Decizie nr. 113 din 20 iulie 1999

Curtea Constituţională a fost sesizată la data de 2 iulie 1999 de către 26 de senatori - Trita Fanita, Constantin Dan Vasiliu, Ioan Creţu, Ioan Mircea Prahase, Ioan Sabin Pop, Cristian Sorin Dumitrescu, Viorel Marian Până, Sorin Adrian Vornicu, Emil Tocaci, Costel Gheorghiu, Aristotel Adrian Cancescu, Alexandru Radu Feldman, Corneliu Dorin Gavaliugov, Nicolae Alexandru, Gheorghe Dumitrascu, Costica Ciurtin, Ion Bold, Marin Predila, Virgil Popa, Sersea Nicolae, Ionel Aichimoaie, Dan Mircea Popescu, Vasile Vacaru, Doru Ioan Taracila, Ion Predescu şi Doru Gaita - asupra neconstitutionalitatii unor prevederi ale Legii privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe, adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat în şedinţa comuna din 1 iulie 1999.

Obiecţia de neconstituţionalitate a fost trimisa Curţii Constituţionale prin Adresa nr. L.1999 din 2 iulie 1999 a secretarului general al Senatului.

Sesizarea constituie obiectul Dosarului nr. 136A/1999.

Prin sesizare se solicită să se constate ca dispoziţiile art. 1 lit. F pct. 2 şi 8 din Legea privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe sunt neconstituţionale, fiind incalcate prevederile art. 114 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora "Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice".

Se susţine ca prevederile art. 1 lit. F pct. 2, prin care se abiliteaza Guvernul sa emita ordonanţe în scopul organizării şi funcţionarii cooperaţiei rurale, sunt neconstituţionale, deoarece Guvernul nu poate primi abilitare într-un asemenea domeniu, "întrucât antameaza regimul general al proprietăţii, domeniu care, potrivit art. 72 alin. (3) lit. k) din Constituţie, face parte din categoria legilor organice". Or, acest domeniu de reglementare a fost exclus atât prin raportul Comisiei juridice, de numiri, disciplina şi imunităţi a Senatului, cat şi de plenul Senatului, în şedinţa din 30 iunie 1999.

───────

Notă *) Legea nr. 140/1999 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 22 iulie 1999.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1 lit. F pct. 8 din Legea de abilitare a Guvernului de a reglementa prin ordonanţa înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului şi a Fondului de dezvoltare a agriculturii, se apreciază ca sunt incalcate dispoziţiile art. 114 alin. (1) din Constituţie, "întrucât o asemenea agenţie nu poate fi înfiinţată fără a se reglementa regimul domeniului vizat prin instituirea sa", domeniu care, şi în acest caz, se considera ca este rezervat legilor organice. Prin sesizare se mai menţionează că aceasta instituţie este reglementată într-un proiect de lege initiat de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, proiect care "vizează problemele legate de întreprinderile agricole de stat şi care se afla în faza de dezbatere parlamentară"; o propunere legislativă cu obiect de reglementare asemănător a fost adoptată de Senat. Aceste iniţiative legislative fac parte din categoria legilor organice, potrivit dispoziţiilor art. 72 alin. (3) lit. k) din Constituţie. Deosebit de cele arătate, se apreciază ca dispoziţiile art. 1 lit. F pct. 8 sunt în contradictie şi cu prevederile art. 3 din Legea privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe, potrivit cărora "În domeniile de abilitare prevăzute în prezenta lege, dacă au fost adoptate proiecte de lege sau propuneri legislative de către una dintre Camerele Parlamentului ori au fost elaborate şi depuse rapoarte ale comisiilor permanente sesizate în fond, acestea vor fi avute în vedere de Guvern la emiterea ordonanţelor".

În final se apreciază ca, potrivit legii de abilitare, "Guvernul este obligat să aibă în vedere la emiterea ordonanţei privind înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului şi a Fondului de dezvoltare a agriculturii cele doua proiecte de lege menţionate", ceea ce, considera autorii obiectiei, nu se înscrie în dispoziţiile art. 114 alin. (1) din Constituţie, iar emiterea unor astfel de ordonanţe "înseamnă, practic, infrangerea de către Guvern a prevederilor constituţionale privind delegarea legislativă".

Printr-o alta sesizare, înregistrată la 6 iulie 1999, formulată de un grup de 61 de deputaţi - Adrian Nastase, Miron Tudor Mitrea, Viorica Afrasinei, Traian Dobre, Mihai Ioan Popa, Nicolae Gradinaru, Dumitru Paslaru, Marina Ionescu, Petru Bejinariu, Mihail Sireteanu, Eugenia Moldoveanu, Marin Cristea, Petre Naidin, Marţian Dan, Adrian Gheorghiu, Leonard Cazan, Romulus Ion Moucha, Gheorghe Oana, George Dragu, Mihai Hlinschi, Victor Traian Mihu, Dan Nica, Ion-Florentin Sandu, Dumitru Buzatu, Radu Liviu Bara, Vasile Stan, Ovidiu Cameliu Petrescu, Marian Ianculescu, Gheorghe Ana, Ecaterina Andronescu, Petru Godja, Ionel Marineci, Marian Sarbu, Ion Munteanu, Mihai Nicolescu, Dumitru Popescu, Victor Neagu, Gheorghe Ionescu, Constantin Teculescu, Gheorghe Ana, Neculai Grigoras, Gheorghe Vâlceanu, Ion Pargaru, Alexandru Lapusan, Daniela Bartos, Acsinte Gaspar, Florin Georgescu, Dorel Constantin Onaca, Viorel Hrebenciuc, Mihai Vitcu, Ion Giurescu, Vasile Candea, Ioan Mircea Pascu, Petru Şerban Mihailescu, Traian Sabau, Dan Ioan Popescu, Alexandru Stanescu, Vasile Panteliuc, Simion Darie, Florian Serac şi Alexandru Albu -, Curtea Constituţională a fost sesizată cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 1 lit. C pct. 16 din Legea privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe, dispoziţii referitoare la ratificarea Cartei Europene a Limbilor Regionale sau Minoritare.

Aceasta obiectie de neconstituţionalitate a fost trimisa Curţii Constituţionale prin Adresa nr. XIV/551 din 6 iulie 1999 a secretarului general al Camerei Deputaţilor.

Sesizarea formează obiectul Dosarului nr. 141A/1999.

În susţinerea sesizării, se arata următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 11 din Constituţie, tratatele internaţionale ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern, iar statului român îi incumba "obligaţia sa îndeplinească întocmai şi cu buna-credinţa obligaţiile ce îi revin ca urmare a ratificării lor". Mai mult decât atât, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituţie, atunci când "exista neconcordante între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale". Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare are ca scop sa dea posibilitatea minorităţilor naţionale ca limbile regionale sau limbile proprii lor să fie utilizate fără opreliste în administraţie, în justiţie şi în învăţământul creat pe criterii etnice, ceea ce "depăşeşte cadrul stabilit pentru dreptul la identitate recunoscut în art. 6 alin. (1) din Constituţie", pentru "păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase". În opinia deputaţilor semnatari ai sesizării, Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare ignora conceptul de "stat unitar şi naţional" propriu unor state europene, ca şi faptul ca în aceste state este o singura "limba oficială". Carta menţionată vizează valorile supreme înscrise în Constituţie, şi anume: în art. 1, care cuprinde conceptul de "stat naţional, unitar şi indivizibil"; în art. 6 alin. (2), potrivit căruia "măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români"; în art. 13, care prevede că "În România, limba oficială este limba română", precum şi în art. 148 alin. (1), potrivit căruia dispoziţiile constituţionale referitoare la caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, independenta justiţiei, limba oficială şi altele nu pot constitui obiect al revizuirii Constituţiei. Autorii sesizării apreciază ca ratificarea Cartei Europene a Limbilor Regionale sau Minoritare "nu poate fi inclusă în nici un chip în categoria legilor ordinare, pentru care a fost prevăzută instituţia delegării legislative, menţionată la art. 114 alin. (1) din Constituţie. Mai mult, reglementările Cartei Europene a Limbilor Regionale sau Minoritare depăşesc cu mult însuşi domeniul legilor organice, înscriindu-se în categoria legilor constituţionale, potrivit art. 72 din Constituţie".

În sprijinul acestor sustineri este evocata şi o recenta decizie a Consiliului Constituţional al Frantei, plecandu-se de la considerentul ca reglementările cuprinse în art. 1, 6, 13, 114 şi 148 din Constituţia României sunt de inspiratie europeană, în special franceza. Se arata ca Preşedintele Republicii Franceze a sesizat Consiliul Constituţional al Frantei pentru a decide dacă ratificarea Cartei Europene a Limbilor Regionale sau Minoritare, semnată la Budapesta la 7 mai 1999, trebuie precedată de o revizuire a Constituţiei, ţinând seama de declaraţia interpretativa facuta de Franţa şi de angajamentele la care urma sa consimtă în partea a III-a a acestei convenţii. Prin Decizia nr. 99-412DC din 15 iunie 1999 a Consiliului Constituţional s-a constatat ca actul internaţional examinat cuprinde clauze contrare Constituţiei Frantei.

În concluzie, autorii sesizării solicita să se constate următoarele:

a)ratificarea Cartei Europene a Limbilor Regionale sau Minoritare este de competenţa exclusiva a Parlamentului;

b)Carta ignora valorile constituţionale, "respectiv caracterul de stat unitar, naţional, independent al statului român, independenta justiţiei, autonomia administrativă a autorităţilor publice din unităţile administraţiei teritoriale şi principiile de nediscriminare a majorităţii cetăţenilor în raport cu cetăţenii minoritari", deoarece instituie pentru minoritari un regim peste cadrul constituţional, pe care l-a limitat doar la "păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase";

c)unele dintre dispoziţiile Cartei, prin conţinutul lor, impun revizuirea Constituţiei, întrucât se referă la limba oficială a statului român şi la limbile regionale sau minoritare, folosirea în administraţia publică şi în justiţie a limbilor materne, fără obligativitatea utilizării şi a limbii oficiale; de asemenea, se mai referă la recunoaşterea de elemente proprii statelor federative, precum şi la organizarea, în cadrul statului român, a populaţiei pe criterii etnice, fără a se tine seama de raportul dintre minoritate şi majoritate;

d)actul internaţional menţionat "intră în conflict cu dispoziţiile Tratatului româno-ungar de înţelegere, cooperare şi buna vecinătate, în care cele doua părţi precizează în mod expres acordul lor asupra faptului ca Recomandarea 1201 a Consiliului Europei nu obliga părţile sa acorde persoanelor care fac parte din minorităţi dreptul la un statut special de autonomie teritorială pe criterii etnice".

În susţinerea argumentelor enumerate autorii sesizării au anexat Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare şi Decizia nr. 99-412DC din 15 iunie 1999 a Consiliului Constituţional al Frantei.

În temeiul art. 19 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, au fost solicitate punctele de vedere ale preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.

În punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, cu privire la sesizarea formulată de grupul de senatori, se arata următoarele:

a)Organizarea şi funcţionarea cooperaţiei rurale, prevăzută la art. 1 lit. F pct. 2 din Legea privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe, nu presupune reglementări menite sa stabilească regimul juridic general al proprietăţii. În acest sens se susţine ca atât "cooperatia rurală", cat şi cooperatia mestesugareasca sunt sectoare "de activitate în care dreptul de proprietate se discuta în măsura în care titularul dispune de el, asa cum acesta a fost reglementat în cadrul regimului juridic general al proprietăţii". Dacă obiectul dreptului de proprietate îl constituie bunuri proprietate publică, potrivit prevederilor art. 135 alin. (3) şi (5) din Constituţie, atunci "în sectorul cooperaţiei rurale se poate discuta de concesionare, dare în administrare sau închiriere". În susţinerea acestui punct de vedere se evoca Decizia Curţii Constituţionale nr. 2/1995, potrivit căreia "caracterul de lege organică rezultă din conţinutul reglementărilor... Timpul, spaţiul şi persoanele la care se referă sunt o problemă de aplicare a legii".

b)Critica referitoare la prevederile art. 1 lit. F pct. 8 din Legea privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe nu este intemeiata, deoarece înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului şi a Fondului de dezvoltare a agriculturii nu se înscrie în prevederile art. 116 alin. (3) din Constituţie, pentru care este necesară adoptarea unor legi organice. Se susţine ca "nici una dintre aceste structuri nu este prevăzută a funcţiona ca lt; lt;autoritate administrativă autonomă gt; gt;, ci ca organ de specialitate, după cum reclama însăşi denumirea lor. În consecinţa, acestora le este aplicabilă dispoziţia cuprinsă în art. 116 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia lt; lt;Guvernul şi ministerele, cu avizul Curţii de Conturi, pot înfiinţa organe de specialitate gt; gt;..."

Cu privire la sesizarea grupului de deputaţi, în punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor se arata ca, întrucât "Autorii sesizării considera ca sunt neconstituţionale unele prevederi ale Cartei Europene a Limbilor Regionale sau Minoritare şi nu ale legii prin care se abiliteaza Guvernul sa ratifice aceasta Carta [...], nu se pune problema neconstitutionalitatii legii de abilitare, ci a ordonanţei prin care se ratifica acest tratat internaţional". De aceea, verificarea constituţionalităţii Cartei urmează să se realizeze atunci când ordonanţa de ratificare va fi aprobată prin lege. Cu ocazia dezbaterii acestei legi se va putea verifica dacă ordonanţa de ratificare sau legea de aprobare "nu vor cuprinde rezerve care să elimine eventualele obiecţii de neconstituţionalitate a unor prevederi ale Cartei, rezerve care sunt permise de către tratatul ce urmează a fi ratificat". De altfel, potrivit punctului de vedere formulat, "în materia legilor de abilitare, Curtea Constituţională s-a pronunţat, în mod constant, ca dispoziţiile unei asemenea legi nu pot fi declarate neconstituţionale în temeiul unei presupuneri ca viitoarele ordonanţe vor cuprinde dispoziţii potrivnice Constituţiei României".

În punctul de vedere al preşedintelui Senatului, referitor la sesizarea formulată de grupul de senatori, se susţin, în esenta, următoarele:

a)Unele dintre domeniile pentru care Guvernul este abilitat sa emita ordonanţe sunt determinate într-o maniera foarte generală, însă acest fapt "nu poate fi interpretat automat ca făcând posibila intrarea într-un domeniu rezervat legii organice". Guvernul a avut în vedere "luarea unor măsuri specific legislative în domeniile respective, însă cu respectarea stricta a dispoziţiilor constituţionale". Prin abilitarea Guvernului de a reglementa prin ordonanţe organizarea şi funcţionarea cooperaţiei rurale, precum şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului şi a Fondului de dezvoltare a agriculturii nu se încalcă dispoziţiile art. 72 alin. (3) lit. k) din Constituţie. Se arata ca în acelaşi sens sunt şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 2 din 5 ianuarie 1995, potrivit cărora "aspectele parţiale, particulare, eventual mai marunte, pot fi reglementate şi prin legi ordinare sau chiar prin acte normative inferioare acestora, în conformitate însă cu acest regim general".

b)De asemenea, se susţine ca este neîntemeiată şi critica referitoare la prevederile art. 1 lit. F pct. 8 din Legea privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe, care ar fi în contradictie cu dispoziţiile art. 3 din aceeaşi lege, potrivit cărora: "În domeniile de abilitare prevăzute în prezenta lege, dacă au fost adoptate proiecte de lege sau propuneri legislative de către una dintre Camerele Parlamentului ori au fost elaborate şi depuse rapoarte ale comisiilor permanente sesizate în fond, acestea vor fi avute în vedere de Guvern la emiterea ordonanţelor". Se considera ca "acesta a fost spiritul legii de abilitare şi ratiunea pentru care a fost introdus art. 3 ca articol final al legii" şi ca proiectul de lege initiat de Guvern a avut în vedere celeritatea reglementării domeniilor vizate.

Cu privire la sesizarea grupului de deputaţi, în punctul de vedere al preşedintelui Senatului se arata următoarele:

a)Susţinerea ca reglementările Cartei Europene a Limbilor Regionale sau Minoritare exced chiar şi categoriei legilor organice, înscriindu-se în categoria legilor constituţionale, este neîntemeiată. În acest sens sunt invocate prevederile art. 72 din Constituţie, potrivit cărora legile adoptate de Parlament pot fi legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare. Legile constituţionale sunt numai cele de revizuire a Constituţiei. Prevederile constituţionale nu precizează din ce categorie fac parte legile de ratificare, "iar pe bază de interpretare, practica parlamentară a fost uniforma considerând ca e vorba de legi cu caracter ordinar, de vreme ce tratatele internaţionale nu sunt menţionate la art. 72 alin. (2) şi nici într-o alta prevedere a Constituţiei". În mod constant, Parlamentul a abilitat Guvernul, în temeiul dispoziţiilor art. 114 alin. (1), sa emita ordonanţe în domeniul ratificării unor acorduri internaţionale. De altfel, ordonanţa ce urmează să fie admisă în baza delegării legislative va fi supusă spre aprobare Parlamentului.

b)De asemenea, se apreciază ca fiind neîntemeiată şi critica potrivit căreia prevederile Cartei aduc atingere dispoziţiilor art. 13 din Constituţie care statornicesc ca "În România, limba oficială este limba română", deoarece, conform art. 8 din Carta, "Părţile se angajează, în ceea ce priveşte zonele în care sunt folosite astfel de limbi, în funcţie de situaţia fiecăreia dintre aceste limbi şi fără a aduce atingere limbii oficiale a statului".

Obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată şi pentru considerentul ca, o dată cu ratificarea Cartei Europene a Limbilor Regionale sau Minoritare, potrivit prevederilor Convenţiei de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor, precum şi prevederilor art. 21 paragraful 1 din Carta, pot fi făcute rezerve la paragrafele 2-5 ale art. 7 din Carta.

În final se arata ca prevederile Cartei nu intră în conflict cu dispoziţiile art. 1 din Constituţie, deoarece, potrivit art. 5 din Carta, nici o prevedere a sa "nu va putea fi interpretată ca implicând dreptul de a angaja o activitate sau de a realiza o acţiune ce contravine scopurilor Cartei Naţiunilor Unite sau altor obligaţii de drept internaţional, inclusiv principiului suveranităţii şi integrităţii teritoriale a statelor".

În punctul de vedere al Guvernului, cu privire la sesizarea formulată de grupul de senatori, se arata următoarele:

Critica referitoare la neconstituţionalitatea art. 1 lit. F pct. 2 şi 8 din Legea privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe este nefondata, întrucât organizarea şi funcţionarea cooperaţiei rurale şi "a unor organisme din domeniul agriculturii" nu sunt de domeniul legii organice. Potrivit art. 72 alin. (3) lit. k) din Constituţie, aparţin domeniului legii organice numai acele norme care reglementează "regimul general al proprietăţii". Se susţine ca nici o dispoziţie a textelor criticate "nu priveşte o lege organică şi nu afectează regimul general al dreptului de proprietate". În cazul în care o ordonanţa ar cuprinde norme ce reglementează aspecte ce ţin de domeniul legii organice, cum ar fi regimul general al proprietăţii, ca şi, în general, în ceea ce priveşte eventualitatea elaborării unor ordonanţe cu încălcarea limitelor delegării legislative prin legea de abilitare şi a limitelor impuse de Constituţie, exista posibilitatea "eliminării acestora în Parlament, cu ocazia dezbaterii legilor de aprobare, precum şi declanşarea procedurii jurisdicţionale în faţa Curţii Constituţionale pentru asemenea ordonanţe". Aceasta sustinere se întemeiază şi prin trimiterea la practica jurisdicţională a Curţii Constituţionale, care a statuat în mod constant ca, inclusiv în situaţiile în care domeniile de abilitare nu sunt riguros precizate, Guvernul este obligat, când emite ordonanţe în baza delegării legislative, "să respecte cu stricteţe domeniile rezervate legii organice, deşi o asemenea circumstantiere nu rezultă în mod expres din legea de abilitare".

În ceea ce priveşte critica dispoziţiilor art. 3 din lege, care prevăd obligaţia Guvernului de a avea în vedere la elaborarea ordonanţelor initiativele legislative adoptate de una dintre Camerele Parlamentului sau asupra cărora s-au elaborat rapoarte ale comisiilor permanente, se susţine ca "textul conţine o norma de recomandare ce nu poate fi invocată ca motiv de neconstituţionalitate a altor dispoziţii din lege".

În punctul de vedere al Guvernului, cu privire la sesizarea grupului de deputaţi, se arata următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 114 din Constituţia României, Guvernul nu este abilitat sa emita ordonanţe în domenii care fac obiectul de reglementare al legilor organice.

Pentru a fi considerată drept un act normativ cu caracter organic, ordonanţa ar fi trebuit sa cuprindă norme prin care este reglementat unul dintre domeniile care, conform dispoziţiilor art. 72 alin. (3) din Constituţie, intra sub incidenţa legii calificate drept organică. Or, Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare nu prevede dispoziţii de natura a duce la modificarea, în mod direct, a sistemului instituţional existent. Ea consacra o serie de principii de natura a garanta şi ocroti limbile regionale sau minoritare, nici măcar în totalitate obligatorii faţă de statul semnatar." Totodată se semnaleaza faptul ca "din totalitatea reglementărilor cu caracter de principiu din Carta, fiecare parte se angajează să aplice un minimum de 35 de paragrafe sau alineate selecţionate dintre prevederile Părţii III, dintre care cel puţin trei selecţionate din fiecare din art. 8 şi 12 şi unul din fiecare din art. 9, 10, 11 şi 13". Se arata în continuare ca unele prevederi ale Cartei se regăsesc în sistemul de drept românesc şi ca, de aceea, acest act juridic internaţional "nu poate aduce modificări legislaţiei actuale şi aceasta cu atât mai mult cu cat nu se cunosc prevederile ce vor fi selectate de Guvern în momentul ratificării.

În opinia Guvernului, statul român, o dată cu ratificarea Cartei, îşi asuma doar obligaţia să respecte principiile la care a aderat, în activitatea ulterioară de reglementare. Nu poate avea caracter de norma organică actul de ratificare a unor acorduri internaţionale care au ca obiect de reglementare, la nivel de principiu, anumite drepturi ale omului. Se conchide ca "doar o eventuala ordonanţa prin care s-ar pune efectiv în practica principiile consacrate în Carta poate avea caracterul unei dispoziţii organice".

Având în vedere ca ambele obiecţii de neconstituţionalitate se referă la aceeaşi lege, Curtea a dispus, prin Încheierea din data de 8 iulie 1999, conexarea celor două dosare, pentru ca textele criticate pentru neconstituţionalitate să fie examinate împreună şi pentru a se pronunţa o singura decizie.

Ca urmare, Dosarul nr. 141A/1999 privind obiecţia de neconstituţionalitate formulată de grupul de deputaţi a fost conexat la dosarul anterior, care poarta numărul 136A/1999 şi care priveşte obiecţia de neconstituţionalitate formulată de grupul de senatori.

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,

având în vedere obiecţiile de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată, punctele de vedere comunicate de preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi de Guvern,raportul judecătorului-raportor, dispoziţiile Legii privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, retine

următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competenţa să soluţioneze atât (I) obiecţia de neconstituţionalitate formulată de grupul celor 26 de senatori, cat şi (II) obiecţia de neconstituţionalitate formulată de grupul celor 61 de deputaţi, potrivit prevederilor art. 144 lit. a) din Constituţie şi ale art. 17 şi următoarele din Legea nr. 47/1992, republicată.

I. Critica formulată în obiecţia de neconstituţionalitate adresată Curţii Constituţionale de grupul celor 26 de senatori se referă la dispoziţiile art. 1 lit. F pct. 2 şi 8 din Legea privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe, adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat în şedinţa comuna din 1 iulie 1999, texte în virtutea cărora Guvernul a fost abilitat sa emita ordonanţe cu privire la "organizarea şi funcţionarea cooperaţiei rurale" şi, respectiv, la "înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului şi a Fondului de dezvoltare a agriculturii".

Critica de ordin general adusă celor două texte de către autorii obiectiei de neconstituţionalitate consta în încălcarea dispoziţiilor art. 114 alin. (1) din Constituţie, care prevede că "Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice". În mod special, în legătură cu abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe cu privire la "organizarea şi funcţionarea cooperaţiei rurale", în sesizare se apreciază ca acest domeniu "antameaza regimul general al proprietăţii", domeniu care, potrivit art. 72 alin. (3) lit. k) din Constituţie, este rezervat legii organice.

Examinând prevederile art. 1 lit. F pct. 2 şi 8 din Legea privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe, adoptată de Camera Deputaţilor şi Senat în şedinţa comuna din data de 1 iulie 1999, Curtea Constituţională constata ca aceasta critica formulată de autorii obiectiei de neconstituţionalitate nu este intemeiata. Într-adevăr, din formularea textelor menţionate nu se poate constata existenta unei intentii de reglementare a regimului juridic general al proprietăţii şi al moştenirii, domeniu care, într-adevăr, este rezervat legii organice, astfel cum prevede art. 72 alin. (3) lit. k) din Constituţie. Iar anticiparea unui ipotetic conţinut al viitoarelor reglementări cuprinse în ordonanţe, anticipare pe care se bazează, de fapt, argumentarea obiectiei de neconstituţionalitate, reprezintă un procedeu care, în mod evident, nu poate fi folosit în cadrul controlului de constituţionalitate a unei legi de abilitare.

De altfel, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 2 din 5 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 13 ianuarie 1995, a statuat, în legătură cu stabilirea caracterului de lege organică, în sensul că acesta "rezultă din conţinutul reglementărilor, precum şi din procedurile de adoptare sau, eventual, din calificarea constituţională", ceea ce exclude posibilitatea unei astfel de aprecieri pe baza unor simple presupuneri.

În legătură cu susţinerea grupului de senatori ca atât Comisia de numiri, disciplina şi imunităţi a Senatului, prin raportul întocmit, cat şi plenul Senatului, în şedinţa din 30 iunie 1999, se pronuntasera pentru excluderea pct. 2 de la lit. F din art. 1 al Legii privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe, Curtea retine ca aceasta împrejurare, prin ea însăşi, nu are relevanta juridică, întrucât textul definitiv al legii de abilitare a fost adoptat în şedinţa comuna a celor două Camere, cu respectarea procedurii prevăzute de art. 76 alin. (2) din Constituţie, tocmai datorită faptului ca au existat texte în divergenta după efectuarea procedurii de mediere.

Referitor la prevederile art. 1 lit. F pct. 8 din Legea privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe, s-a mai susţinut, de autorii sesizării, ca exista un proiect de lege initiat de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, "care vizează problemele legate de întreprinderile agricole de stat", precum şi "o propunere legislativă cu un obiect de reglementare similar", care a fost adoptată de Senat, ambele proiecte înscriindu-se "în categoria legilor organice, potrivit art. 72 alin. (3) lit. k) din Constituţie".

Curtea Constituţională observa însă ca aceasta împrejurare nu poate avea consecinţe asupra constituţionalităţii textului art. 1 lit. F pct. 8 din Legea privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe, întrucât Parlamentul, în calitate de unica autoritate legiuitoare, este liber sa aprecieze asupra domeniilor delegării legislative, cu respectarea dispoziţiilor art. 114 alin. (1) din Constituţie, chiar în cazul în care a început dezbaterea unor proiecte de legi sau propuneri legislative având acelaşi obiect sau un obiect asemănător. Iar faptul ca, potrivit intentiei initiatorilor proiectului de lege şi ai propunerii legislative, aceste iniţiative ar fi trebuit adoptate conform procedurii legilor organice, astfel cum se susţine în sesizare, nu constituie un impediment constituţional pentru delegarea legislativă dispusă de Parlament, prin legea specială de abilitare a Guvernului de a emite ordonanţe [de buna seama, în condiţiile respectării dispoziţiilor art. 114 alin. (1) din Constituţie, care sunt obligatorii atât pentru Parlament, cat şi pentru Guvern].

În sfârşit, invocarea de către autorii sesizării a existenţei unor anumite contradictii între prevederile art. 1 lit. F pct. 8 şi art. 3 din Legea privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe, prin care s-a dispus ca Guvernul, în domeniile pentru care a fost abilitat, sa ţină seama de proiectele de lege sau de propunerile legislative adoptate de către una dintre Camerele Parlamentului, precum şi de rapoartele elaborate şi depuse de comisiile permanente sesizate în fond, nu poate fi reţinută de Curte, întrucât eventualele necorelari din cuprinsul unei legi nu pot forma obiectul controlului de constituţionalitate.

II. Obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 lit. C pct. 16 din Legea privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe, formulată de un grup de 61 de deputaţi, se întemeiază, în esenta, pe susţinerea ca ratificarea Cartei Europene a Limbilor Regionale sau Minoritare, prevăzută în textul criticat spre a se efectua prin ordonanţa, "nu face parte din categoria reglementărilor a carei delegare legislativă se poate realiza potrivit procedurii art. 114 alin. (1) din Constituţia României", ratificarea acestei Convenţii fiind de competenţa exclusiva a Parlamentului. Se mai susţine, în sesizarea grupului de deputaţi, ca prin Carta se ignora valori intangibile consacrate prin Constituţia României, "respectiv caracterul de stat unitar, naţional, independent al statului român, independenta justiţiei, autonomia administrativă şi principiile de nediscriminare a majorităţii cetăţenilor români în raport cu cetăţenii minoritari, deoarece instituie pentru minoritari un regim peste cadrul constituţional", pe care l-a limitat doar la "păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase". De asemenea, se considera de către autorii obiectiei de neconstituţionalitate ca unele dispoziţii ale Cartei impun revizuirea Constituţiei României, deoarece "prevăd, pe lângă limba oficială a statului român, şi limbile regionale sau minoritare, recunoaşterea de elemente proprii statelor federative, precum organizarea populaţiei în cadrul statului român pe criterii etnice, cu ignorarea raportului dintre majoritate/minoritate; folosirea în administraţie şi justiţie a limbilor materne fără obligativitatea folosirii şi a limbii oficiale". În sfârşit, un alt argument invocat de autorii obiectiei de neconstituţionalitate se referă la conflictul dintre Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare şi dispoziţiile Tratatului româno-ungar de înţelegere, cooperare şi buna vecinătate, "în care cele doua părţi precizează în mod expres acordul lor asupra faptului ca Recomandarea 1201 a Consiliului Europei nu obliga părţile sa acorde persoanelor care fac parte din minorităţi dreptul la un statut special de autonomie teritorială bazată pe criterii etnice". Autorii excepţiei de neconstituţionalitate îşi întemeiază critica de neconstituţionalitate a prevederilor art.1 lit. C pct. 16 din Legea privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe pe susţinerea ca prevederile Cartei sunt incompatibile cu următoarele dispoziţii ale Constituţiei: art. 1, care consacra conceptul de "stat unitar şi indivizibil"; art. 6 alin. (2), potrivit căruia "măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români"; art. 13, care statorniceste ca "În România, limba oficială este limba română"; art. 148 alin. (1), potrivit căruia dispoziţiile Constituţiei privind "caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român..., independenta justiţiei,

şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii". În raport cu aceste texte, în sesizarea adresată Curţii Constituţionale se susţine ca reglementările cuprinse în Carta Europeană "depăşesc cu mult însuşi domeniul legilor organice, înscriindu-se în categoria legilor constituţionale, potrivit art. 72 din Constituţie, astfel ca ratificarea ei nu poate fi inclusă în categoria legilor ordinare pentru care a fost prevăzută instituţia delegării legislative".

Analizând aceste sustineri, Curtea constata ca, potrivit Constituţiei, legilor în vigoare şi practicii parlamentare, tratatele internaţionale semnate în numele României sunt supuse Parlamentului, pentru ratificare prin lege, ceea ce este deci compatibil cu instituţia delegării legislative, reglementată de art. 114 din Constituţie, text care nu exclude legile de ratificare.

De asemenea, Curtea observa ca dispoziţiile art. 72 alin. (3), precum şi celelalte texte ale Constituţiei care prevăd obligativitatea adoptării de legi organice nu includ în această categorie şi legile de ratificare. De aceea Curtea Constituţională, sesizată şi în trecut, în mai multe randuri, cu obiecţii de neconstituţionalitate prin care se criticau legi de abilitare a Guvernului de a emite ordonanţe cu privire la ratificarea unor acorduri, convenţii, convenţii-cadru, protocoale etc., a statuat ca "legile de încuviinţare a ratificării nu intră în categoria celor ce fac parte din domeniul legilor organice", stabilind ca, în principiu, ratificarea poate forma obiect al delegării legislative prin lege specială de abilitare, adoptată de Parlament (Decizia nr. 105 din 13 iulie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 15 iulie 1998). În acelaşi sens sunt şi deciziile nr. 43 din 8 iulie 1993 şi nr. 718 din 29 decembrie 1997, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 175 din 23 iulie 1993 şi, respectiv, nr. 396 din 31 decembrie 1997.

Referitor la afirmatia ca prevederile Cartei Europene vizează, în mod direct, valori consacrate prin texte ale Constituţiei şi ca, prin urmare, ratificarea Cartei nu s-ar putea realiza pe calea ordonanţei, întrucât ar presupune, în prealabil, revizuirea Constituţiei, sustinere care reprezintă esenta motivarii obiectiei de neconstituţionalitate formulate de grupul de deputaţi, Curtea Constituţională observa ca în aceasta argumentare nu sunt avute în vedere unele prevederi exprese ale Cartei Europene a Limbilor Regionale sau Minoritare şi care sunt esenţiale pentru clarificarea implicatiilor ratificării Cartei asupra legislaţiei interne. Astfel, în legătură cu susţinerea autorilor sesizării ca ratificarea Cartei ar aduce atingere conceptului de "stat naţional, independent, unitar şi indivizibil", consacrat de art. 1 din Constituţie, este de remarcat ca în preambulul convenţiei (alin. 7) se precizează ca "protecţia şi promovarea limbilor regionale sau minoritare în diferite tari şi regiuni ale Europei reprezintă o contribuţie importanţa la construirea unei Europe bazate pe principiile democraţiei şi ale diversitatii culturale, în cadrul suveranităţii naţionale şi al integrităţii teritoriale". În acelaşi timp Carta prevede expres în art. 5, intitulat "Obligaţii existente", ca "Nici o prevedere a prezentei Carte nu va putea fi interpretată ca implicând dreptul de a angaja o activitate sau de a realiza o acţiune ce contravine scopurilor Cartei Naţiunilor Unite sau altor obligaţii de drept internaţional, inclusiv principiului suveranităţii şi integrităţii teritoriale a statelor".

În legătură cu afirmatia cuprinsă în sesizarea grupului de deputaţi, conform căreia ratificarea Cartei ar impune revizuirea Constituţiei în ceea ce priveşte limba oficială (art. 13), Curtea remarca prevederile alin. 6 din preambulul convenţiei, text conform căruia "protecţia şi încurajarea limbilor regionale sau minoritare nu trebuie să se facă în detrimentul limbilor oficiale şi al necesităţii de a le însuşi". Totodată, art. 8 alin. 1 consacra în mod expres, în materie de învăţământ, posibilitatea luării unor măsuri în zonele în care sunt folosite limbi regionale sau minoritare, "fără a aduce atingere limbii oficiale a statului".

Referitor la argumentul invocat în obiecţia de neconstituţionalitate în sensul că prin ratificarea Cartei s-ar infrange principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români, consacrate de art. 6 alin. (2) din Constituţie, Curtea observa ca în art. 7 al Cartei, la paragraful 2 teza a doua, se face precizarea ca "Adoptarea de măsuri speciale în favoarea limbilor regionale sau minoritare, destinate sa promoveze egalitatea între vorbitorii acestor limbi şi restul populaţiei sau urmărind sa ţină seama de situaţiile lor specifice, nu este considerată ca un act de discriminare faţă de vorbitorii limbilor mai răspândite". Aceasta prevedere trebuie corelata şi cu posibilitatea larga, oferită prin mai multe dispoziţii ale Cartei, de a se opta de către fiecare stat-parte pentru măsurile cele mai potrivite dintr-o gama diversa şi graduala de măsuri.

De altfel, Curtea retine, din analiza conţinutului Cartei Europene a Limbilor Regionale sau Minoritare, ca o mare parte din măsurile prevăzute se regăsesc în legislaţia tarii noastre, iar, conform prevederilor art. 2 al Cartei, părţile nu sunt obligate să aplice toate textele acesteia, ci numai "un minimum de treizeci şi cinci de paragrafe sau alineate selecţionate din prevederile Părţii III, dintre care cel puţin trei selecţionate din fiecare din art. 8 şi 12 şi unul din fiecare din art. 9, 10, 11 şi 13". În plus, măsurile prevăzute în Carta au, în mare parte, un caracter gradual şi alternativ, existând o larga posibilitate de opţiune. În acelaşi timp, art. 21 din Carta, prevede că părţile pot sa formuleze una sau mai multe rezerve la paragrafele 2-5 ale art. 7 din Carta, intitulat "Obiective şi principii".

Considerentele expuse mai sus determina concluzia ca ratificarea Cartei Europene a Limbilor Regionale sau Minoritare nu implica revizuirea Constituţiei. Într-adevăr, prin utilizarea posibilităţii de a alege, din cele 98 de măsuri în favoarea folosirii limbilor regionale sau minoritare, prevăzute în Partea a III-a a Cartei, un număr de minim treizeci şi cinci de paragrafe sau alineate, precum şi prin utilizarea posibilităţii de a formula una sau mai multe rezerve la paragrafele 2-5 ale art. 7 din Carta, aceasta poate fi ratificată cu respectarea deplina a cadrului constituţional existent.

În consecinţa, Curtea constata că nu se pune problema incidentei în cauza a prevederilor art. 148 din Constituţie, privind limitele revizuirii Constituţiei, text invocat de autorii obiectiei de neconstituţionalitate.

Aceasta presupune, desigur, obligaţia Guvernului ca la elaborarea şi adoptarea ordonanţei de ratificare a Cartei să asigure, prin posibilităţile pe care aceasta le lasă statelor părţi, alegerea, dintre măsurile alternative prevăzute, a acelora care sunt compatibile cu Constituţia şi de a face rezervele necesare în cadrul permis de Carta, asigurând, în acelaşi timp, şi respectarea limitelor abilitarii prevăzute de art. 114 alin. (1) din Constituţie. De altminteri, ordonanţa de ratificare va fi supusă controlului parlamentar, ea trebuind, conform art. 2 din Legea privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe, să fie depusa la Camera Deputaţilor şi la Senat spre aprobare, potrivit procedurii legislative, până la reluarea lucrărilor Parlamentului. Totodată, ea va putea fi supusă şi controlului concret, posterior, de constituţionalitate, pe calea excepţiei prevăzute la art. 144 lit. c) din Constituţie, cat şi, indirect, controlului abstract, a priori, exercitat asupra legii de aprobare a ordonanţei, în ipoteza formulării unei obiecţii de neconstituţionalitate, potrivit art. 144 lit. a) din Constituţie.

În cadrul prezentului control de constituţionalitate asupra prevederilor legii de abilitare, Curtea Constituţională nu îşi poate întemeia soluţia pe aprecieri asupra unui conţinut ipotetic al ordonanţelor ce vor fi emise de Guvern în baza legii de abilitare. De altfel, în acest sens, Curtea s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 718 din 29 decembrie 1997, menţionată anterior, prin care s-a stabilit, între altele, ca "domeniile rezervate legilor organice îşi găsesc enumerarea limitativa şi expresă în textul Constituţiei, iar intervenţia Curţii Constituţionale în cercetarea constituţionalităţii legilor de abilitare este de natura să asigure ca delegarea legislativă sa nu aducă atingere limitei instituite de prevederile art. 144 alin. (1) din legea fundamentală. În acelaşi timp, controlul de constituţionalitate nu dispune, între componentele sale, şi de posibilitatea de a extinde limitele lui dincolo de stricta observare a textelor constituţionale, asa cum sunt ele formulate în legea fundamentală, nefiind în măsura a-şi întemeia cenzura pe simple eventualitati".

Curtea retine ca invocarea de către autorii sesizării a unei recente decizii prin care Consiliul Constituţional al Frantei a stabilit ca în conţinutul Cartei Europene a Limbilor Regionale sau Minoritare exista clauze contrare Constituţiei Frantei nu are relevanta în cauza, data fiind reglementarea cu totul diferita - la nivel constituţional -, existenta în ţara noastră cu privire la minorităţile naţionale.

Constituţia României consacra în art. 4 egalitatea între cetăţeni, fără deosebire de "[...] naţionalitate, de origine etnică, de limba [...]", în art. 6 recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale "dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase", în art. 32 alin. (3) este garantat "dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învaţă în limba lor maternă şi dreptul de a fi instruite în această limbă", iar prin art. 127 se acordă dreptul cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale de a lua cunoştinţa de actele şi lucrările dosarului judiciar, de a vorbi în instanţa şi de a pune concluzii prin interpret. Acest cadru constituţional face posibila receptarea corespunzătoare a măsurilor prevăzute în Carta.

În fine, susţinerea autorilor obiectiei de neconstituţionalitate ca, în cazul ratificării Cartei Europene a Limbilor Regionale sau Minoritare, s-ar încalcă unele prevederi ale Tratatului de înţelegere, cooperare şi buna vecinătate dintre România şi Republica Ungara, prin care cele doua părţi au precizat "în mod expres acordul lor asupra faptului ca Recomandarea 1201 a Consiliului Europei nu obliga părţile sa acorde persoanelor care fac parte din minorităţi dreptul la un statut special de autonomie teritorială bazată pe criterii etnice", nu poate fi primită de Curte, întrucât Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare nu cuprinde referiri la autonomia teritorială, iar, pe de altă parte, eventuala neconcordanta dintre cele doua documente nu intra sub incidenţa controlului de constituţionalitate.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 144 lit. a) şi ale art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi ale art. 13 alin. (1) lit. A.a) şi ale art. 17 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu unanimitate de voturi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1 lit. F pct. 2, şi cu majoritate de voturi cat priveşte dispoziţiile art. 1 lit. C pct. 16 şi lit. F pct. 8,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Constata ca dispoziţiile art. 1 lit. C pct. 16 şi lit. F pct. 2 şi 8 din Legea privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe, adoptată în şedinţa comuna a Camerei Deputaţilor şi Senatului din 1 iulie 1999, sunt constituţionale.

Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României.

Definitivă.

Dezbaterea a avut loc la data de 20 iulie 1999 şi la ea au participat: Lucian Mihai, preşedinte, Costica Bulai, Constantin Doldur, Kozsokar Gabor, Ioan Muraru, Nicolae Popa, Lucian Stangu, Florin-Bucur Vasilescu, Romul Petru Vonica, judecători.

PREŞEDINTELE

CURŢII CONSTITUŢIONALE

LUCIAN MIHAI

Magistrat-asistent şef,

Claudia Miu

OPINIE SEPARATĂ

Consideram ca dispoziţiile art. 1 lit. c) pct. 16 privind "Ratificarea Cartei Europene a Limbilor Regionale şi Minoritare" din Legea privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe contravine dispoziţiilor constituţionale, motiv pentru care nu putem subscrie la opinia majorităţii judecătorilor. Ca atare, obiecţia de neconstituţionalitate formulată de către cei 61 de deputaţi este intemeiata.

Opinia separată pe care o formulam se fundamentează, în principal, pe următoarele argumente:

1.Potrivit Constituţiei României, tratatele internaţionale care angajează statul român, spre deosebire de alte convenţii sau acorduri internaţionale trebuie ratificate de Parlamentul României. Aceasta regula constituţională rezultă din art. 91 alin. (1) din Constituţie potrivit căruia "Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului, în termen de 60 de zile", din art. 11 alin. (2) din Constituţie potrivit căruia "Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern", din art. 20 alin. (2) din Constituţie potrivit căruia "Dacă exista neconcordante între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale". Iata de ce, într-o interpretare riguroasă a dispoziţiilor constituţionale, ratificarea unor asemenea tratate revine în exclusivitate Parlamentului, iar o asemenea atribuţie nu poate fi delegată nimănui.

2.Dacă este adevărat ca ratificarea acestor tratate se face prin lege, prilej cu care se pot formula rezerve sau se pot face declaraţii, nu este mai puţin adevărat ca aici legea apare ca mijlocul, procedeul tehnic prin care se exercită aceasta atribuţie. Trebuie să se facă o clara distincţie între atributia de ratificare şi atributia de legiferare. Dacă legiferarea poate fi delegată în condiţiile expres prevăzute de art. 114 din Constituţie, delegarea altor atribuţii este contrară dispoziţiilor constituţionale. În afară ratificării, şi alte atribuţii care se finalizează tot prin adoptarea de legi, precum aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat sau declararea stării de război [vezi art. 62 alin. (2) lit. b) şi lit. d) din Constituţie], rămân atribuţii exclusive ale Parlamentului. De aceea nici nu se poate pune problema delegării lor. Aceasta, deoarece Parlamentul, ca organ reprezentativ suprem al poporului român, conform art. 58 alin. (1) din Constituţie, este investit cu unele împuterniciri, pe care trebuie să le exercite numai el, asumându-şi astfel întreaga responsabilitate constituţională.

3.Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare este un tratat supus rigorilor stabilite prin dispoziţiile constituţionale mai înainte identificate. Acest lucru rezultă din chiar formularile din conţinutul sau precum cele de "Statele membre ale Consiliului Europei", "stat contractant" etc.

Este în afară oricărei îndoieli ca exigenţele integrării în instituţiile şi structurile europene răspund unor cerinţe imperioase, salutare şi ca unor asemenea scopuri şi eforturi Carta oferă soluţii valoroase. Dar introducerea în dreptul intern a unor asemenea norme trebuie facuta prin procedeele şi tehnicile prevăzute de Constituţia României.

4.În jurisprudenta Curţii Constituţionale este prima confruntare directa şi concretă cu o asemenea obiectie de neconstituţionalitate. Curtea a soluţionat mai multe obiecţii privind legi de abilitare, iar uneori s-au ridicat şi probleme de ratificare, dar nu privitoare la tratatele din categoria celor nominalizate în art. 91 alin. (1) din Constituţie. Manifestand exigenta profesională, dar şi prudenta, Curtea Constituţională, în cazurile concrete, a stabilit ca: "...delegarea ratificării unor tratate internaţionale, invocandu-se art. 91 alin. (1) din Constituţie..." se referă numai la "situaţia în ceea ce priveşte tratatele încheiate de şeful statului, dar în enumerarea cuprinsă în legea de abilitare nu sunt menţionate acorduri de aceasta natura, reglementarea criticata privind, în marea lor majoritate, ratificarea unor documente internaţionale cu caracter financiar, iar celelalte referindu-se la aspecte de ordin tehnic, cum ar fi controlul autovehiculelor, transportul de mărfuri perisabile, ...între care chiar un acord semnat de Guvernul României" (vezi Decizia nr. 105/1998 precum şi deciziile nr. 43/1993, nr. 718/1997 acolo invocate).

Recunoscând subtilitatea exprimarii Curţii, este evidenta poziţia sa privind delegarea ratificării unor asemenea tratate.

5.Examinarea conţinutului normativ al Cartei invedereaza existenta unor măsuri de domeniul legilor constituţionale sau care pun în discuţie valori garantate de Constituţie. De aceea în aprecierea acestui conţinut normativ trebuie avute în vedere categoriile de legi stabilite de art. 72 alin. (1) din Constituţie, şi anume legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.

Tot Constituţia stabileşte clar deosebirile de conţinut şi de forma (procedura) între aceste trei categorii de legi. Domeniile rezervate acestor categorii de legi obliga ca normele privind trăsăturile statului român, justiţia, administraţia, limba oficială să fie cuprinse, desigur, la nivelul marilor principii, numai în Constituţie sau în legi constituţionale, în sensul art. 72.

Datorită acestui fapt, ratificarea Cartei, care va insemna fără indoiala un câştig în eforturile de realizare a unui stat de drept şi democratic, revine numai în sarcina Parlamentului, care va trebui să facă şi un examen riguros al concordanţei dispoziţiilor sale cu cele ale Constituţiei şi astfel să poată iniţia o eventuala revizuire a acesteia. Iar unele dispoziţii din Carta trebuie supuse acestui regim juridic.

6.Dacă art. 114 din Constituţie interzice o lege specială de abilitare a Guvernului pentru domenii care fac obiectul legii organice, cu atât mai mult este contrară Constituţiei abilitarea pentru domenii care fac obiectul legilor constituţionale. Art. 72 din Constituţie realizează de fapt o ierarhie a legilor, art. 114 respecta aceasta ierarhie, Parlamentului fiindu-i interzis sa o rastoarne.

7.Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare este o problemă comuna a statelor membre ale Consiliului Europei. De aceea, poate mai puţin ca un argument pur juridic pentru Curtea noastră Constituţională, este pertinenta menţionarea unor documente din alte tari. În acest sens consideram ca poate fi invocată Decizia Consiliului Constituţional din Franţa (nr. 99-412 D.C. din 15 iunie 1999). Consiliul Constituţional a fost sesizat de Preşedintele Republicii Franceze cu privire la problema de a şti dacă ratificarea Cartei trebuie precedată de o revizuire a Constituţiei. Consiliul Constituţional a decis ca aceasta cuprinde clauze contrare Constituţiei.

prof.univ.dr.Ioan Muraru