Decizie nr. 298 din 8 iulie 2003

Nicolae Popa - preşedinte

Costica Bulai - judecător

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Şerban Viorel Stanoiu - judecător

Lucian Stangu - judecător

Ioan Vida - judecător

Nicoleta Grigorescu - procuror

Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 alin. 1 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, ale art. 205 alin. 1 şi 2 şi ale art. 206 alin. 1 din Codul penal, excepţie ridicată de Dorin Andronic în Dosarul nr. 2.308/2002 al Tribunalului Suceava - Secţia penală.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public solicita respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată, sustinand ca textele de lege criticate nu contravin nici unei prevederi constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, retine următoarele:

Prin Încheierea din 7 martie 2003, pronunţată în Dosarul nr. 2.308/2002, Tribunalul Suceava - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 alin. 1 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, ale art. 205 alin. 1 şi 2 şi ale art. 206 alin. 1 din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Dorin Andronic, inculpat recurent în dosarul menţionat.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia arata, pe de o parte, ca prevederile art. 205 alin. 1 şi 2 şi ale art. 206 alin. 1 din Codul penal încalcă dispoziţiile art. 150, în corelatie cu art. 29 alin. (1) şi (2), art. 30 alin. (1) şi (8) şi art. 49 din Constituţie, contravenind în acelaşi timp şi dispoziţiilor art. 9 şi art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece, în cazul apariţiei unui conflict temporal de legi între prevederile Codului penal şi ale Legii nr. 61/1991 privind sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, prin neaplicarea legii penale mai favorabile, s-ar afecta libertatea de exprimare şi a conştiinţei şi s-ar crea astfel o restrangere a exerciţiului unor drepturi şi libertăţi. Totodată, în opinia autorului excepţiei, prevederile art. 205 alin. 1 şi 2 şi ale art. 206 alin. 1 din Codul penal încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1). Pe de altă parte, autorul excepţiei considera ca prevederile art. 17 din Legea nr. 92/1992, republicată, sunt contrare dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi (2), art. 21 şi art. 23 alin. (8) din Constituţie, precum şi dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 şi 2 şi ale art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin aceea ca judecarea cauzelor în complet de un singur judecător nu asigura garanţii procesuale suficiente pentru o judecata echitabila şi impartiala.

Tribunalul Suceava - Secţia penală considera ca excepţia este neîntemeiată. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 17 alin. 1 din Legea nr. 92/1992, republicată, se arata ca acestea nu sunt în contradictie cu prevederile din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocate de autorul excepţiei. Astfel, deşi cauzele penale sunt judecate, în prima instanţa, de un complet format dintr-un singur judecător, aceasta nu impieteaza asupra imparţialităţii şi echităţii actului de justiţie, în condiţiile în care părţile au acces la doua grade de jurisdicţie. Sentinţele pronunţate în prima instanţa pot fi atacate cu recurs, cale de atac soluţionată de un complet format din trei judecători, asigurându-se astfel deliberării un caracter contradictoriu. Se garantează astfel dreptul la doua grade de jurisdicţie în materie penală, astfel cum este prevăzut în art. 2 al Protocolului nr. 7 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Cat priveşte dispoziţiile art. 205 alin. 1 şi 2 şi ale art. 206 alin. 1 din Codul penal, instanţa arata ca acestea nu contravin normelor constituţionale şi nici celor ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Deşi autorul excepţiei afirma ca legiuitorul a înţeles sa sanctioneze contraventional insulta şi calomnia, prin art. 2 din Legea nr. 61/1991, totuşi, prin aceeaşi dispoziţie se reglementează ca faptele prevăzute de această lege constituie contravenţii numai dacă nu sunt comise în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să fie considerate infracţiuni. Ca urmare, nu poate fi vorba de un conflict temporal de legi, ce ar impune aplicarea legii mai favorabile, ci este vorba de legi distincte, fiind lăsată instanţei posibilitatea de a stabili dacă fapta dedusă judecaţii are caracter penal sau contraventional. Prin sancţionarea insultei şi calomniei legiuitorul nu a înţeles sa restrângă libertatea de opinie şi libertatea de exprimare a unei persoane, ci să asigure exercitarea acestor libertăţi cu buna-credinţa şi fără a aduce atingere onoarei şi demnităţii altor persoane.

În conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 18^1 din Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului, cu modificările ulterioare, a fost solicitat punctul de vedere al acestei instituţii.

Guvernul considera ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Cu privire la dispoziţiile art. 17 alin. 1 din Legea nr. 92/1992, republicată, se arata ca acestea nu încalcă prevederile art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, întrucât nu creează nici o discriminare între cetăţeni. Se mai apreciază ca dispoziţiile criticate nu contravin nici prevederilor art. 21 şi art. 23 alin. (8) din Constituţie, întrucât nu se restrânge accesul liber la justiţie şi nici nu se încalcă prezumţia de nevinovatie. Cat priveşte afirmatia ca dispoziţia legală criticata ar contraveni prevederilor art. 6 şi 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Guvernul considera ca aceasta nu este intemeiata, întrucât textele convenţiei invocate nu prevăd nici o cerinţa cu privire la numărul judecătorilor care formează completul de judecată în prima instanţa, lăsând legiuitorului naţional libertatea de a institui o instanţa independenta şi impartiala, care să asigure o judecata echitabila, publică şi într-un termen rezonabil. În acest sens, atât Constituţia, în art. 123, cat şi Legea nr. 92/1992, în art. 3, prevăd ca judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Guvernul mai precizează ca dispoziţiile criticate au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională pronunţându-se în sensul respingerii excepţiei.

Cu privire la dispoziţiile art. 205 alin. 1 şi 2 şi ale art. 206 alin. 1 din Codul penal, Guvernul considera, de asemenea, ca excepţia este neîntemeiată. Se arata, în acest sens, ca demnitatea constituie un atribut esenţial al fiinţei umane, iar desfăşurarea fireasca a vieţii sociale într-o societate democratica impune, printre altele, şi protejarea acestui atribut al persoanei. Constituţia consacra în art. 3 alin. (1) demnitatea umană ca una dintre valorile fundamentale pe care statul se obliga să le garanteze şi să le apere, incriminarea şi sancţionarea faptelor care aduc atingere demnităţii, cum sunt insulta şi calomnia, fiind permise de Legea fundamentală în măsura în care sunt necesare pentru existenta unei societăţi democratice. Textele legale criticate nu aduc atingere, în opinia Guvernului, egalităţii în drepturi a cetăţenilor, deoarece prin ele se ocroteşte demnitatea fiecărei persoane, fără discriminări, şi nici libertăţii de constiinta şi de exprimare, deoarece exercitarea acestor libertăţi nu trebuie să prejudicieze drepturile şi libertăţile altora, inclusiv demnitatea acestora. Dispoziţiile criticate nu contravin, în opinia Guvernului, nici prevederilor art. 150 din Constituţie, referitoare la conflictul temporal de legi. Se menţionează jurisprudenta Curţii Constituţionale în materie.

Avocatul Poporului considera excepţia neîntemeiată. Referitor la dispoziţiile art. 205 alin. 1 şi 2 şi ale art. 206 alin. 1 din Codul penal, se arata ca acestea nu sunt neconstituţionale în raport cu prevederile art. 150 din Constituţie. Cat priveşte raportarea de către autorul excepţiei a dispoziţiilor legale criticate la dispoziţiile Legii nr. 61/1991, se arata ca examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu prevederile constituţionale, iar nu compararea mai multor legi între ele, fapt ce exclude competenţa Curţii Constituţionale. Avocatul Poporului mai retine ca dispoziţiile legale criticate nu au legătură cu art. 29 alin. (1) şi (2), cu art. 30 alin. (1) şi cu art. 49 din Constituţie, întrucât se referă la alte aspecte decât conţinutul libertăţilor fundamentale invocate, iar în ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate în raport cu prevederile art. 16 din Constituţie, arata ca acestea nu au relevanta în cauza. Referitor la dispoziţiile art. 17 alin. 1 din Legea nr. 92/1992, republicată, se arata ca acestea nu sunt contrare art. 16 şi 21 din Constituţie şi nici art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar în ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate faţă de prevederile art. 23 alin. (8) din Constituţie şi ale art. 7, 9 şi 10 din Convenţie, se apreciază că nu au relevanta în cauza.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competenţa, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Obiectul excepţiei îl constituie dispoziţiile art. 17 alin. 1 din Legea nr. 92/1992, republicată, care prevăd judecarea cauzelor în prima instanţa de către complete formate dintr-un singur judecător, precum şi dispoziţiile art. 205 alin. 1 şi 2 şi ale art. 206 alin. 1 din Codul penal, privitoare la infracţiunile de insulta şi calomnie. Textele legale criticate au următorul conţinut:

–Art. 17 alin. 1 din Legea nr. 92/1992, republicată: "Cauzele date, potrivit legii, în competenţa de prima instanţa a judecătoriilor, tribunalelor şi curţilor de apel se judeca de un singur judecător.";

–Art. 205 alin. 1 şi 2 din Codul penal: "Atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocura, se pedepseşte cu amendă.

Aceeaşi pedeapsa se aplică şi în cazul când se atribuie unei persoane un defect, boala sau infirmitate care, chiar reale de ar fi, nu ar trebui relevate.";

–Art. 206 alin. 1 din Codul penal: "Afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevarata, ar expune acea persoana la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară ori dispreţului public, se pedepseşte cu închisoare de la 2 luni la 2 ani sau cu amendă."

Autorul excepţiei susţine ca dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1), art. 21, art. 23 alin. (8), art. 29 alin. (1) şi (2), art. 30 alin. (1) şi alin. (8) teza finala, ale art. 49 şi 150, care au următorul conţinut:

–Art. 16 alin. (1): "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.";

–Art. 21: "(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.

(2)Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.";

–Art. 23 alin. (8): "Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată.";

–Art. 29 alin. (1) şi (2): "(1) Libertatea gandirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns sa adopte o opinie ori sa adere la o credinţa religioasă, contrare convingerilor sale.

(2)Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranta şi de respect reciproc."

–Art. 30: "(1) Libertatea de exprimare a gandurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public sunt inviolabile. [...]

(8)(...) Delictele de presa se stabilesc prin lege."

–Art. 49: "(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamitati naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2)Restrangerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenta dreptului sau a libertăţii."

–Art. 150: "(1) Legile şi toate celelalte acte normative rămân în vigoare, în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituţii.

(2)Consiliul Legislativ, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii sale de organizare, va examina conformitatea legislaţiei cu prezenta Constituţie şi va face Parlamentului sau, după caz, Guvernului, propuneri corespunzătoare."

Autorul excepţiei a mai invocat şi încălcarea art. 6 paragraful 1 şi 2, precum şi a art. 7, 9 şi 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prevederi care au următorul conţinut:

–Art. 6 paragraful 1 şi 2: "1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţa independenta şi impartiala, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzatii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţa poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durata a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratica, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţa atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natura sa aducă atingere intereselor justiţiei.

2.Orice persoană acuzata de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită."

–Art. 7: "1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituia infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.

2.Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii sale, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de natiunile civilizate."

–Art. 9: "1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gandire, de constiinta şi de religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.

2.Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrangeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratica, pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora."

–Art. 10: "1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunică informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a tine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedica statele sa supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

2.Exercitarea acestor libertăţi ce comporta îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrangeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratica, pentru securitatea naţionala, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti."

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constata ca aceasta este neîntemeiată, deoarece nici una dintre dispoziţiile legale criticate nu aduce atingere prevederilor constituţionale sau actelor internaţionale invocate de autorul excepţiei.

I. O prima critica de neconstituţionalitate vizează dispoziţiile art. 17 alin. 1 din Legea nr. 92/1992, republicată, privitoare la judecarea cauzelor în prima instanţa în complet format dintr-un singur judecător. Sub acest aspect, se considera ca textul legal criticat este contrar prevederilor art. 6 alin. (1), art. 21 şi art. 23 alin. (8) din Constituţie, respectiv ale art. 6 paragraful 1 şi 2 şi ale art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privitoare la dreptul la un proces echitabil, prezumţia de nevinovatie, legalitatea infracţiunii şi a pedepsei, cu motivarea ca dispoziţia criticata aduce atingere dreptului la o judecata echitabila, întrucât judecarea cauzelor în complet de un singur judecător nu asigura garanţii procesuale suficiente pentru o judecata echitabila şi impartiala.

Examinând excepţia, Curtea constata ca s-a mai pronunţat cu privire la aceste critici, având ca obiect dispoziţiile art. 17 alin. 1 din Legea nr. 92/1992, republicată, prin Decizia nr. 58 din 6 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 194 din 26 martie 2003. Cu acest prilej instanţa de contencios constituţional a reţinut ca, potrivit dispoziţiilor art. 125 alin. (3) din Constituţie, stabilirea competentei şi procedura de judecată sunt atributul exclusiv al legiuitorului şi ca, în conformitate cu prevederile constituţionale ale art. 123 alin. (2), judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. În aplicarea dispoziţiilor constituţionale, Legea nr. 92/1992 stabileşte componenta completului de judecată şi conduita pe care trebuie să o aibă acesta la soluţionarea cauzelor ce îi sunt repartizate. Atât Legea fundamentală, cat şi Legea nr. 92/1992 stabilesc, sub aspectul imparţialităţii, dreptul şi obligaţia judecătorilor de a se supune numai legii, activitatea de judecată desfasurandu-se, potrivit legii, strict în limitele cadrului legal. În ipoteza în care exista dubii cu privire la imparţialitatea judecătorului în prima instanţa, exista mijloace de apărare prevăzute de lege care asigura suficiente garanţii pentru o judecata echitabila şi impartiala.

Cat priveşte dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care reglementează dreptul la un proces echitabil, acestea nu cuprind cerinţa ca instanţa ce judeca litigiile în prima instanţa să aibă în compunere un anumit număr de judecători, fiind lăsată autorităţii legiuitoare naţionale libertatea de a institui acea instanţa independenta şi impartiala care să asigure judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzelor.

Soluţia adoptată în decizia sus-menţionată, precum şi considerentele pe care aceasta se întemeiază îşi menţin valabilitatea şi în cauza de faţa, întrucât nu au apărut elemente noi, care să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în aceasta materie.

II. Cea de-a doua critica de neconstituţionalitate priveşte dispoziţiile art. 205 alin. 1 şi 2 şi ale art. 206 alin. 1 din Codul penal, în legătură cu care autorul excepţiei susţine ca sunt în contradictie cu prevederile art. 16 alin. (1), art. 29 alin. (1) şi (2), art. 30 alin. (1) şi alin. (8) teza finala, ale art. 49 şi 150 din Constituţie, respectiv ale art. 9 şi 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la libertatea de gandire, de constiinta şi religie, respectiv libertatea de exprimare, cu motivarea ca dezincriminarea faptelor de insulta şi calomnie este de esenta unei societăţi democratice, respectiv ca reglementarea din Codul penal a insultei şi calomniei ar trebui considerate abrogate în temeiul art. 150 din Constituţie, întrucât acestea sunt prevăzute de Legea nr. 61/1991 printre contravenţii.

Curtea constata ca motivele invocate sunt neintemeiate, textele criticate fiind în deplina concordanta cu principiile constituţionale.

Astfel art. 1 alin. (3) din Constituţie consacra demnitatea omului ca valoare suprema, garantată în statul de drept. Reglementarea în Codul penal a infracţiunilor de insulta şi calomnie constituie una dintre aceste garanţii, libertatea de exprimare, astfel cum este consfintita de dispoziţiile art. 30 din Constituţie, impunând respectarea cerinței înscrise în alin. (6) al aceluiaşi articol, şi anume aceea de a nu prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi dreptul la propria imagine. Incriminarea infracţiunilor de insulta şi calomnie da expresie, asadar, restrângerii dreptului la exprimare, prevăzut de art. 30 alin. (6) din Constituţie tocmai pentru apărarea unor valori care sunt de esenta unei societăţi democratice, contrar celor susţinute de autorul excepţiei.

Cat priveşte susţinerile referitoare la neconstituţionalitatea textelor criticate faţă de dispoziţiile art. 150 din Constituţie, determinata în opinia autorului excepţiei de "conflictul temporal de legi" între dispoziţiile art. 205 alin. 1 şi 2 şi ale art. 206 alin. 1 din Codul penal, pe de o parte, şi cele cuprinse în Legea nr. 61/1991, pe de altă parte, Curtea constata ca nici acestea nu pot fi reţinute. Art. 150 din Constituţie reglementează conflictul temporal între Legea fundamentală şi celelalte acte normative în vigoare la data adoptării sale, iar nu conflictele temporale existente între diverse acte normative, astfel încât invocarea acestui text constituţional nu are relevanta în cauza. În ceea ce priveşte problema aplicării în timp a actelor normative, aceasta excedeaza competentei Curţii Constituţionale, întrucât, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 47/1992, republicată, "Curtea Constituţională nu se poate pronunţa asupra modului de interpretare şi aplicare a legii, ci numai asupra intelesului sau contrar Constituţiei".

De altfel, cu privire la dispoziţiile art. 205 şi 206 din Codul penal, Curtea s-a pronunţat prin mai multe decizii, dintre care menţionăm Decizia nr. 298 din 7 noiembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 14 decembrie 2002, Decizia nr. 95 din 21 martie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 301 din 8 mai 2002, Decizia nr. 308 din 15 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 21 din 16 ianuarie 2002, Decizia nr. 337 din 29 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 31 ianuarie 2002, statuand în mod constant ca acestea sunt constituţionale.

Considerentele şi soluţia adoptate prin deciziile menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauza, neexistand elemente noi care să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 alin. 1 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, şi ale art. 205 alin. 1 şi 2 şi ale art. 206 alin. 1 din Codul penal, excepţie ridicată de Dorin Andronic în Dosarul nr. 2.308/2002 al Tribunalului Suceava - Secţia penală.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 8 iulie 2003.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent,

Florentina Geangu