beneficia de drepturi în condiţii de egalitate cu ceilalţi cetăţeni români, este necesară, corelativ, participarea la toate obligaţiile faţă de stat;

–susţinerile privind încălcarea art. 54 din Constituţie - exercitarea drepturilor şi a obligaţiilor - nu au legătură cu raporturile directe pe care textul constituţional le vizează;

–referitor la încălcarea art. 18 din Constituţie, prin faptul ca de prevederile legii nu beneficiază şi cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România, se considera ca aceasta critica nu este fondată, deoarece, pe de o parte, situaţia foştilor cetăţeni români a fost rezolvată prin documente internaţionale nepublicate, iar pe de altă parte, textul constituţional vizează protecţia generală a persoanelor şi averilor, statul român putind conferi cetăţenilor săi drepturi cu caracter specific;

–cît priveşte obiecţia referitoare la dispoziţiile art. 24 prin care s-ar îngrădi exercitarea dreptului de a se adresa justiţiei, incalcindu-se, astfel, art. 24 şi art. 125 din Constituţie, se apreciază ca "nici o prevedere a legii nu împiedica accesul la justiţie, pentru respectarea drepturilor conferite de noua lege, astfel încât premisele fiind false, desigur şi concluzia dedusă este de acelaşi gen";

–referirea la violarea art. 128 din Constituţie - privind folosirea căilor de atac - "întrucît trimiterea la art. 330 din Codul de procedură civilă este neconstitutionala, incalcindu-se principiul egalităţii părţilor, atunci când se prevede că recursul în anulare se poate exercita numai de procurorul general, oricând, creându-se astfel o discriminare", este nefondata, deoarece exista doar doua cazuri de promovare a unui recurs în anulare;

–cu referire la problemele de procedura, invocate de grupul de senatori în sesizare şi care privesc constituţionalitatea votului final exprimat în plenul Senatului, violarea art. 76 alin. (2) din Constituţie şi a art. 54 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, prin limitarea dezbaterilor doar la art. 10 din lege, se apreciază ca ele au fost analizate în partea introductivă a acestui punct de vedere, când s-au făcut referiri la Decizia Curţii Constituţionale nr. 93 din 20 octombrie 1994;

–cît priveşte obiecţia referitoare la dispoziţiile art. 1 şi următoarele, care încalcă principiul separaţiei puterilor, se apreciază ca se face "confuzie între cine creează norma de drept şi cine rezolva raporturile juridice litigioase născute pe baza unei legi", citind în sustinere Avizul consultativ al Curţii Constituţionale, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 166 din 16 iulie 1994.

În punctul de vedere exprimat, Guvernul considera ca obiecţiile cuprinse în sesizări nu sunt întemeiate şi arata, în esenta, următoarele:

–sesizarea celor 50 de deputaţi nu poate fi primită, întrucît nu intruneste condiţiile art. 144 din Constituţie şi ale art. 17 din Legea nr. 47/1992;

–cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate a Decretului nr. 92/1950 se apreciază ca, potrivit deciziilor Curţii Constituţionale nr. 3/1993 şi nr. 27/1993, "în cazul imobilelor naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950, dreptul subiectiv al statului s-a constituit, deci raporturile juridice corespunzătoare s-au stabilit, anterior Constituţiei din 1991, pe baza altui regim constituţional.

Potrivit regimului constituţional anterior, statul este proprietarul imobilelor naţionalizate şi, pornind de la recunoaşterea acestui drept al său, trebuie analizate şi rezolvate toate aspectele de neconstituţionalitate invocate";

–cu privire la caracterul retroactiv al legii, prin care s-ar încalcă prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie, se considera ca, asa cum au stabilit Curtea Constituţională şi Curtea Suprema de Justiţie "problema conformitatii unei legi sau a altor reglementări legale trebuie să se raporteze la Constituţia sub imperiul căreia acestea au fost adoptate", în speta, "dreptul subiectiv de proprietate al statului asupra imobilelor trecute în proprietatea sa nu este stins ca efect al intrării în vigoare a Constituţiei din 1991", dar el "se poate exercita numai cu respectarea prevederilor constituţionale referitoare la proprietate... Acesta este un aspect care, însă, nu priveşte existenta dreptului, ci regimul sau juridic";

–cu referire la neconstituţionalitatea sintagmei "fără titlu", se arata ca, prin Decretul nr. 218/1960 pentru modificarea Decretului nr. 167/1958 şi Decretul nr. 712/1966 cu privire la bunurile ce se încadrează în prevederile art. III din Decretul nr. 218/1960, au fost legalizate "preluarile fără titlu ale unor bunuri proprietate privată, considerindu-le bunuri proprietate de stat, intrate în posesia unor organizaţii socialiste, inclusiv în absenta unui titlu". Se apreciază, de asemenea, ca "semnificatia art. 1 alin. 1, din punctul de vedere al aplicării legii în timp, este constatarea unei realitati notorii: existenta dreptului de proprietate al statului asupra imobilelor preluate, indiferent ca aceasta avusese loc cu sau fără titlu".

În continuare, se considera ca teza potrivit căreia alte bunuri ce "n-au trecut în proprietatea statului nici măcar prin efectul celor două decrete menţionate şi ca restituirea lor n-ar putea fi decisa de această lege, ci de către instanţele judecătoreşti, în caz contrar legea ar infaptui o lezare a principiului separaţiei puterilor în stat", promovează inegalitatea cetăţenilor în faţa legii. Cît priveşte deposedarile făcute de stat, cu sau fără titlu, se considera ca, într-adevăr, au fost abuzive şi ilegale, dar măsurile reparatorii pot fi stabilite numai prin lege. În sprijinul acestei idei sunt şi dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 şi ale art. 77 din Legea nr. 58/1991, astfel ca "potrivit acestor dispoziţii imperative, repararea unor asemenea daune este o problemă rezervată legii şi nici un organ de jurisdicţie nu poate, fără încălcarea acestor prevederi, să se substituie legiuitorului în soluţionarea problemei respective". Critica din sesizare, referitoare la semnificatia notiunii de măsuri reparatorii, este apreciată ca "o problemă de interpretare a legii", iar nu de neconstituţionalitate;

–cu privire la susţinerea referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 41 alin. (1)-(5) şi (7), ale art. 42 şi ale art. 135 alin. (6) din Constituţie, se apreciază ca obiecţiile nu au un suport real, deoarece legea nu operează trecerea unor bunuri în proprietatea statului, acesta având deja calitatea de proprietar al imobilelor în temeiul naţionalizarii făcute sub imperiul altei Constituţii;

–cît priveşte încălcarea prevederilor art. 49 din Constituţie, pentru aspectul din obiectie referitor la repararea în natura a daunelor suferite sunt reiterate argumentele evocate anterior, iar pentru aspectul referitor la cuantumul despăgubirilor, se arata ca "în raport cu posibilităţile economiei naţionale româneşti, acestea sunt net superioare faţă de măsurile similare luate de unele tari foste comuniste care au acordat cupoane sau o sumă care, oricum, nu se ridica la echivalentul veniturilor salariale medii pe economie, ale unei persoane, pe o perioadă de 20 de ani, asa cum face legea română";

–cu privire la încălcarea art. 54 din Constituţie, se apreciază "că nu poate fi vorba de o încălcare a drepturilor celor vătămaţi prin pierderea proprietăţii, ca urmare a vinzarii către chiriaşi, de către stat în calitate de proprietar, a apartamentelor sau imobilelor nerestituite" şi deci "nu se aduce atingere câtuşi de puţin art. 54 din Constituţie, care prevede că cetăţenii trebuie să-şi exercite drepturile cu buna-credinţa, fără a încalcă drepturile şi libertăţile celorlalţi";

–cu privire la încălcarea art. 16, art. 17 şi art. 25 din Constituţie, prin nerecunoasterea dreptului de proprietate al cetăţenilor români stabiliţi în străinătate şi a creării inegalitatii în rindul foştilor proprietari, se apreciază ca aceasta norma "nu poate fi cenzurata şi nici nu poate fi considerată ca încalcă vreun principiu constituţional";

–cu privire la încălcarea prin art. 24 alin. 1 din lege a art. 21 din Constituţie, se considera ca legea nu interzice accesul liber la justiţie şi, de altfel, soluţia legii este în concordanta cu Decizia nr. 3/1993 a Curţii Constituţionale, cu pct. 3 din Hotărârea nr. 1/1995 a Curţii Supreme de Justiţie, precum şi cu prevederile Legii nr. 47/1992 şi ale Legii nr. 58/1991, sub aspectul repararii în natura a daunelor suferite prin naţionalizare;

–cu privire la încălcarea, prin art. 24 alin. (2) din lege, a prevederilor art. 128 din Constituţie, ca urmare a trimiterii pe care legea o face la art. 330 din Codul e procedura civilă, se apreciază ca aceste dispoziţii legale "nu reprezintă altceva decît stabilirea, în condiţiile legii, a procedurii de reformare a unei hotărâri";

–referitor la aspectele de ordin procedural, invocate cu privire la desfăşurarea şedinţelor, se apreciază ca acestea nu intră în competenţa Curţii Constituţionale;

–privitor la evocarea, în cuprinsul sesizarilor, a documentelor internaţionale privind drepturile omului, se apreciază ca "nici prin prisma acestora, obiecţiile de neconstituţionalitate nu pot fi reţinute".

Având în vedere ca sesizările de neconstituţionalitate care formează obiectul dosarelor nr. 107 A/1995 şi nr. 108 A/1995 privesc aceeaşi lege, s-a decis conexarea Dosarului nr. 108 A/1995 cu Dosarul nr. 107 A/1995,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,

ţinând seama de obiecţiile de neconstituţionalitate cuprinse în cele doua sesizări reţinute, de punctele de vedere comunicate de preşedintele Camerei Deputaţilor, de preşedintele Senatului şi de Guvern, de raportul întocmit de judecătorul-raportor, de dispoziţiile Legii pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, raportate la Constituţia României, în temeiul dispoziţiilor art. 144 lit. a) din Constituţie şi ale art. 17 şi următoarele din Legea nr. 47/1992, retine următoarele:

1.Cît priveşte obiecţia potrivit căreia unul dintre scopurile avute în vedere de legiuitor - acela al protecţiei chiriaşilor din imobilele trecute în proprietatea statului - s-ar fi putut realiza mai eficient pe alte cai, aceasta urmează a fi înlăturată.

Într-adevăr, o asemenea critica adusă legii nu se sprijină, în contextul în care a fost formulată, pe invocarea unor prevederi constituţionale care ar fi incalcate prin măsurile de protecţie socială cuprinse în lege privind categoria de persoane avute în vedere.

Pe de altă parte, preferinta Parlamentului, ca unica autoritate legiuitoare a tarii, pentru o anumită soluţie legislativă este un atribut suveran al acestuia, atât timp cît nu contravine normelor şi principiilor Constituţiei.

2.În ce priveşte susţinerea faptului ca, prin art. 1 alin. 1, legea ar avea un caracter retroactiv, urmează a se observa ca, pornind de la constatarea existenţei, între anii 1945 şi 1989, a unor dispoziţii legale privind trecerea în proprietatea statului a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, legea nu are nicidecum un caracter retroactiv, ea urmînd sa reglementeze numai pentru viitor dreptul foştilor proprietari de a li se restitui bunurile respective sau, după caz, de a primi despăgubirile stabilite.

Într-adevăr, potrivit practicii constante a Curţii Constituţionale - asa cum rezultă din Decizia nr. 3/1993 şi din Decizia nr. 62/1995 -, suprematia dispoziţiilor constituţionale referitoare la regimul proprietăţii private - ca, de altfel, în general, suprematia legii fundamentale, la care se referă art. 51 din Constituţie - se aplică exclusiv legilor în vigoare sub imperiul actualei Constituţii.

Asa fiind, aplicarea criteriului ierarhic al supremaţiei Constituţiei faţă de o lege anterioară ale carei efecte s-au consumat în trecut ar insemna să se confere regimului constituţional actual un efect retroactiv, incalcindu-se principiul neretroactivitatii legii.

Soluţionarea conflictului legilor în timp face necesară diferentierea dreptului subiectiv, constituit sub imperiul legii anterioare, de cel născut potrivit legii posterioare; aceasta din urma lege nu poate, fără a avea caracter retroactiv, sa aducă atingere modalitatii în care legea anterioară a constituit dreptul respectiv, modalitate guvernata de principiul tempus regit actum.

În consecinţa, chiar dacă naţionalizarea ori alte moduri în care, sub imperiul unor legi anterioare, a luat naştere dreptul de proprietate al statului nu sunt corespunzătoare prevederile Constituţiei, dreptul subiectiv de proprietate al statului, constituit potrivit reglementărilor legale anterioare actualei legi fundamentale, nu este stins ca efect al intrării în vigoare a acesteia, independent de modificările aduse regimului juridic al proprietăţii.

Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, neconstituţionalitatea unei legi se poate constata de Curtea Constituţională numai cu referire la raporturi juridice stabilite după intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991; aceasta prevedere este, prin ipoteza, aplicabilă legilor în vigoare adoptate anterior Constituţiei. Asa fiind, faţă de dispoziţiile art. 150 alin. (1) din Constituţie, care stabileşte ca legile anterioare sunt abrogate în măsura în care contravin unei dispoziţii constituţionale, art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 limitează efectul abrogator la data intrării în vigoare a Constituţiei. Este însă o regulă ce nu se poate aplica imobilelor trecute în proprietatea statului sub imperiul Decretului nr. 92/1950 ori al altor prevederi legislative anterioare Constituţiei, deoarece în cazul unor asemenea imobile dreptul subiectiv de proprietate al statului s-a constituit în cadrul unor raporturi juridice stabilite anterior Constituţiei.

Urmează, faţă de cele arătate, ca obiecţia de neconstituţionalitate privind caracterul retroactiv al dispoziţiilor art. 1 alin. 1 din lege să fie respinsă, de vreme ce trebuie să se recunoască statului dreptul de a hotărî neingradit asupra regimului juridic al bunurilor intrate în proprietatea sa în baza unor titluri conforme cu legislaţia existenta în momentul dobândirii dreptului sau de proprietate, precum şi de a stabili modul în care - prin restituire în natura, prin plata unor despăgubiri sau în orice alta modalitate - foştii proprietari sau moştenitorii acestora vor beneficia de reparaţii pentru prejudiciile suferite prin aplicarea unor prevederi legislative în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Măsurile reparatorii cuprinse în lege, urmînd a fi aplicate exclusiv pentru viitor, nu au, sub nici un aspect, caracter retroactiv.

Referirea din art. 1 al legii la imobilele aflate, la 22 decembrie 1989, în posesia statului sau a unor persoane juridice nu are în vedere stabilirea momentului trecerii lor în proprietatea statului, ci exclusiv determinarea sferei locuinţelor cu privire la care se aplică reglementarea data prin lege.

Cît priveşte obiecţia bazată pe afirmatia ca legea ar fi neconstitutionala şi prin faptul ca recunoaşte efectele Decretului nr. 92/1950, deşi acesta era neconstitutional chiar şi în raport cu prevederile Constituţiei din 1948, iar pe de altă parte ca, în aplicarea acestuia, s-au preluat şi alte bunuri decît cele la care se referea reglementarea respectiva, aceasta urmează să fie, de asemenea, respinsă, întrucît Curtea Constituţională nu este, potrivit Constituţiei, competenţa sa examineze concordanta legilor anterioare cu prevederi constituţionale existente la data adoptării lor, şi nici sa verifice modul în care s-au aplicat reglementările legale anterioare.

Trebuie să se observe, în fine, ca, întrucît imobilele în discuţie se afla, legal, în proprietatea statului, este evident ca, spre a obţine reparaţia ce li se cuvine în lumina prevederilor legii, foştii proprietari sau, după caz, moştenitorii acestora trebuie să urmeze regulile instituite prin această lege, inclusiv cît priveşte accesul la instanţele judecătoreşti. Aceasta reprezintă o garanţie pe care nu ar putea-o oferi calea unei acţiuni în revendicare a unui bun trecut incontestabil în proprietatea statului.

Obiecţiile privind neconstituţionalitatea art. 1 alin. 1 din lege sunt, de aceea, neintemeiate şi urmează să fie respinse în măsura în care se referă la locuintele care au fost preluate de stat în baza unor titluri, asadar în temeiul reglementărilor legislative existente la data respectiva, reglementări adoptate în baza unui alt regim constituţional.

În toate aceste cazuri, dreptul de proprietate al statului nu poate fi contestat, astfel încât restituirea bunurilor respective către foştii proprietari sau către moştenitorii acestora, ca şi reglementarea acordării unor despăgubiri nu pot fi realizate decît prin lege specială, astfel cum, de altfel, rezultă şi din Legea nr. 58/1991 (art. 77) şi din Legea nr. 47/1992 [art. 26 alin. (3)].

Alta este situaţia locuinţelor care au fost preluate de stat printr-un act administrativ ilegal, ori pur şi simplu în fapt, asadar fără titlu, în condiţiile inexistentei unei reglementări legale care să constituie temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului. În asemenea cazuri, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost desfiinţat legal, astfel încât, statul nefiind proprietar, asemenea imobile nu pot fi incluse în categoria celor avute în vedere într-o lege al carei obiect este reglementarea situaţiei juridice a locuinţelor trecute în proprietatea statului. În alţi termeni - cu excepţia cazurilor în care, potrivit legii, apartamentele ar urma să fie, fără limitări valorice, restituite în natura fostului proprietar ori moştenitorilor acestora -, măsurile cuprinse în lege (acordarea de despăgubiri, vânzarea locuinţelor către chiriaşii care le ocupa ori păstrarea lor în patrimoniul statului) nu sunt aplicabile acelor locuinţe cu privire la care statul nu a dobândit, legal, dreptul de proprietate.

A considera, într-o dispoziţie a legii, ca şi imobilele preluate de stat, fără titlu, fac obiectul dreptului sau de proprietate ar fi să se recunoască acestei legi un efect constitutiv de drept de proprietate al statului, ceea ce ar presupune fie un efect retroactiv al legii, fie recurgerea la un mod de transformare a proprietăţii persoanelor fizice în proprietate de stat, pe care Constituţia din 1991 nu îl cunoaşte şi care, de aceea, nu poate fi acceptat.

Urmează, asadar, ca obiecţia de neconstituţionalitate a acelei părţi a art. 1 alin. 1 din lege, care se referă la imobilele trecute în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, fără titlu, să fie primită.

Ar fi însă echitabil ca proprietarii unor asemenea imobile sau moştenitorii acestora să poată beneficia şi de prevederile acestei legi, cita vreme, în forma actuala a legii, acest drept le este recunoscut.

Ar rămâne, de aceea, la aprecierea Parlamentului, cu prilejul reexaminarii legii, posibilitatea adoptării unor măsuri de completare a dispoziţiilor acesteia privind:

–dreptul persoanelor ale căror locuinţe au fost preluate de către stat, fără titlu, şi al moştenitorilor acestora - locuinţe cu privire la care statul nu a dobândit dreptul de proprietate - de a opta pentru beneficiul aplicării legii, în ipoteza în care vor dori sa renunţe la calea incerta, lenta şi costisitoare a unei acţiuni în revendicare;

–interzicerea vinzarii către chiriaşi a locuinţelor cu privire la care cei în cauza s-au adresat justiţiei în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii (cu condiţia de a notifica organelor competente, în acel termen, faptul de a fi introdus cererea de revendicare).

Cu prilejul unor asemenea completări ale legii ar urma - faţă de reglementarea data prin art. 24 alin. 2 - să se aprecieze şi asupra necesităţii de a se reglementa dreptul persoanelor care au obţinut hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile de restituire a unor locuinţe, atacate cu recurs în anulare, de a beneficia de prevederile legii în cazul în care hotărârile respective vor fi desfiinţate în urma recursului; s-ar putea concepe o "repunere" în termenul de 6 luni, în temeiul legii.

3.Urmează să fie respinsă critica referitoare la infringerea, prin art. 1 alin. 1 din lege, a principiului separaţiei puterilor, prin aceea ca Parlamentul, în loc să se legifereze, se substituie puterii judecătoreşti în măsura în care stabileşte, cu titlu general, prin lege, ca toate preluarile făcute de stat în perioada 1945-1989, indiferent în ce mod, echivaleaza cu transferuri corecte şi valabile ale dreptului de proprietate. Astfel cum susţin, în esenta, autorii acestei obiecţii de neconstituţionalitate, problema restituirii imobilelor trecute în proprietatea statului ori a despăgubirii foştilor proprietari nu poate fi rezolvată decît de instanţele judecătoreşti, iar nu pe calea legii; procedând astfel, legea ar încalcă, în egala măsura, art. 21 din Constituţie privind dreptul oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, precum şi art. 125 alin. (1) din Constituţie, care statorniceste realizarea justiţiei prin instanţele judecătoreşti stabilite de lege.

Este însă evident ca, în prezenta unui drept de proprietate, incontestabil din punct de vedere juridic, al statului asupra locuinţelor, întemeiat pe reglementări legale anterioare Constituţiei actuale, singura modalitate de restituire a imobilelor şi, după caz, de dezdăunare a foştilor proprietari este adoptarea unei legi speciale.

Într-adevăr, în prezenta unor realitati juridice consolidate ca efect al unor reglementări legale emise sub imperiul unei alte ordini constituţionale, instanţele judecătoreşti n-ar putea - în lipsa unor texte de lege menite sa rezolve nemijlocit situaţiile complexe create în timp şi sa concilieze interesele conflictuale ale diferitelor categorii de persoane - sa ordone restituiri sau reparaţii, fără a se substitui, ele însele, puterii legiuitoare, depasind, prin aceasta, limitele puterii judecătoreşti.

Nu se poate susţine, în raport cu prevederile legii, ca acestea ar viola dispoziţiile art. 21 şi ale art. 125 alin. (1) din Constituţie, cita vreme, potrivit art. 18 din lege, hotărârile comisiilor instituite pentru stabilirea dreptului foştilor proprietari şi al altor persoane la restituirea în natura ori la acordarea de despăgubiri, precum şi a cuantumului despăgubirilor, sunt supuse controlului judecătoresc, potrivit legii civile, şi pot fi atacate în termen de 30 de zile de la comunicare.

4.Nu s-ar putea vorbi, în aceste condiţii, nici despre violarea, prin prevederile legii, a textelor constituţionale referitoare la ocrotirea proprietăţii private, în mod egal, indiferent de titular, admitindu-se ideea, promovata de autorii uneia dintre sesizări, ca legiuitorul recurge la o "expropriere individuală", neprevăzută de Constituţie.

Prevederile constituţionale referitoare la ocrotirea proprietăţii private, inclusiv cele care reglementează exproprierea pentru o cauza de utilitate publică, nu pot avea, nici ele, caracter retroactiv, spre a servi la aprecierea legalităţii unor măsuri adoptate în trecut, sub imperiul unei alte legislaţii şi al altui regim constituţional.

Pornind de la constatarea unor realitati juridice existente, a căror validitate nu mai poate fi contestată, legea nu numai că nu realizează "exproprierea individuală" a locuinţelor aflate în proprietatea statului, dar înfăptuieşte, cu mijloace specifice şi ţinând seama de realitatile economice şi sociale din prezent, o reparatie în folosul foştilor proprietari, persoane fizice.

Scopul legii este acela de a statornici măsuri reparatorii - restituiri şi despăgubiri - în interesul foştilor proprietari, ale căror locuinţe au fost trecute în proprietatea statului, iar nu - astfel cum afirma - acela de a "improprietari" pe chiriaşi. Posibilitatea vinzarii către chiriaşi a locuinţelor ce nu se restituie în natura foştilor proprietari este reglementată, prin art. 9 alin. 1 din lege, ca o formă în care statul, în calitate de proprietar, statorniceste regimul juridic al bunurilor ce-i aparţin, astfel cum a făcut-o şi cu privire la cea mai mare parte a fondului sau locativ, deja vinduta, potrivit legii, persoanelor care ocupau locuintele cu titlu de chiriaşi. Este vorba, totodată, despre recunoaşterea, prin lege, a unei indreptatiri egale a persoanelor cărora li s-au repartizat cu chirie locuinţe ale statului, de a le cumpara, indiferent de modul în care locuintele au fost dobîndite în proprietate de către stat, inlaturindu-se discriminarea actuala dintre chiriaşii din locuintele construite de stat şi cei care ocupa locuinţe dobîndite în proprietate, în alte moduri, de către acesta. Şi este vorba, în acelaşi timp, de o măsura menita să asigure realizarea scopului legii, acela de a acoperi o parte a cheltuielilor necesitate de despăgubirea foştilor proprietari, în condiţiile în care resursele bugetare ce pot fi alocate cu aceasta destinaţie sunt, evident, neîndestulătoare.

Asa fiind, "necesitatea" reglementării cumpărării de către chiriaşi a locuinţelor nerestituite în natura nu are nici o legătură cu cauzele de utilitate publică avute în vedere de Constituţie cu referire la condiţiile exproprierii [art. 41 alin. (3)], dat fiind ca obiectul legii este cu totul altul decît exproprierea.

Asadar, obiecţiile de neconstituţionalitate care se referă la violarea art. 41 şi art. 135 alin. (6) din legea fundamentală urmează a fi, de asemenea, considerate ca neintemeiate.

5.Nici o prevedere a legii nu îndeplineşte critica potrivit căreia ar fi incalcate prevederile art. 42 din Constituţie, care garantează dreptul la moştenire.

Lasind la o parte referirea pe care autorii acestei critici o fac la asa-zisa "expropriere deghizată" - referire ce nu are nici un suport faţă de prevederile legii şi care, de altfel, nu poate decît în mod fortat să fie asociata cu garantarea dreptului la moştenire -, legea recunoaşte nelimitat drepturile moştenitorilor, acestea fiind identice cu cele ale fostului proprietar, la a cărui succesiune sunt chemaţi. Toate formele succesiunii sunt recunoscute, atât cea legală, cît şi cea testamentară; clasele de moştenitori nu sunt altele decît cele stabilite de legea civilă; nici o derogare e la normele de drept comun referitoare la procedura succesorală nu este prevăzută. Legea stabileşte, în fine (art. 5 alin. 4), ca moştenitorii sunt socotiţi de drept ca au acceptat succesiunea de la data depunerii cererii privind restituirea în natura a locuinţelor sau, după caz, acordarea de despăgubiri.

6.Nu poate fi acceptată nici critica privind violarea art. 49 din Constituţie, text care are în vedere cazurile în care, prin lege, poate fi restrîns exerciţiul unor drepturi sau libertăţi. Obiecţia de neconstituţionalitate are în vedere încălcarea, prin art. 2 alin. 1 din lege, a dreptului la restituirea în natura a bunurilor trecute în proprietatea statului, precum şi a dreptului la despăgubire integrală pentru situaţia în care bunul nu este restituit în natură.

Este de observat, în primul rind, sub aspect formal, ca textul art. 49 nu se referă la restrîngerea întinderii sau la suprimarea unor drepturi - cum pare a se susţine de către autorii sesizării, cu referire la consecinţe decurgind din dreptul de proprietate -, ci la restrîngerea exerciţiului unor drepturi existente, recunoscute de alte texte constituţionale; iar drepturile la care se referă, concret, obiecţia nu figurează printre cele enumerate în cap. II al titlului II din Constituţie.

Pe de altă parte, spre a se putea vorbi despre restrîngerea unui drept - ori, în termenii Constituţiei, a exerciţiului unui drept -, este necesar ca acel drept sa existe, ceea ce, astfel cum s-a arătat în cele ce preceda, cît priveşte dreptul de proprietate, nu este cazul în raport cu prevederile legii, de vreme ce imobilele la care aceasta se referă fac obiectul dreptului de proprietate al statului. Dreptul foştilor proprietari de a li se restitui apartamentele ori de a primi despăgubiri urmează, deci, să se nasca în viitor, prin aplicarea prevederilor legii.

În condiţiile în care, de altfel, prevederile constituţionale produc efecte numai pentru viitor, nu pot fi aplicate situaţiilor ce-şi găsesc reglementarea în lege nici textele Codului de procedura civilă, la care autorii uneia dintre sesizări fac ample referiri. Nu este vorba numai despre faptul ca ne aflam în prezenta unor obiecţii care privesc concordanta prevederilor legii cu Constituţia, iar nu cu dispoziţii cuprinse într-o alta lege, ci despre împrejurarea ca autorii sesizării propun aplicarea legii civile la raporturi care nu au nimic comun cu aceasta, raporturi în care statul nu apare nicidecum ca un simplu debitor al unor obligaţii în cadrul cărora foştii proprietari sau moştenitorii acestora ar avea calitatea de creditori. Nu poate fi, asadar, de conceput aplicarea normelor dreptului privat într-un domeniu aparţinând, fără nici o indoiala, în întregime, dreptului public.

Dar, întrucît nu poate fi vorba despre drepturi a căror existenta este incontestabila, asadar despre drepturi al căror exerciţiu ar putea fi, eventual, restrîns în considerarea motivelor avute în vedere de art. 49 din Constituţie, revine, ca atribut suveran, legiuitorului sa aprecieze asupra modalităţilor şi condiţiilor de realizare a măsurilor reparatorii, ca şi asupra unor eventuale limite ale acestora. Evident ca, nefiind vorba despre restrîngerea exerciţiului unor drepturi, ci despre stabilirea, prin lege, a limitelor unor reparaţii, nu se poate vorbi despre aplicarea art. 49 din Constituţie.

Limitarea întinderii reparaţiilor are în vedere, în cazul legii a carei constituţionalitate este discutata, posibilităţile economice şi financiare existente în raport cu alte necesitaţi şi prioritati economice şi sociale, în a căror evaluare şi satisfacere legiuitorul este suveran. Cît priveşte modul de stabilire a despăgubirilor şi întinderii acestora, prevederile legii (art. 13 alin. 2) consacra, fără indoiala, soluţii rezonabile.

Este, într-adevăr, important de arătat ca, referitor la reparaţia în ipoteza privarii de proprietate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului - a carei practica este menţionată în punctul de vedere primit de la Guvern -, a stabilit, pe de o parte, ca dreptul la indemnizare trebuie să aibă un cuantum rezonabil, iar pe de altă parte ca metoda de evaluare a bunului trebuie să fie, la rindul ei, în mod manifest rezonabila. Întrucît practica Curţii Europene a Drepturilor Omului se întemeiază pe acte internaţionale referitoare la drepturile omului, se poate considera ca reglementarea cuprinsă în lege, cu privire la cuantumul despăgubirilor ce vor fi acordate foştilor proprietari, da expresie exigenţelor reglementărilor internaţionale avute în vedere de art. 20 din Constituţie.

7.O alta obiectie de neconstituţionalitate are în vedere încălcarea art. 54 din Constituţie, care obliga pe cetăţeni să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu buna-credinţa, fără sa încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi; or, în opinia autorilor obiectiei, legea creează premisele şi condiţiile juridice necesare chiriaşilor spre a încalcă, cu buna-ştiinţa, dreptul foştilor proprietari, prin aceea ca ei vor putea cumpara apartamentele sau imobilele nerestituite.

Obiecţia urmează să fie respinsă. Trebuie constatat ca între actualii chiriaşi ai locuinţelor trecute în proprietatea statului şi foştii proprietari ai acestor imobile nu exista, nici în prezent şi nici nu se vor stabili, prin aplicarea prevederilor legii, nici un fel de raporturi juridice; asa fiind, nu exista nici o obligaţie juridică pe care chiriaşii ar fi chemaţi sa o observe cu buna-credinţa.

Pe de altă parte, în conformitate cu prevederile legii (art. 9), chiriaşii dobândesc dreptul de a cumpara locuintele pe care le ocupa nu de la foştii proprietari şi nici prin încălcarea drepturilor lor - aceştia având numai dreptul de a primi despăgubirile stabilite potrivit legii -, ci de la stat. Exercitarea de către o persoană a unui drept ce-i este recunoscut prin lege nu poate, nici în acest caz şi nici în general, să justifice, prin ea însăşi, o prezumţie a relei-credinţe.

De altfel, exercitarea abuzivă a unui drept se produce numai în situaţia în care dreptul se realizează în alt scop decît acela pentru care legea l-a recunoscut.

8.Obiecţia, potrivit căreia prevederile art. 4 din lege, care stabilesc ca cetăţenii români domiciliaţi în străinătate nu beneficiază de prevederile legii decît dacă îşi stabilesc domiciliul în ţara în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a acesteia, încalcă art. 16 din Constituţie, urmează să fie acceptată.

Într-adevăr, textul constituţional menţionat consacra egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Pe de altă parte, art. 25 din Constituţie, garantind dreptul la libera circulaţie în ţara şi în străinătate, asigura fiecărui cetăţean facultatea de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţara, de a emigra, precum şi de a reveni în România.

Condiţionarea, prin lege, a acordării reparatiei pentru locuintele trecute în proprietatea statului de obligaţia de a domicilia în ţara reprezintă, fără indoiala, o măsura care infringe egalitatea cetăţenilor, statornicind, în detrimentul celor ce domiciliază în străinătate, o discriminare inacceptabila în lumina art. 16 din Constituţie.

O asemenea condiţie poate aparea, în prezenta textelor constituţionale, ca o veritabila sancţiune pentru cei care nu au domiciliul în ţara.

Nu se poate considera, pe de altă parte, nici ca faptul de a domicilia în străinătate ar fi practic incompatibil cu dreptul de a primi despăgubirile prevăzute de lege.

Nu se poate susţine, în fine - astfel cum se propune în punctul de vedere primit din partea preşedintelui Senatului -, ca dreptul de a primi despăgubirile ar fi corelativ cu îndeplinirea unor obligaţii ce presupun prezenta în ţara a celor în cauza - anume participarea la formarea veniturilor sectorului public, din care se alimentează cheltuielile ocazionate de plată despăgubirilor. Într-adevăr, legea nu prevede nicaieri, pentru virtualii beneficiari ai despăgubirilor, o asemenea obligaţie, care ar echivala cu îndatorirea de a contribui financiar la propria lor dezdăunare.

Condiţia cuprinsă în art. 4 din lege trebuie deci să fie înlăturată din textul acestui articol, care ar urma sa prevadă expres faptul ca de prevederile legii beneficiază şi cetăţenii români domiciliaţi în străinătate. Referirea din acest articol la cetăţenii români este constituţională, deci numai excluderea celor cu domiciliul în străinătate este contrară prevederilor art. 16 din Constituţie.

9.Cît priveşte încălcarea art. 18 din Constituţie prin faptul ca străinii şi apatrizii sunt inlaturati de la beneficiul legii, este de observat, în primul rind, că nu exista, în cuprinsul legii, o prevedere expresă în acest sens.

Asa fiind, în cadrul punctului de vedere primit de la preşedintele Camerei Deputaţilor se susţine ca, potrivit art. 1 din lege, prevederile acesteia se aplică foştilor proprietari, indiferent dacă sunt sau nu cetăţeni români, străini sau apatrizi; se precizează, totuşi, ca potrivit art. 41 alin. (2) din Constituţie, străinii şi apatrizii nu vor putea dobîndi dreptul de proprietate asupra terenurilor.

În schimb, în punctul de vedere al preşedintelui Senatului se porneşte de la ideea ca străinii şi apatrizii nu pot beneficia de prevederile legii, exprimindu-se şi motivele pentru care obiecţia de neconstituţionalitate privind aceasta soluţie nu poate fi primită.

În punctul de vedere al Guvernului nu se face nici o referire la acest aspect.

Apare, însă, neindoielnica voinţa legiuitorului de a exclude străinii şi apatrizii de la aplicarea prevederilor legii, de vreme ce, chiar în ce-i priveşte pe cetăţenii români aflaţi în străinătate, beneficiul legii este recunoscut numai cu condiţia de a-şi stabili domiciliul în ţara. Dacă legea ar fi avut în vedere recunoaşterea dreptului de a beneficia de măsuri reparatorii şi străinilor ori apatrizilor, ar fi trebuit ca şi în cazul acestora sa prevadă cel puţin condiţia pusă cetăţenilor români, căci altfel s-ar fi creat o inadmisibila discriminare faţă de aceştia din urma.

Rezultă, asadar, printr-un rationament per a contrario, ca străinii şi apatrizii nu au fost avuti în vedere de lege ca potenţiali beneficiari ai măsurilor pe care aceasta le cuprinde.

Interpretarea are la baza textul art. 4 din lege, astfel încât este evident ca modificarea acestui articol, în sensul avut în vedere la pct. 8, ca urmare a constatării neconstitutionalitatii sale, nu va mai îngădui deducerea voinţei legiuitorului cu privire la chestiunea de a şti dacă străinii şi apatrizii beneficiază sau nu de prevederile legii.

Este, de aceea - şi aici - necesar ca, în cadrul procedurii de reexaminare a legii, Parlamentul sa aprecieze cu privire la rezolvarea acestei probleme, urmînd ca, dacă socoteşte necesar, sa introducă precizările corespunzătoare, eventual în chiar cuprinsul art. 4 din lege.

Soluţia care se desprinde din actuala redactare a legii este, însă, la adapostul oricărei critici de neconstituţionalitate. Într-adevăr, textul art. 18 alin. (1) din Constituţie - la care se referă una dintre sesizări - prevede că "cetăţenii străini şi apatrizi care locuiesc în România se bucura de protecţia generală a persoanelor şi a averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi". Excluzând şi în acest caz o aplicare retroactivă a legii fundamentale, nu se poate pretinde asimilarea acestor persoane cu cetăţenii români sub aspectul vocaţiei la beneficiul unei legi ce creează drepturi numai pentru viitor.

Trebuie însă precizat ca protecţia generală a averilor, la care se referă textul constituţional menţionat, nu poate, nicidecum, sa oblige pe legiuitor la includerea, în regimul de favoare pe care înţelege sa-l instituie pentru cetăţenii români într-un anumit domeniu al relaţiilor sociale, şi a persoanelor care nu au aceasta calitate, iar măsurile instituite prin această lege exced, neîndoielnic, cadrul protecţiei generale a averilor aparţinând străinilor sau apatrizilor. Într-adevăr, în lumina textului constituţional se au în vedere, ca obiect al protecţiei, averile existente, iar nu şi drepturile conferite de lege pentru viitor, peste limitele acestor averi. Adoptarea unor asemenea măsuri exclusiv cu privire la cetăţenii români este, de aceea, atributul suveran al legiuitorului.

10.Susţinerea potrivit căreia art. 24 alin. 2 din lege se abate de la art. 128 din Constituţie, pe de o parte pentru ca ar reprezenta un amestec nejustificat al legiuitorului în activitatea de judecată, iar pe de altă parte ca trimite la dispoziţiile art. 330 din Codul de procedură civilă, text care ar fi, el însuşi, neconstitutional, urmează să fie înlăturată.

Într-adevăr, art. 24 alin. 2 din lege nu cuprinde o reglementare legislativă noua, ci se multumeste să facă trimitere la norme deja existente, anume acelea cuprinse în Codul de procedură civilă. Prevazind ca hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile vor putea să fie atacate cu recurs în anulare, textul legii nu are caracter imperativ şi, deci, nu adauga cu nimic la reglementarea de drept comun.

Presupunerea ca, printr-un asemenea text, s-ar dori să se sugereze o anumită orientare a practicii în materie este excesiva, având caracter politic.

Trimiterea, într-o lege, la prevederile unei alte legi în vigoare este, de altfel, un procedeu obişnuit în tehnica legislativă, larg utilizat în legislaţia noastră, şi aceasta nu poate fi, sub nici un aspect, contrar normelor şi principiilor constituţionale.

Pe de altă parte, constituţionalitatea prevederilor Codului de procedura civilă nu este o chestiune care poate fi discutata şi soluţionată de Curtea Constituţională cu prilejul analizei obiectiilor de neconstituţionalitate a legii la care se referă sesizările, întrucît o asemenea analiza ar depăşi limitele competentei Curţii, astfel cum sunt stabilite prin art. 144 lit. a) din Constituţie, care se referă exclusiv la legea adoptată, înainte de promulgare.

11.Obiecţiile privind neconstituţionalitatea unor texte ale legii, care ar infringe dispoziţiile art. 20 din Constituţie, nu pot fi acceptate.

Într-adevăr, prevederile art. 20 din Constituţie, prin care se stabileşte raportul între reglementările internaţionale la care România este parte şi legislaţia interna, nu pot avea, desigur, caracter retroactiv şi, ca atare, nu pot servi pentru aprecierea unor dispoziţii legislative anterioare legii fundamentale şi nici pentru dezlegarea problemelor legate de raporturile juridice născute într-un regim constituţional în care principiile instituite prin textele constituţionale actuale nu erau cunoscute.

Efectele unor asemenea reglementări internaţionale asupra legislaţiei interne şi a aplicării acesteia, pentru perioada anterioară Constituţiei în vigoare, nu pot fi, asadar, decît acelea care puteau exista în momentul în care s-au produs.

Trecind peste faptul ca Declaraţia referitoare la principiile fundamentale ale justiţiei în legătură cu victimele abuzului de putere, adoptată prin Rezoluţia nr. 46/34 a Adunării generale a O.N.U., nu poate fi inclusă, prin caracterul ei de recomandare, printre reglementările internaţionale avute în vedere de art. 20 din Constituţie, trebuie, de altfel, sa constatam, chiar în afară chestiunilor privind neretroactivitatea prevederilor constituţionale menţionate, ca problema se reduce, în ultima analiza, la acordarea despăgubirilor şi la caracterul lor, aspecte sub care obiecţiile cuprinse în sesizările primite nu indreptatesc concluzia ca legea s-ar abate de la normele internaţionale în materie. Nu s-ar putea, într-adevăr, susţine ca modul de acordare a despăgubirilor şi cuantumul acestora - astfel cum sunt stabilite prin lege - nu ar fi rezonabile ori ar infringe principii de echitate socială, în raport cu realitatile sociale din România şi cu posibilităţile economice existente.

12.Cît priveşte sesizarea adresată de grupul de senatori, prin care se susţine ca, în fapt, au votat în favoarea legii numai 68 sau 69 de membri ai Senatului - în timp ce pentru adoptare erau necesare 72 de voturi "pentru" -, aceasta urmează să fie respinsă.

Într-adevăr, sesizarea are în vedere o situaţie a carei apreciere, în cadrul procedurii de adoptare a legilor în Senat, revine exclusiv membrilor acestuia şi nu poate face obiect al controlului de constituţionalitate din partea Curţii Constituţionale.

Astfel cum rezultă din stenograma dezbaterilor din şedinţa din 20 iunie 1994 a Senatului, problema ce face obiectul sesizării a fost ridicată şi discutata în şedinţa respectiva, fără să se fi constatat neregularităţi în aplicarea regulilor de procedura cu prilejul adoptării legii.

În aceste condiţii, obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, dat fiind ca legea a fost adoptată cu respectarea prevederilor Constituţiei.

13.În sesizarea grupului de deputaţi se invoca încălcarea prevederilor art. 76 alin. (2) din Constituţie şi, deopotrivă, a art. 54 din Regulamentul şedinţelor comune ale celor două Camere. Se are în vedere faptul ca, întrucît raportul comisiei de mediere, care fusese adoptat de Senat - cu excepţia art. 10 din proiectul legii -, nu a întrunit, după dezbatere, numărul necesar de voturi la Camera Deputaţilor, în şedinţa comuna a Camerelor din 25 iunie 1995 au fost supuse dezbaterii numai prevederile art. 10 (votat de Senat în propria sa redactare, deşi comisia de mediere propusese spre votare textul Camerei Deputaţilor).

Obiecţia de neconstituţionalitate urmează a fi examinata în lumina Deciziei nr. 62/1995 a Curţii Constituţionale cu privire la constituţionalitatea Legii pentru accelerarea procesului de privatizare, lege care a trecut prin aceleaşi proceduri parlamentare ca şi legea a carei constituţionalitate este contestată, cu deosebirea ca aceste proceduri s-au desfăşurat la Senat.

În termenii analizei făcute în decizia menţionată trebuie să se constate - excepţind situaţia art. 10 din proiectul legii, al cărui cuprins a fost discutat în şedinţa comuna a celor două Camere - ca respingerea raportului de mediere de către Camera Deputaţilor nu este reală.

Într-adevăr, toate propunerile comisiei de mediere, vizind eliminarea divergentelor dintre Camere, au fost admise, text cu text, de Camera Deputaţilor, în cadrul dezbaterilor prilejuite de examinarea raportului comisiei de mediere, astfel cum rezultă din stenograma şedinţei din 27 iunie 1995. Or, propunerile astfel acceptate ale comisiei de mediere nu faceau altceva decît sa consemneze concilierea fiecărei divergenţe în parte. Acceptarea, după discuţii, a acestor propuneri nu putea sa însemne, în fond, decît faptul ca divergenţele au fost, rind pe rind, eliminate. Împrejurarea ca, în final, raportul comisiei de mediere a fost aprobat cu o majoritate care nu era cea absolută, nu poate duce la concluzia ca divergenţele persista, ca şi cum raportul comisiei nu ar fi existat; o asemenea concluzie ar contrazice hotărârile succesive luate, regulamentar, prin vot, de către Camera Deputaţilor pentru aprobarea fiecărei propuneri cuprinse în raportul de mediere, vizind concilierea tuturor divergentelor. Iar art. 10 din proiectul legii, rămas în divergenta, a fost discutat şi adoptat în şedinţa comuna a celor două Camere.

În realitate, neintrunirea majorităţii absolute în Camera Deputaţilor nu poate duce la concluzia reinvierii divergentelor, conciliate anterior prin aprobarea propunerilor de mediere atât în Senat, cît şi în Camera Deputaţilor.

Asa fiind, luarea de către plenul celor două Camere a hotărârii de a se trece la votarea raportului de mediere (fiind supuse dezbaterii numai prevederile art. 10 din lege), potrivit ordinii de zi aprobate, nu poate fi considerată neconstitutionala, cît timp aceasta corespunde scopului şi ratiunii pentru care fusese convocată şedinţa comuna.

Obiecţia de neconstituţionalitate urmează, asadar, să fie respinsă.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 17, art. 18 alin. (1), art. 20, art. 21, art. 25, art. 41 alin. (1)-(5) şi (7), art. 42, art. 49, art. 54, art. 74 alin. (1), art. 76 alin. (2), art. 125 alin. (1), art. 128, art. 135 alin. (6), art. 144 lit. a) şi art. 150 din Constituţie, precum şi al prevederilor art. 20 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.Constata ca sesizarea grupului de 50 de deputaţi, ce formează obiectul Dosarului nr. 106 A/1995, nu a fost facuta cu respectarea prevederilor art. 144 lit. a) din Constituţie, Curtea Constituţională nefiind legal sesizată pentru a se pronunţa asupra obiectiilor de neconstituţionalitate cuprinse în aceasta sesizare.

2.Constata ca Legea pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, a fost adoptată cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (1) şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţie.

3.Constata ca art. 1 - cu excepţia prevederilor alin. 1 referitoare la locuintele trecute, fără titlu, în proprietatea statului -, art. 2 alin. 1, art. 9 alin. 1, art. 13 alin. 2 şi art. 24 din aceeaşi lege sunt constituţionale.

4.Constata ca precizarea "fără titlu" din art. 1 alin. 1, precum şi condiţia de stabilire a domiciliului în ţara, prevăzută de art. 4 din lege, sunt neconstituţionale.

5.Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedintelui Camerei Deputaţilor şi preşedintelui Senatului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Deliberarea a avut loc la data de 19 iulie 1995 şi la ea au participat: Ioan Muraru, preşedinte, Costica Bulai, Mihai Constantinescu, Ioan Deleanu, Antonie Iorgovan, Lucian Stangu şi Victor Dan Zlatescu, judecători.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN MURARU

Magistrat-asistent,

Gabriela Dragomirescu