Decizie nr. 46 din 16 februarie 2016

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 253^1 din Codul penal din 1969, excepţie ridicată de Oltea Şerban-Pârâu în Dosarul nr. 65.643/299/2014 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 872 D/2015.

2.La apelul nominal se constată lipsa autoarei excepţiei. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Se arată că art. 145 din Codul penal din 1969 definea noţiunea de "public", iar printre entităţile pe care această normă le enumera, ca făcând parte din această categorie, se regăseau, inclusiv, cele de interes public, iar art. 147 din acelaşi cod definea noţiunea de "funcţionar public". Totodată, art. 1 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune prevede că Societatea Română de Radiodifuziune este un serviciu public autonom, de interes naţional. Se susţine că, din coroborarea dispoziţiilor legale anterior referite, rezultă, cu certitudine, împrejurarea că o persoană care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unei instituţii cum este Radiodifuziunea Română este funcţionar public în sensul legii penale, aşa cum această sintagmă este definită prin art. 145 şi 147 din Codul penal din 1969, dispoziţii care acum se regăsesc în art. 175 din Codul penal în vigoare. Se arată că, din perspectiva anterior invocată, textul criticat nu este lipsit de claritate, precizie şi previzibilitate. Se susţine că excepţia este neîntemeiată şi sub aspectul criticii referitoare la lipsa prevederii în cuprinsul dispoziţiilor art. 253^1 din Codul penal din 1969 a urmării faptelor incriminate. Se arată că legiuitorul a reglementat prin textul criticat o infracţiune de pericol social concret, arătând că este necesară vizarea sau obţinerea de către făptuitor a unui folos material, care nu echivalează cu un prejudiciu, întrucât scopul incriminării este acela al protejării exercitării atribuţiilor de serviciu prin asigurarea respectării principiilor integrităţii şi transparenţei.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4.Prin Încheierea din 17 aprilie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 65.643/299/2014, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 253^1 din Codul penal din 1969, excepţie ridicată de Oltea Şerban Pârâu, într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei inculpatei sub aspectul săvârşirii infracţiunii de conflict de interese.

5.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că sintagma "funcţionar public" din cuprinsul prevederilor art. 253^1 din Codul penal din 1969 este lipsită de precizie, claritate şi previzibilitate, întrucât aceasta este susceptibilă de interpretări diferite din perspectiva art. 145 şi 147 din Codul penal din 1969, a art. 2 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici şi a dispoziţiilor Legii nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, care prevăd la art. 1 că "Se înfiinţează Societatea Română de Radiodifuziune şi Societatea Română de Televiziune, ca servicii publice autonome de interes naţional, independente editorial, prin reorganizarea Radioteleviziunii Române". Se arată că, în fapt, autoarea excepţiei, în calitate de redactor-şef la postul Radio România Cultural, respectiv de director artistic - Direcţia formaţii muzicale din Societatea Română de Radiodifuziune, a încheiat un număr de 63 de contracte de cesiune de drepturi de autor cu soţul său, fapte prin care acesta din urmă a obţinut un folos patrimonial. Se susţine că din interpretarea dispoziţiilor legale mai sus referite nu reiese faptul că, prin funcţia deţinută în momentul săvârşirii faptelor arătate, autoarea avea calitatea de funcţionar public în sensul Legii nr. 188/1999, or, sfera noţiunii de "funcţionar public" în sensul prevederilor art. 147 din Codul penal din 1969 nu poate fi mai largă decât cea a noţiunii de "funcţionar public" din dreptul administrativ. De asemenea se arată că dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 41/1994 sunt dispoziţii extrapenale, caracterizate prin ambiguitate, ceea ce nu i-a permis autoarei să deducă faptul că se încadrează în rândul funcţionarilor publici în sensul legii administrative şi, cu atât mai puţin, că ar putea fi încadrată în categoria funcţionarilor publici în sensul legii penale, astfel încât să ştie că faptele săvârşite constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunii de conflict de interese. Se susţine că, în aceste condiţii, dispoziţiile art. 253^1 din Codul penal din 1969 încalcă prezumţia de nevinovăţie a autoarei excepţiei de neconstituţionalitate şi dreptul la apărare al acesteia, prevăzute la art. 23 alin. (11) şi art. 24 alin. (1) din Constituţie, contravenind, totodată, dreptului la un proces echitabil, prevăzut la art. 21 alin. (3) din Constituţie.

6.Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că prevederile art. 253^1 din Codul penal din 1969 nu contravin art. 1 alin. (5) din Constituţie şi că, dimpotrivă, norma constituţională invocată obligă la respectarea Constituţiei şi a legilor, prin urmare şi a dispoziţiilor Codului penal. Se arată că incriminarea faptelor de conflict de interese nu îi restrânge inculpatei dreptul de a beneficia de o procedură de judecată în care acesteia să îi fie respectat dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare. Se mai susţine că textul criticat nu încalcă prezumţia de nevinovăţie, prevăzută la art. 23 alin. (11) din Constituţie. În ceea ce priveşte noţiunea de "funcţionar public", se arată că aceasta a fost definită la art. 147 din Codul penal din 1969.

7.În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

8.Avocatul Poporului arată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 253^1 din Codul penal din 1969 este neîntemeiată. Se susţine că textul criticat întruneşte cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate specifice legii penale, nefiind contrare prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie referitoare la statul român. Se subliniază faptul că dispoziţiile art. 147 din Codul penal din 1969 definesc noţiunea de "funcţionar public" în sensul legii penale şi că normele legale în vigoare trebuie interpretate sistematic, prin raportare la întregul ansamblu normativ din care fac parte. Se arată că textul criticat nu contravine prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, întrucât dreptul la un proces echitabil are în vedere norme de procedură şi nu de drept substanţial. Se susţine, totodată, că dispoziţiile art. 253^1 din Codul penal din 1969 nu încalcă prevederile art. 23 alin. (11) din Constituţie, în cauză neexistând o hotărâre judecătorească definitivă.

9.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 253^1 din Codul penal din 1969, care au următorul cuprins: "Fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, îndeplineşte un act ori participă la luarea unei decizii prin care s-a realizat, direct sau indirect, un folos material pentru sine, soţul său, o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv, sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică pe durată maximă.".

12.Se susţine că textul criticat încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la statul român, art. 21 alin. (3) cu privire la dreptul la un proces echitabil, art. 23 alin. (11) privind prezumţia de nevinovăţie şi art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare.

13.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în motivarea acesteia se susţine, în esenţă, că sintagma "funcţionar public", din cuprinsul prevederilor art. 253^1 din Codul penal din 1969, este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, întrucât aceasta este susceptibilă de interpretări diferite din perspectiva art. 145 şi 147 din Codul penal din 1969, a art. 2 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 29 mai 2007, şi a dispoziţiilor Legii nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 27 decembrie 1999, care prevăd la art. 1 că "Se înfiinţează Societatea Română de Radiodifuziune şi Societatea Română de Televiziune, ca servicii publice autonome de interes naţional, independente editorial, prin reorganizarea Radioteleviziunii Române". Se mai susţine că din interpretarea dispoziţiilor legale mai sus referite nu reiese faptul că prin funcţia deţinută în momentul săvârşirii faptelor arătate autoarea avea calitatea de funcţionar public în sensul Legii nr. 188/1999, or, sfera noţiunii de "funcţionar public" în sensul prevederilor art. 147 din Codul penal din 1969 nu poate fi mai largă decât cea a noţiunii de "funcţionar public" din dreptul administrativ.

14.Curtea reţine că, referitor la critica de neconstituţionalitate formulată de autoarea excepţiei, prin Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014, a reţinut că dispoziţiile Codului penal din 1969 definesc în Partea generală, titlul VIII - "Înţelesul unor termeni sau expresii în legea penală", noţiunile juridice de "public", respectiv "funcţionar public şi funcţionar". Astfel, potrivit art. 145, "Prin termenul «public» se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public". Dispoziţiile art. 147 din Codul penal din 1969 prevăd că "(1) Prin «funcţionar public» se înţelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145. (2) Prin «funcţionar» se înţelege persoana menţionată în alin. 1, precum şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat." Din coroborarea celor două articole ale Codului penal rezultă că "funcţionar public" este acea persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei autorităţi publice, instituţii publice sau al unei instituţii sau altei persoane juridice de interes public.

15.Curtea a constatat că semnificaţia noţiunii de "funcţionar public" din dreptul penal nu este echivalentă cu cea de "funcţionar" din dreptul administrativ şi că, aşa cum s-a arătat şi în literatura juridică, potrivit legii penale, noţiunile de "funcţionar public" şi de "funcţionar" au un înţeles mai larg decât acela din dreptul administrativ, datorită atât caracterului relaţiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât şi faptului că exigenţele de apărare a avutului şi de promovare a intereselor colectivităţii impun o cât mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal. De asemenea, Curtea a reţinut că, în legea penală, funcţionarul este definit exclusiv după criteriul funcţiei pe care o deţine sau, cu alte cuvinte, dacă îşi exercită activitatea în serviciul unei unităţi determinate prin legea penală, supus unui anumit statut şi regim juridic. Potrivit art. 2 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, "funcţionarul public este persoana numită, în condiţiile legii, într-o funcţie publică", iar, potrivit art. 2 alin. (1) din aceeaşi lege, "funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală, administraţia publică locală şi autorităţile administrative autonome."

16.Totodată, Curtea a constatat, cu privire la noţiunile juridice în discuţie, că o reglementare similară se regăseşte şi în cuprinsul noului Cod penal, care defineşte în Partea generală, titlul X - "Înţelesul unor termeni sau expresii în legea penală", la art. 175, noţiunea de "funcţionar public" în sensul legii penale, cu un conţinut diferit de cel al noţiunii de "funcţionar public" în sensul legii administrative.

17.Prin aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că definirea noţiunilor de "funcţionar public" şi "funcţionar" prezintă importanţă sub aspectul faptului că, în cazul anumitor infracţiuni, reglementate în cuprinsul Codului penal din 1969, norma de incriminare cere calitatea obligatorie de "funcţionar public" sau "funcţionar" a autorului infracţiunii. Astfel, cu titlu de exemplu, s-a arătat că dispoziţiile Codul penal din 1969 prevăd în Partea specială, titlul VI, capitolul I - Infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul. În plus, s-a reţinut că aceeaşi calitate de funcţionar public/funcţionar, ca subiect activ al infracţiunii, este cerută şi în cazul altor infracţiuni prevăzute în Codul penal din 1969, cum ar fi delapidarea, prevăzută de art. 215^1 din acest cod (titlul III - Infracţiuni contra patrimoniului), omisiunea sesizării organelor judiciare, prevăzută de art. 263 din Codul penal din 1969 (titlul VI, capitolul II - Infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei), sau falsul intelectual, prevăzut de art. 289 din codul anterior referit (titlul VII, capitolul III - Falsul în înscrisuri). S-a arătat, totodată, că Noul Cod penal prevede în partea specială, titlul V (capitolele I şi II) - Infracţiunile de corupţie şi de serviciu.

18.Curtea constată că, cu privire la o critică de neconstituţionalitate similară, având ca obiect dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 26 din 3 decembrie 2014, prin Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, nepublicată*) în Monitorul Oficial al României, Partea I, până la data pronunţării prezentei decizii, a reţinut că încadrarea medicilor în categoria funcţionarilor publici, prevăzuţi la art. 175 alin. (1) lit. b) din Codul penal, prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, în condiţiile în care, conform prevederilor art. 381 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, aceştia nu sunt funcţionari publici în sensul legii administrative, nu este de natură a încălca cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate a legii şi, prin urmare, dispoziţiile legale criticate nu contravin prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie referitoare la calitatea legii.

19.Având în vedere argumentele anterior arătate, Curtea constată că simpla nesuprapunere a sferei noţiunii de "funcţionar public" sau "funcţionar", în sensul legii penale, respectiv al prevederilor art. 147 din Codul penal din 1969, cu sfera noţiunii de "funcţionar public" în sensul legii administrative nu este de natură a încălca dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie referitoare la calitatea legii, această lipsă de suprapunere datorându-se particularităţilor şi importanţei relaţiilor sociale care se formează în legătură cu exercitarea atribuţiilor specifice funcţiilor publice şi care sunt protejate prin normele de drept penal.

20.Referitor la pretinsa încălcare, prin dispoziţiile art. 253^1 din Codul penal din 1969 a prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, Curtea reţine că acestea din urmă garantează dreptul părţilor de acces liber la justiţie, precum şi dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, constituind valorificarea explicită a prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Dreptul de acces liber la justiţie presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor şi a intereselor sale legitime. De asemenea, dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor principii fundamentale, precum contradictorialitatea şi egalitatea armelor, care presupun ca fiecare dintre părţi să dispună de posibilităţi suficiente, echivalente şi adecvate de a-şi susţine apărările, fără ca vreuna dintre ele să fie defavorizată în raport cu cealaltă. La rândul său, art. 6 din Convenţie, referitor la dreptul la un proces echitabil, obligă statele membre la asigurarea prin legislaţia naţională a unor garanţii procesuale precum egalitatea armelor, contradictorialitatea, motivarea hotărârilor pronunţate, publicitatea procesului, soluţionarea acestuia într-un termen rezonabil, prezumţia de nevinovăţie şi asigurarea dreptului la apărare.

21.Cu privire la pretinsa încălcare prin textul criticat a prezumţiei de nevinovăţie, prevăzută la art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală, Curtea constată că aceasta implică considerarea suspectului sau a inculpatului ca nevinovat până la soluţionarea definitivă a cauzei penale. Aşa fiind, prezumţia de nevinovăţie constituie "un suport" al drepturilor procesuale acordate suspectului sau inculpatului şi, în mod, special, al dreptului la apărare. Această prezumţie asigură, în mod special, premisele respectării principiului egalităţii armelor, întrucât permite suspectului sau, după caz, inculpatului să se situeze, pe tot parcursul procesului penal, pe o poziţie de egalitate cu celelalte părţi, dar şi premisele respectării dreptului la apărare, persoana urmărită sau judecată penal fiind protejată împotriva unui eventual verdict de culpabilitate care nu a fost stabilit în mod legal.

22.În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin textul criticat, a dreptului la apărare, reglementat la art. 24 din Constituţie, Curtea constată că acesta conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea excepţiilor prevăzute de legea procesual penală, exercitarea oricăror altor drepturi procesual penale şi posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător.

23.Aşa fiind, Curtea constată că dispoziţiile constituţionale invocate de autorul excepţiei vizează asigurarea unor drepturi fundamentale în contextul desfăşurării procesului penal, în timp ce textul criticat reprezintă o normă de drept penal substanţial, de incriminare a faptelor de conflict de interese, în condiţiile prevăzute de legiuitor la art. 253^1 din Codul penal din 1969. Prin urmare, nu poate fi reţinută încălcarea prin textul criticat a dispoziţiilor art. 21 alin. (3), art. 23 alin. (11) şi art. 24 din Constituţie.

24.Referitor la încadrarea funcţiei deţinute de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate în momentul săvârşirii infracţiunii de conflict de interese, prevăzută la art. 253^1 din Codul penal din 1969, în categoria funcţionarilor publici în sensul dispoziţiilor art. 147 din acelaşi cod sau în cel al prevederilor Legii nr. 188/1999, Curtea reţine că aceasta nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci una de interpretare şi aplicare a legii, atribuţie ce revine, în mod exclusiv, instanţelor de judecată.

25.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Oltea Şerban Pârâu în Dosarul nr. 65.643/299/2014 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi constată că dispoziţiile art. 253^1 din Codul penal din 1969 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa din data de 16 februarie 2016.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop