Decizie nr. XIV din 5 februarie 2007

Dosar nr. 45/2006

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în legătură cu interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 169 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, referitor la competenţa materială şi teritorială de soluţionare a contestaţiei la executarea silită şi a contestaţiei împotriva unui titlu executoriu fiscal.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 116 în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să se decidă în sensul că judecătoria în a cărei rază teritorială se face executarea este competentă să judece contestaţiile formulate împotriva executării silite înseşi sau a unor acte de executare, efectuate în baza unor titluri executorii fiscale, respectiv contestaţii împotriva unor titluri fiscale.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În aplicarea dispoziţiilor art. 169 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, instanţele de judecată s-au pronunţat în mod diferit referitor la competenţa materială şi teritorială de soluţionare a contestaţiei la executarea silită şi a contestaţiei împotriva unui titlu executoriu fiscal.

Astfel, unele instanţe au considerat că soluţionarea cererilor ce au ca obiect contestaţii formulate împotriva executării silite sau actelor de executare efectuate în baza unor titluri executorii fiscale, respectiv contestaţii împotriva unor titluri executorii fiscale, este de competenţa tribunalului - secţia de contencios administrativ şi fiscal.

În motivarea acestui punct de vedere s-a învederat că, în raport cu prevederile art. 41 din Codul de procedură fiscală, actele menţionate au caracter administrativ fiscal, cât timp sunt emise de un organ fiscal competent, acestea încadrându-se în conţinutul noţiunii de "act administrativ" definit de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Alte instanţe fie au respins contestaţiile formulate împotriva titlurilor executorii fiscale, ca inadmisibile, fie au declinat competenţa de soluţionare în favoarea organelor prevăzute de art. 179 alin. (1) lit. a)-c) din Codul de procedură fiscală, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

În fine, alte instanţe au considerat că judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea este competentă să judece contestaţiile formulate împotriva executării silite înseşi sau a unor acte de executare efectuate în baza titlurilor executorii fiscale, precum şi contestaţiile împotriva unor titluri executorii fiscale.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Potrivit art. 169 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, orice persoană interesată poate face contestaţie împotriva oricărui act de executare efectuat, cu încălcarea prevederilor legale, de către organele de executare fiscale, precum şi împotriva refuzului acestora de a îndeplini un act de executare în condiţiile legii.

Totodată, în conformitate cu dispoziţiile alin. (3) al aceluiaşi articol, "Contestaţia poate fi făcută şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acesta nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau de alt organ jurisdicţional şi dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege".

În reglementarea competenţei şi a modului de soluţionare, în cuprinsul alin. (4) al aceluiaşi articol 169 din Codul de procedură fiscală se mai prevede: "Contestaţia se introduce la instanţa judecătorească competentă şi se judecă în procedură de urgenţă."

În lipsa unor proceduri exprese referitoare la instanţa judecătorească competentă, devin aplicabile, în această privinţă, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Codul de procedură fiscală, în care se precizează că: "Unde prezentul cod nu dispune se aplică dispoziţiile Codului de procedură civilă."

Or, potrivit art. 400 alin. 2 din Codul de procedură civilă, "Contestaţia privind lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută", iar "Dacă o asemenea contestaţie vizează un titlu executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicţie, competenţa de soluţionare aparţine instanţei de executare".

Din coroborarea acestor dispoziţii cu prevederea de la art. 373 alin. 2 din Codul de procedură civilă, că "Instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se va face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune astfel", reiese că este competentă să judece, atât contestaţia la executarea propriu-zisă, cât şi contestaţia la titlu, judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea.

Ca urmare, judecătoriei în circumscripţia căreia se face executarea îi revine competenţa să judece în cazul contestaţiei împotriva executării propriu-zise sau al contestaţiei la titlu, atunci când o astfel de contestaţie vizează un titlu executoriu fiscal ce nu emană de la un organ de jurisdicţie, evident, în cazul în care legea nu prevede o altă cale de atac împotriva acestuia.

O atare soluţie se impune deoarece, în cazul contestării executării silite ce se realizează de către organele administrativ-fiscale în baza unui titlu executoriu fiscal, dreptul comun este reprezentat de normele dreptului civil, material şi procesual, iar nu de normele de drept public cuprinse în Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ şi, respectiv, în titlul IX din Codul de procedură fiscală, care sunt aplicabile numai la soluţionarea acţiunii în anularea sau modificarea obligaţiei fiscale, ce constituie titlu de creanţă fiscală.

Această interpretare este conformă şi prevederilor art. 169 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, prin care se precizează că, în cazul contestaţiei menţionate, "Dispoziţiile privind suspendarea provizorie a executării silite prin ordonanţă preşedinţială prevăzute de art. 403 alin. 4 din Codul de procedură civilă nu sunt aplicabile".

De aceea, nu se poate considera că, în cazul contestaţiei la executarea silită a creanţelor fiscale, legiuitorul ar fi reglementat exercitarea şi soluţionarea ei în alte condiţii decât cele specifice dreptului comun, referitoare la contestaţia la executare în materie civilă, pentru că ori de câte ori a urmărit să excludă aplicarea anumitor dispoziţii ale dreptului comun în domeniul fiscal, a prevăzut aceasta în mod expres.

Ca urmare, adoptarea punctului de vedere potrivit căruia competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare îndreptată împotriva titlului executoriu fiscal ar aparţine organelor cu atribuţii administrativ-jurisdicţionale din Ministerul Finanţelor Publice sau instanţelor de contencios administrativ este determinată de insuficienta distincţie dintre "titlu executoriu fiscal", "titlu de creanţă fiscală" şi "act administrativ fiscal".

Or, în această privinţă, trebuie avut în vedere că din coroborarea dispoziţiilor art. 21 cu cele ale art. 168 alin. (3) din Codul de procedură fiscală rezultă că titlul de creanţă fiscală este actul prin care se stabilesc drepturile patrimoniale ale statului şi obligaţiile de plată corelative ale contribuabililor, ce rezultă din raporturile de drept material fiscal, întocmit de organele competente sau de persoanele îndreptăţite potrivit legii.

În acest sens, în dispoziţiile cu caracter explicativ cuprinse în pct. 107.1 din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Codului de procedură fiscală, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.050/2004, sunt enumerate următoarele titluri de creanţă fiscală:

a)decizia de impunere emisă de organele competente, potrivit legii;

b)declaraţia fiscală, angajamentul de plată sau documentul întocmit de plătitor prin care acesta declară obligaţiile fiscale, în cazul în care acestea se stabilesc de către plătitor, potrivit legii;

c)decizia prin care se stabileşte şi se individualizează suma de plată, pentru creanţele fiscale accesorii, reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere, stabilite de organele competente;

d)declaraţia vamală, pentru obligaţiile de plată în vamă;

e)documentul prin care se stabileşte şi se individualizează datoria vamală, inclusiv accesorii, potrivit legii;

f)procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, întocmit de organul prevăzut de lege, pentru obligaţiile privind plata amenzilor contravenţionale;

g)ordonanţa procurorului, încheierea sau dispozitivul hotărârii instanţei judecătoreşti ori un extras certificat întocmit în baza acestor acte în cazul amenzilor, al cheltuielilor judiciare şi al altor creanţe fiscale stabilite, potrivit legii, de procuror sau de instanţa judecătorească.

Pe de altă parte, prin art. 41 din Codul de procedură fiscală, actul administrativ fiscal este definit ca fiind "actul emis de organul fiscal competent în aplicarea legislaţiei privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor fiscale".

În ceea ce priveşte titlul executoriu fiscal, prin art. 137 alin. (2) din Codul de procedură fiscală se prevede că "Titlul de creanţă devine titlu executoriu la data la care creanţa fiscală este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent ori în alt mod prevăzut de lege".

Titlul executoriu fiscal trebuie să cuprindă, potrivit art. 137 alin. (5) din Codul de procedură fiscală, pe lângă elementele precizate la art. 43 alin. (2) din acelaşi cod, necesare pentru actul administrativ fiscal, următoarele: codul de identificare fiscală, domiciliul fiscal, precum şi orice alte date de identificare, cuantumul şi natura sumelor datorate şi neachitate, temeiul legal al puterii executorii a titlului.

În art. 169 din Codul de procedură fiscală, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, prin care este reglementată contestaţia la executare silită, se prevede, la alin. (1), că "Persoanele interesate pot face contestaţie împotriva oricărui act de executare efectuat cu încălcarea prevederilor prezentului cod de către organele de executare, precum şi în cazul în care aceste organe refuză să îndeplinească un act de executare în condiţiile legii", iar la alin. (3) se adaugă precizarea potrivit căreia "Contestaţia poate fi făcută şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau de alt organ jurisdicţional şi dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege".

Este semnificativ că prin alin. (4) din textul de lege susarătat se prevede că, în toate cazurile menţionate, "Contestaţia se introduce la instanţa judecătorească competentă şi se judecă în procedură de urgenţă".

Rezultă deci că, dacă pentru contestarea titlului de creanţă fiscală nu s-a reglementat accesul la o instanţă judecătorească, pe calea contestaţiei la titlul executoriu fiscal, adresată instanţei de executare, pot fi cerute nu numai lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului, ci se pot invoca şi apărări de fond cu privire la însăşi validitatea creanţei fiscale.

O atare interpretare dă posibilitate subiectului procesual activ al contestaţiei să se bucure de o procedură contradictorie în dovedirea dreptului său, de care nu ar fi putut beneficia anterior deoarece actul fiscal ce constituie titlu executoriu, fiind emis de un organ fără atribuţii jurisdicţionale, nu are caracter jurisdicţional.

Ca urmare, posibilitatea contestării titlului executoriu fiscal pe calea contestaţiei la executare subzistă numai în măsura în care actul ce constituie titlu de creanţă fiscală nu poate fi atacat pe calea contenciosului administrativ-fiscal.

Dacă în procedura de individualizare a taxelor, impozitelor, contribuţiilor, datoriilor vamale şi a accesoriilor la acestea este reglementată calea administrativ-jurisdicţională de atac, respectiv aceea a contestaţiei împotriva titlurilor de creanţă fiscală sau a altor acte administrative fiscale, în cadrul procedurii executării silite a creanţelor fiscale este reglementată, ca singură cale judiciară de atac, contestaţia la executarea propriu-zisă, prin care se contestă titlul de executare.

Excluderea de către legiuitor a instanţei de contencios administrativ de la soluţionarea contestaţiilor îndreptate împotriva titlului executoriu fiscal reiese din interpretarea comparativă, logică, a dispoziţiilor art. 188 alin. (2) şi ale art. 169 alin. (4) din Codul de procedură fiscală.

Sub acest aspect, este de observat că, dacă în cazul contestaţiei împotriva titlului de creanţă fiscală sau a altui act administrativ-jurisdicţional s-a prevăzut expres, prin art. 188 alin. (2) din Codul de procedură fiscală (versiunea 1 ianuarie 2007), că "Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă", referirea de la art. 169 alin. (4) din Codul de procedură fiscală că, în cazul executării silite, "Contestaţia se introduce la instanţa judecătorească competentă[...]", nu poate fi interpretată decât în sensul că o atare competenţă revine numai instanţei de drept comun care, în raport cu reglementarea de la art. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă, este judecătoria.

Aşa fiind, pentru corecta aplicare a dispoziţiilor art. 169 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, se impune a se stabili că judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea este competentă să judece contestaţia atât împotriva executării silite înseşi, a unui act sau măsuri de executare, a refuzului organelor de executare fiscală de a îndeplini un act de executare în condiţiile legii, cât şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau de un alt organ jurisdicţional, evident numai dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 329 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide în sensul celor stabilite mai sus.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

DECID:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 169 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, stabilesc:

Judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea este competentă să judece contestaţia, atât împotriva executării silite înseşi, a unui act sau măsuri de executare, a refuzului organelor de executare fiscală de a îndeplini un act de executare în condiţiile legii, cât şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau de un alt organ jurisdicţional, dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 februarie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI

DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,

Victoria Maftei