Decizie nr. 151 din 23 mai 2002

Nicolae Popa - preşedinte

Costica Bulai - judecător

Nicolae Cochinescu - judecător

Petre Ninosu - judecător

Şerban Viorel Stanoiu - judecător

Ioan Vida - judecător

Cristina Nicoara - procuror

Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69 şi ale art. 327 alin. 3 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ion Cicileanu în Dosarul nr. 4/MF/2001 al Judecătoriei Galaţi.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca fiind neîntemeiată, invocand art. 63 alin. 2 din Codul de procedură penală, potrivit căruia "Probele nu au valoare mai dinainte stabilită [...]", precum şi art. 6 alin. 2 din acelaşi cod, care prevede că, "În cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege şi sa administreze probele necesare în apărare". Se apreciază ca art. 24 din Constituţie nu este încălcat, întrucât inculpatul a avut posibilitatea audierii martorilor în timpul urmăririi penale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, retine următoarele:

Prin Încheierea din 28 septembrie 2001, Judecătoria Galaţi a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69 şi ale art. 327 alin. 3 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ion Cicileanu în Dosarul nr. 4/MF/2001 al acelei instanţe.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia considera ca dispoziţiile art. 69 din Codul de procedură penală sunt în contradictie cu prevederile art. 23 alin. (8) din Constituţie, referitoare la prezumţia de nevinovatie, şi cu cele ale art. 24 referitoare la dreptul la apărare. Se arata ca în privinta declaraţiei învinuitului sau inculpatului, atribuindu-se valoare probatorie acesteia numai în măsura în care se coroboreaza cu alte probe existente la dosarul cauzei, se încalcă prezumţia de nevinovatie, deoarece se presupune ca inculpatul nu spune adevărul, fiind interesat în ascunderea acestuia. Totodată se atribuie sarcina probei inculpatului, care este astfel obligat sa propună administrarea unor probe care să se coroboreze cu declaraţiile sale pentru a-şi dovedi astfel nevinovatia. În sprijinul acestei critici se invoca exemplul unor legislaţii în care inculpatul este ascultat ca martor, sub prestare de jurământ.

Autorul excepţiei considera, de asemenea, ca este încălcat şi art. 24 alin. (1) din Constituţie, deoarece legea condiţioneaza valabilitatea apărării lui de coroborarea declaraţiilor sale cu alte probe existente în cauza. Or, standardul diferit de apreciere stabilit prin art. 69 din Codul de procedură penală nu se justifica în nici un fel. Este adevărat ca inculpatul este cel mai interesat în modul cum decurge procesul penal, dar acesta nu este un argument suficient de puternic pentru a considera ca acesta va ascunde adevărul şi ca va influenţa în mod negativ desfăşurarea procesului penal.

Cu privire la dispoziţiile art. 327 alin. 3 din Codul de procedură penală autorul excepţiei arata ca acestea sunt contrare prevederilor art. 24 alin. (1) din Constituţie, prin aceea ca admite folosirea ca probe în cursul judecaţii a declaraţiilor date de martori în afară judecaţii, în cadrul unei proceduri nepublice, fără ca inculpatul să aibă posibilitatea de a pune întrebări acestor martori. Se invoca în susţinerea afirmatiei prevederile art. 6 pct. 1 şi 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil şi la solicitarea audierii martorilor acuzarii şi confruntarea cu aceştia. În situaţiile în care martorii nu pot fi audiati, dreptul la apărare al inculpatului trebuie să primeze.

Exprimandu-şi opinia asupra excepţiei, Judecătoria Galaţi arata ca, în ceea ce priveşte art. 69 din Codul de procedură penală, excepţia este nefondata. Declaraţiile învinuitului sau ale inculpaţilor, precum şi declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente, făcute în cursul procesului penal conform art. 75 din Codul de procedură penală, pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauza. Legiuitorul nu a dat valoare diferita declaraţiilor inculpatului, în raport cu celelalte mijloace de proba. Conform art. 63 alin. 2 din Codul de procedură penală, probele nu au o valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea probelor se face de organul de urmărire penală şi de instanţa de judecată potrivit convingerii lor, formată în urma examinării tuturor probelor administrate. Legiuitorul român manifesta rezerve justificate în ceea în priveşte forta probanta a declaraţiilor învinuitului sau inculpatului, care, voluntar sau involuntar, denatureaza realitatea. Pe aceeaşi poziţie subiectiva, dar la polul opus, se situeaza declaraţiile părţii vătămate.

Totodată, considera instanţa, nu poate fi acceptată nici afirmatia autorului excepţiei ca sarcina probei revine inculpatului. Art. 6 din Codul de procedură penală prevede că sarcina probei revine organului de urmărire penală şi instanţei de judecată, iar art. 66 din acelaşi cod prevede că invinuitul sau inculpatul nu este obligat sa probeze nevinovatia sa, iar când exista probe de vinovăţie, invinuitul sau inculpatul are dreptul sa dovedească lipsa de temeinicie a acestora. Instanţa apreciază, de asemenea, ca dispoziţiile art. 69 din Codul de procedură penală nu sunt contrare prevederilor art. 23 alin. (8) şi ale art. 24 alin. (1) din Constituţie.

În ceea ce priveşte critica adusă dispoziţiilor art. 327 alin. 3 din Codul de procedură penală, instanţa arata ca dreptul la apărare al inculpatului care se afla în imposibilitatea de a pune întrebări martorului nu este încălcat, deoarece inculpatul a avut posibilitatea de a face aceste operaţiuni pe parcursul urmăririi penale, când martorul a fost audiat cu respectarea dispoziţiilor art. 172 alin. 1 din Codul de procedură penală. În plus, legea permite inculpatului sa ia cunoştinţa de materialul de urmărire penală prezentat acestuia în condiţiile art. 257 din Codul de procedură penală, ocazie cu care poate cere sa pună personal întrebări martorilor audiati sau sa procedeze la o confruntare. Pe de altă parte, ar fi nejustificată neluarea în considerare, în faza judecaţii, a declaraţiilor martorilor luate în faza urmăririi penale cu respectarea normelor de procedura, atunci când martorii, din motive obiective, nu mai pot fi audiati direct de către instanţa de judecată.

Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în cauza.

Guvernul considera ca dispoziţiile art. 69 din Codul de procedură penală nu aduc atingere dreptului la apărare consacrat în art. 24 din Constituţie şi nici prezumţiei de nevinovatie prevăzute la art. 23 alin. (8) din Constituţie, care se reflecta în art. 66 din Codul de procedură penală, potrivit căruia invinuitul sau inculpatul nu este obligat să îşi probeze nevinovatia, iar dacă exista probe de vinovăţie, are dreptul sa arate netemeinicia lor.

Cu privire la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 327 alin. 3 din Codul de procedură penală, Guvernul arata ca acestea nu contravin prevederilor art. 24 alin. (1) din Constituţie, referitoare la dreptul la apărare. În punctul de vedere al Guvernului se arata, de asemenea, ca legea oferă învinuitului sau inculpatului posibilitatea de a asista, direct sau indirect, prin apărător, la audierea martorilor în cursul urmăririi penale (art. 172 din Codul de procedură penală), iar cu prilejul prezentării materialului de urmărire penală inculpatul ia cunoştinţa de declaraţiile martorilor şi poate cere confruntarea cu aceştia. Asa cum rezultă din jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului, invocată de autorul excepţiei, este permisă folosirea declaraţiilor martorilor date în faza anterioară judecaţii, chiar dacă inculpatul nu a asistat la aceste audieri, cu condiţia sa fi fost respectate drepturile apărării.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au trimis punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:

Curtea Constituţională constata ca este competenţa, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 69 şi ale art. 327 alin. 3 din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut:

–Art. 69: "Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauza.";

–Art. 327 alin. 3: "Dacă ascultarea vreunuia dintre martori nu mai este posibila, instanţa dispune citirea depoziţiei date de acesta în cursul urmăririi penale şi va ţine seama de ea la judecarea cauzei."

Autorul excepţiei susţine ca dispoziţiile art. 69 şi ale art. 327 alin. 3 din Codul de procedură penală sunt contrare prevederilor art. 23 alin. (8) şi ale art. 24 alin. (1) din Constituţie, care au următorul conţinut:

–Art. 23 alin. (8): "Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată.";

–Art. 24: "(1) Dreptul la apărare este garantat.

(2)În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu."

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea constata următoarele:

I. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69 din Codul de procedură penală, în sensul că acestea ar institui un standard diferit în evaluarea declaraţiilor învinuitului sau inculpatului ca mijloc de proba, aceasta nu este intemeiata, deoarece conform art. 63 alin. 2 din Codul de procedură penală probele nu au o valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea probelor se face de către organele judiciare potrivit convingerii lor, formată în urma examinării probelor administrate în cauza. Rezerva manifestată de legiuitor în ceea ce priveşte forta probanta a declaraţiilor învinuitului sau inculpatului este justificată din punct de vedere psihologic prin poziţia procesuala a acestuia în proces, după cum este justificată în cazul declaraţiilor părţii civile, ale părţii vătămate şi ale părţii responsabile civilmente, faţă de care se manifesta aceeaşi rezerva (art. 75 din Codul de procedură penală).

Curtea constata că nu este justificată nici invocarea încălcării prezumţiei de nevinovatie consacrate de art. 23 alin. (8) din Constituţie, având în vedere dispoziţiile art. 6 din Codul de procedură penală, care prevăd ca sarcina probei revine organelor judiciare, precum şi dispoziţiile art. 66 din acelaşi cod, care prevăd ca invinuitul sau inculpatul nu este obligat sa probeze nevinovatia sa, iar în cazul în care exista probe de vinovăţie, invinuitul sau inculpatul are dreptul sa probeze lipsa de temeinicie a acestora.

De altfel, prin dispoziţiile criticate legiuitorul a asigurat aflarea adevărului, conferind dreptul instanţei de a cantari şi corobora ansamblul materialului probator din cauza.

II. Referitor la dispoziţiile art. 327 alin. 3 din Codul de procedură penală, autorul excepţiei arata ca acestea sunt contrare prevederilor art. 24 alin. (1) din Constituţie, prin aceea ca admit folosirea ca probe în cursul judecaţii a declaraţiilor date de martori în afară judecaţii, în cadrul unei proceduri nepublice, fără ca inculpatul să aibă posibilitatea de a pune întrebări acestor martori.

Sub acest aspect Curtea constata ca textul de lege criticat a fost reglementat în considerarea unor situaţii obiective, excepţionale, în care martorul audiat în faza urmăririi penale nu se mai poate prezenta în faţa instanţei judecătoreşti pentru o noua audiere. În aceste cazuri speciale Curtea considera ca dreptul la apărare al inculpatului nu este încălcat, întrucât acesta a avut posibilitatea de a se confrunta cu martorii în cursul urmăririi penale, atunci când aceştia au fost audiati cu respectarea dispoziţiilor art. 172 alin. 1 din Codul de procedură penală. Pe de altă parte, este în interesul aflarii adevărului să se ţină seama de declaraţiile martorului legal audiat, aflat în imposibilitate obiectivă de a se prezenta în faţa judecătorului pentru a da o noua declaraţie.

În ceea ce priveşte presupusul conflict de interese între interesul general al societăţii şi interesul personal al inculpatului, conflict care, în opinia autorului excepţiei, ar trebui soluţionat întotdeauna în favoarea inculpatului, Curtea retine ca primordială în realizarea actului de justiţie este aflarea adevărului, cu respectarea principiilor constituţionale şi procesual penale privind dreptul la apărare.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69 şi ale art. 327 alin. 3 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ion Cicileanu în Dosarul nr. 4/MF/2001 al Judecătoriei Galaţi.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 23 mai 2002.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent,

Mihaela Senia Costinescu